CONTRIBUTII/ Elitele si arhitectura rezidentiala (III). Palate, case boieresti, gradini

In primele decenii ale secolului al XIX-lea, Tara Româneasca inregistreaza primele palate construite boieresti si domnesti construite dupa planurile unor arhitecti straini. Dintre acestia s-au remarcat austriecii Johann Veit si Konrad Schwink care au inzestrat Bucurestiul cu unul dintre cele mai frumoase edificii: Palatul Sutu. Palatul a fost construit intre anii 1833-1835 de catre postelnicul Costache Sutu (1799-1875) pe terenul adus ca zestre de catre sotia sa, Ruxandra Racovita. La cererea comanditarului, arhitectii Veit si Schwink au realizat o constructie in stil neogotic, specifica arhitecturii romantice a epocii. "Cu aspectul sau de castel romantic flancat de patru turnuri - isi amintea Constantin Argetoianu - palatul Sutu minuna lumea si trecatorii se opreau sa caste gura in fata soarelui poleit, inconjurat de raze ca la Versailles, pironit deasupra portilor masive de fier". In timpul lucrarilor au aparut insa unele probleme, motiv pentru care Costache Sutu s-a adresat - la 25 mai 1834 - Vorniciei politiei Bucurestiului reclamând incalcarea contractului de catre cei doi arhitecti. Vornicia a insarcinat cu un control al calitatii lucrarii pe arhitectii Ioja si Hartl, precum si pe Paraschiva, starostele dulgherilor. La 14 iulie 1836, comisia a raspuns Vorniciei ca mesterii "au prefacut bolta da al doilea" si ca trebuie ca si "zidarii ce au facut sobile rele" sa le indrepte.

Un alt mester austriac, Escher (Eser), a realizat in 1836 un mare policandru de arama "intocmai ca cel de la biserica Sfântului Ioan Nou", cu douazeci si patru de sfesnice. Mesterul austriac a primit de la Costache Sutu 100 de ocale de arama si 25 ocale de tutea, el trebuind sa termine lucrarea in decembrie 1836. La 21 octombrie 1836, Escher a incasat de la comanditar 15 galbeni sau 470 de lei "in socoteala tocmelii ce am facut pentru lucrul policandrului". Pentru realizarea confortului dorit de familia Sutu, amenajarile interioare au continuat in timp, in 1862-1863 fiul postelnicului, Grigore Sutu (1819-1892), comandându-i sculptorului Karl Storck decorarea interioara a palatului, pictarea tavanelor si realizarea monumentalei scari de acces la etaj, in capul careia trona bustul Irinei Sutu (nascuta Hagi-Mosco, 1830-1891).

Deasupra oglinzii venetiene din holul de onoare al palatului se pastreaza si azi medalionul realizat de Karl Storck ce o reprezinta pe proprietara palatului, Irina Sutu, care a ramas in memoria bucurestenilor prin balurile costumate pe care le organiza si cu care puteau rivaliza doar balurile de la Palatul Regal. "Balul de la Sutu - consemna Victor Bilciurescu - era unul dintre cele mai pretentioase baluri din vremea aceea, nu numai fiindca amfitrionii erau foarte parcimoniosi la invitatii, nu numai fiindca acest Sutu purta pe atunci titlul de print si pe frontispiciul palatului avea zidit blazonul familiei, nu namai fiindca ducea o viata cu adevarat princiara (...) ci mai cu seama pentru consideratia ca treceai drept om de lume, drept un arbitru al elegantei si al manierelor alese daca ai fi frecventat macar o singura receptie sau un bal la Sutu, frecventa ce conta ca un titlu de aristocratie".

***

In aceeasi perioada cu construirea Palatului Sutu, in Bucuresti se ridica unul dintre edificiile emblematice ale Caii Victoriei: Palatul domnitorului Barbu Stirbey. Edificiul a fost construit de Barbu Stirbey (1799-1869) intre anii 1833-1835, dupa planurile arhitectului francez Michel Sanjouand, care a realizat o cladire in stil neoclasic ce va deveni resedinta domneasca in perioada 1849-1856. Spre deosebire de Costache Sutu, Barbu Stirbey - care isi facuse studiile in Franta - a apelat la serviciile unui arhitect franccez, primul care a lucrat in Bucuresti la mijlocul veacului al XIX-lea si a carui opera ni s-a pastrat. Construit in stil neoclasic, palatul are un plan in forma de U intors spre gradina iar fatada principala este dominata de corpul central puternic decrosat, dezvoltat pe trei travee si pe trei niveluri. Ca decoratie exterioara se remarca ancadramentele ferestrelor, care sunt despartite prin pilastri angajati ce sustin un antablament peste care se afla un atic cu balustri. La nivelul primului etaj al corpului centrral decrosat, ferestrele sunt delimitate prin patru coloane ionice adosate fatadei si au fiecare câte un fronton. Domnitorul Barbu Stirbey a mai construit lânga palat o cladire impozanta cu coloane ce servea corpului de garda al palatului si care a fost demolata ulterior de urmasii sai.

In anul 1881 principele Alexandru B. Stirbey (1837-1895), fiul domnitorului, va gasi de cuviinta sa modifice palatul - dupa proiectul arhitectului austriac Friedrich Hartman - prin ridicarea, deasupra corpului central decrosat, a unui al doilea etaj (a carui fatada este decorata cu patru cariatide ce sustin antablamentul etajului) si, pe latura de nord-est, a unui turn cu doua nivele, care a stricat echilibrul arhitectonic al intregii cladiri.

Elizei Bratianu (1871-1957) - nepoata domnitorului - casa astfel renovata ii aparea "trista, imensa si parasita", iar fatada urâta, desi avusese "pretentia de a infatisa o vila italiana". "Sufrageria se afla la parter - isi amintea aceeasi Eliza Bratianu - si avea o decoratiune care ni se parea curioasa: peretii erau vopsiti in culoare galbena-portocalie si aveau panouri cuprinzând in medalioane rosii chipurile imparatilor romani".

Situat in centrul orasului, Palatul Stirbey era totusi inconjurat de un frumos parc, realizat la dorinta domnitorului dupa modelele peisagere apusene. Desi - inainte de transformarea cladirii din 1881 - totul avea o infatisare de casa in paragina, curtea si gradina palatului compensau din plin aceasta imagine dezolanta, mai ales primavara, când - isi amintea aceeasi Eliza Bratianu - "inchisa din toate partile, raspândind miros de liliac si de salcâm, (gradina) era plina de micsunele. Privighetorile cântau si o broasca testoasa uriasa pasea agale, iar deasupra capului se auzea zbârnâitul zmeelor din vecini, ceva atât de caracteristic Bucurestilor de atunci. In gradina se afla si un chiosc misterios, octogonal, cu geamuri colorate, dar in care nu ni se dadea voie sa intram din pricina podelelor putrede. (...) In ceea ce ma priveste, pastrez o amintire duioasa unui taxus batrân ale carui crengi atârnau pâna jos, oferind o excelenta ascunzatoare pentru a citi povesti. si tot in gradina se mai afla un lucru curios, despre care nu pricepeam nimic: un cadran solar si, dincolo de el, o pergola. O lume intreaga de descoperit! Mi se pare ca in aceasta gradina romantica, pe care doua generatii succesive au lasat-o sa se prapadeasca, am simtit pentru prima data placerea de a trai acea emotie si moleseala care pun stapânire pe noi odata cu primele zile frumoase de primavara".

Am redat pe larg acesta descriere de epoca a gradinii Palatului Stirbey pentru ca este prima realizare notabila de arhitectura peisagera urbana, intr-o epoca in care arhitectul peisager vienez Karl Friedrich Wilhelm Meyer - chemat sa lucreze in Tara Româneasca de domnitorul Gheorghe Bibescu, fratele si antecesorul la Tron al lui Barbu Stirbey - contura planurile Gradinii Cismigiu (1850-1854), ale Parcului Kisseleff sau ale altor parcuri rezidentiale private (la conacul lui Barbu Catargiu din Maia (1850) ori conacul Otetelesanu de la Magurele, lânga Bucuresti). Este foarte probabil ca tot Meyer sa fi realizat si planul parcului palatului Stirbey, data fiind colaborarea fructuoasa pe care acesta a avut-o cu domnitorul si faptul ca anii 1850-1852 au fost decisivi in crearea Gradinii Cismigiu.

***

Aceeasi perioada de având arhitectonic inregistreaza si transformarea radicala a fostei case boieresti a lui Dinicu Golescu (1777-1830), construita in stil neoclasic "pentru viitorime", intre anii 1812-1815, lânga Biserica Kretzulescu din Bucuresti. Pentru decorarea casei sale, Dinicu Golescu a incheiat la 18 ianuarie 1820 un contract in valoare de 4 000 de taleri cu sculptorul german Karl Schmutzer, prin care acesta se invoia sa realizeze 46 de basoreliefuri ("bariileu") deasupra ferestrelor de sus, 29 de figuri "rotunde" (altoreliefuri) deasupra ferestrelor de jos, cinci figur "rotunde" la ferestrele de la balcon, toate urmând a fi vopsite cu "vapsea facuta cu ulei". Sculptorul se mai angaja prin contract sa faca 24 de capiteluri ("capiitaluri") cu 16 vaze si 50 de coti de frize pentru decorarea interiorului celor 25 de camere ale cladirii.

In anul 1832, urmasii boierului carturar de la Golesti au vândut casa statului, care a instalat aici Sfatul Administrativ. Ulterior, intre anii 1834-1837, la cererea domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), inginerul Rudolf Artur Borroczyn si arhitectul Xavier Villacrosse realizeaza planurile pentru transformarea cladirii in resedinta domneasca, aceasta primind chiar numele de Curtea Domneasca. Cladirea si-a pastrat aceeasi destinatie si in timpul urmasilor lui Ghica, Gheorghe Bibescu (1842-1848) si Barbu Stirbey (1849-1856), dar acestia au utilizat-o mai mult ca "palat de teremonie", preferând sa locuiasca in propriile lor palate din Capitala. Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) si Carol I de Hohenzollern (1866-1914) vor folosi si ei aceasta resedinta domneasca, dar surprinderea tânarului domnitor strain in fata asa zisului palat domnesc este relatata in mod savuros in Memoriile sale: "Alaturi de una din casele pe lânga care trecea convoiul, era postata o garda de onoare cu steag. Printul intreba pe insotitorii sai: Qu'est-ce qu'il y a dans cette maison?. Generalul Golescu raspunse cam incurcat: C'est le palais... Printul Carol crezu la inceput ca nu-l intelesese bine si-l intreba cu indoiala: Où est le palais? - ceea ce puse pe general in si mai mare incurcatura. Arata spre casa simpla cu un singur etaj. Chiar si inaintea acestui asa zis palais pavajul era nespus de primitiv. Printul era atât de zguduit in trasura, incât cu greu se putea tine linistit si in atitudine dreapta".

Unul dintre calatorii straini care au evocat Bucurestiul secolului al XIX-lea, francezul Ulysse de Marsillac, sesiza si el ca "palatul domnesc din Bucuresti, construit de un simplu particular, intr-o epoca in care artele civilizatiei erau prea putin cunoscute in România, este departe de a corespunde unei resedinte pentru suveranul unei natiuni de cinci milioane de oameni. Nici nu ne gândim sa-l comparam cu resedintele princiare ale altor state; simpli milionari din zilele noastre l-ar considera nedemn de ei". Domnitorul si, apoi, regele Carol I al României a locuit in aceasta casa pâna in anul 1885, când a inceput construirea - dupa planurile arhitectului francez Paul Gottereau, care amenajase si apartamentele suveranilor din casa lui Dinicu Golescu - a unui palat regal demn de rangul sau.

***

Inginerul Rudolf Arthur Borroczyn este cel care a realizat, in 1863, proiectul de reamenajare in stil neoclasic a casei Scarlat Kretzulescu de pe Bulevardul Dacia nr. 12. Casa fusese construita in 1839 de catre marele vornic Alexandru Villara si oferita ca zestre fiicei sale Elena, care s-a casatorit in acelasi an cu Scarlat Kretzulescu. Om de gust, scolit in Occident, Kretzulescu ii va comanda pictorului Gheorghe Tattarescu decorarea interioarelor casei, acesta realizând - intre anii 1852 si 1855 - in hol patru panouri alegorice, reprezentând Muzica, stiinta sau grupul Urania si Apollo. Astazi cladirea adaposteste sediul Muzeului Literaturii Române.

Aceluiasi inginer Borroczyn i se datoreza si prima incercare de a se crea o gradina publica in Bucuresti: Cismigiu. In prima jumatate a secolului al XIX-lea terenul unde s-a creat celebra gradina era un loc viran, in mijlocul caruia se afla "lacul lui Dura negutatorul", mentionat in documente inca din vremea lui Matei Basarab. Scriitorul Nicolae Filimon ne-a lasat o descriere plastica a acestui peisaj salbatic orienta: "Pe locul unde astazi se afla Gradina Cismigiu, inainte de 1843 era o baltoaca nemarginita, ale carei ape - incalzite neincetat de razele soarelui si putrezite din lipsa mijloacelor de scurgere si prefacere - nu serveau la nimic altceva decât a face sa creasca o imensa vegetatie de ierburi acvatice, printre care pasteau si cresteau acele milioane de broaste si reptile veninoase, care - unind omorâtoarea lor respirare cu aburii cei pestilentiosi ai baltii - infectau aerul si pricinuiau locuitorilor Capitalei multe epidemii periculoase. In mijlocul baltii, pe o insula inconjurata din toate partile cu trestie si salcii plângatoare, era o cafenea in care se gaseau adunate mai toate viciile ce degradeaza pe om, incât taverna tâlharilor din Misterele Parisului ramânea un ce neinsemnat pe lânga dânsa. Aici se adunau mahalagii, pungasii, jucatorii de carti si chiar tâlharii de drumuri si jefuiau pe locuitorii Capitalei, ziua prin jocuri de noroc de tot felul, iar noaptea prin spargeri de case, fara a se teme cât de putin de asprimea legilor, caci, de câte ori voia politia sa-i prinda, ei se refugiau in nestrabatutul stuf al baltii si râdeau de incercarile ei".

Tocmai pentru a se distruge aceasta jungla plina de pericole, in 1830 generalul Pavel Dimitrievici Kiseleff a cerut inginerului Borroczyn sa asaneze balta si sa amenajeze aici o gradina publica in care oamenii sa se poata plimba fara teama. Din pacate, acesta nu a reusit sa-si indeplineasca misiunea, lucrurile incepând sa prinda contur abia in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842-1848), care a cerut Primariei sa cumpere terenul, in 1845, si a chemat - la recomandarea baronului Hegal, directorul gradinilor imperiale vieneze - un tânar arhitect peisagist din Viena, Karl Friedrich Meyer (1817-1852), pentru a amenaja Gradina Cismigiu.

Din volumul in pregatire la Editura Oscar Print