IASII LUI CRETU/ Exodul moldovenilor

Autor: Cretu Bogdan 03.02.2010
Pe Dumitru Crudu l-am cunoscut, o buna bucata de vreme, in ipostaza, intru totul onorabila, de poet. Mai mult decât atât, mare parte din insurgenta autorilor douamiisti i se datoreaza, caci manifestul fracturismului, pe care il semneaza in 1999 impreuna cu Marius Ianus, reprezinta punctul de pornire al acestei noi directii din poezia contemporana.
Dar, fire discreta, modesta, scriitorul basarabean a preferat sa se exprime doar prin inermediul cartilor sale, astfel incât o meritata vizibilitate a capatat abia dupa ce numele sau a inceput sa circule printre cele ale dramaturgilor tineri, nu foarte multi.
Si când am scris o monografie despre Matei Visniec m-am intrebat ce anume ii face pe anumiti scriitori impusi intr-un anumit gen (poezia, de regula) sa renunte la manifestarile directe ale sensibilitatii lor si sa-si concentreze eforturile catre teatru. Raspunsul, oricât de conventional ar fi, este ca teatrul raspunde unei nevoi din ce in ce mai acute de a privi si catre lumea in care traim, de a o asuma artistic sub forma unor radiografii-spectacol. Marturiile lui Visniec sunt numeroase in aceasta privinta; Dumitru Crudu nu se lasa nici el mai prejos, notând, intr-un laconic preambul al piesei sale Oameni ai nimanui (Editura Cartier, 2007): "Nu am inventat aproape nimic, doar am dezvoltat unele fascicule de viata. Eu nu am nascocit aceste lucruri, ele sunt niste produse ale realitatii noastre. Toate personajele din piesa mea au drept prototipuri oameni concreti, care s-au nascut in Republica Moldova". Prin urmare, drama aceasta tinde sa se apropie cât mai mult de reportaj, inscriindu-se in linia teatrului vérité, cu intarsii poetice subtile. Dumitru Crudu este un dramaturg pentru care conteaza in primul rând mesajul, nu etalarea unei palete de procedee tehnice care sa-l inscrie printre virtuozii sterili ai genului.
Conventiile cele mai obisnuite ale discursului dramatic sunt puse in joc pentru a da nastere unor cazuri tipice, care exemplifica elocvent conditia exilatului. Cele trei personaje ale dramei, Alexandru, Silvia si Maria aduc in prim-plan aceeasi problema majora a individului silit de circumstantele din tara de bastina (Republica Moldova, in acest caz, dar lucrurile sunt valabile pentru orice tara din estul Europei care a cunoscut, dupa caderea blocului socialist, exodul tinerilor catre Occidentul promitator) sa isi caute norocul in alta parte. Acest trist fenomen social, cu care ne confruntam de ani buni, este constientizat de personaje, care nu au insa libertatea de a alege: in tara nu mai e de trait, in Italia nu reusesc sa isi afle rostul decât cu pretul unor compromisuri greu de rascumparat.
Acest statut este observat nu in liniile sale genrale, ci particularizat, surprins in datele sale concrete. Inainte de pelcare, Alexandru este cel care tine publicului un fel de prelegere demonstrativa, punctând verdicte corecte si aparent cinice: "Sunt atâtea localitati in care au ramas doar batrânii. In curând, am putea ajunge o tara fara locuitori. Toti stiu lucrul asta, dar toti se evapora de aici, inclusiv eu". Abia dupa debarcarea in Italia, vazuta ca un soi de no man' s land, aflam cu stupoare ca nu neaparat setea de câstig rapid l-a gonit acolo, ci disperarea: sufera de o boala incurabila, nevasta e betiva, iar copilul nu are din ce trai, asa ca s-a decis sa-si sacrifice ultimele zile si ultimele puteri pentru a mai prinde cât de cât cheag. Imediat ce capata o slujba, ca ingrijitor al unui batrân nebun, el este numit in didascalii, de fiecare data când rosteste câte o replica: "barbatul care schioapata un pic si este palid la fata". Redundanta devine un artificiu care nu face decât sa marcheze dramatismul situatiei sale, pus in pagina de el insusi: victima a nazurilor unui batrân care se va dovedi un farseur in cele din urma, Alexandru incearca sa sfârseasca demn: "Eu aveam doua variante: sa fiu un bolovan in casa pentru familia mea sau sa incerc sa plec si sa-mi spal singur farfuriile murdare".
Celelalte personaje confirma exact acelasi statut de victima a unei lumi anapoda: acasa nu au ce mânca, nu au servicii, aici trebuie sa faca mari sacrificii penru a-si mentine slujba injositoare: Silvia se prostitueaza, cu acordul consortului Vitalie, Maria spala picioarele unei batrâne, in timp ce sotul ii moare acasa, iar copilul e luat in grija de o matusa s.a.m.d. Dumitru Crudu nu ocoleste melodramticul, pentru ca ar insemna sa falsifice lucrurile. Or, conform manifestului fracturist, aplicat fidel si in teatrul sau, fictiunea nu face decât sa sublinieze, la modul autenticist, trumele realului.
Riscul unei astfel de formule ar fi acela al conventionalitatii rigide, al previzibilitatii facile. Numai ca autorul ocoleste tezismul tocmai prin stratificarea atenta a acestor drame total verosimile: celor ale exilatilor, ale dezradacinatilor, le raspund dramele celor ingrijiti: Marco, batrânul nebun supravegheat de Alexandru, joaca de ani buni acest joc doar pentru a mai zgândari compasiunea fiului, pentru a nu sfârsi intr-un azil, signora Elisa, batrâna din grija Mariei, nu face decât sa-si ostoiasca marea durere cauzata de indiferenta fiicei ei etc. etc. Ia astfel nastere un permanent dialog al victimelor, care nu reusesc sa se impotriveasca unui sistem absurd, care nu mai pretuieste omul, ci se scutura de el când devine inutil sau il trateaza butal atunci când acesta nu are nici o protectie.
Devine astfel limpede ca titlul piesei pune degetul pe rana: cei care pleaca sunt dezradacinati, numai ca nu e nevoie sa te rupi de tara de bastina pentru a deveni un om al nimanui. Lumea e plina de victime, iar acest lucru aproape ca nici nu mai impresioneaza pe nimeni. Poate doar pe ziaristii vânatori de senzational si pe dramaturgi, cum constata Alexandru, care isi constientizeaza statutul de "caz special", numai bun sa inflameze inspiratia unora mai sensibili la bolile veacului, printre care indiferenta este cea mai grava: "Despre mine au vorbit deja toate ziarele din Moldova. A scris Timpul, dar si alte ziare. Gheorghe Bitca a scris despre mine cum am plecat ca sa-mi port singur de grija atunci când am aflat ca orele imi sunt numarate. Dumitru Crudu a scris o piesa despre mine. Cât de iuti mai sunt dramaturgii si zaristii astia!"
E asta o consolare? Desigur ca nu, dar e un semnal de alarma. Dumitru Crudu incearca sa sensibilizeze o lume din ce in ce mai impasibila la raul din jur. Tocmai din aceasta cauza piesa sa este una extrem de directa, simpla, dar nu simplista, in ceea ce priveste procedeele. Autorul basarabean a câstigat un pariu nu atât estetic, cât unul etic, moral.

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi, din 2006.