CRONICA TEATRALA/ Noua sinceritate pe scena (I)

Am aflat de curând cum se filmau cândva scenele de dans. Am vazut o instalatie de Kiss Pal la Muzeul de Arta Contemporana: era filmata filmarea. Actorul, frumos imbracat intr-un smoking elegant, era legat cu niste curele de bratul metalic ce purta o camera, iar camera era manevrata de un cameraman, de care mai erau agatati tipul cu microfonul si inca cineva, cu o lumina suplimentara aranjata sa cada direct pe fata actorului. Care zâmbea, ca si cum ar fi dansat cu cea mai frumoasa femeie din lume, nu cu trei tipi masivi ornati cu fire si lampi ca un pom de Craciun. Mai intâi am râs, fiindca scena avea potential comic. Dar mai apoi mi s-a strâns inima, fiindca vedeam iluzia descompusa in fata mea si stiam ca n-o sa mai cred in ea niciodata, asemeni copilului care tocmai a aflat cine ii aduce, de fapt, jucariile si care isi da brusc seama ca Mos Craciun nu exista. E vina mea, mi-am mai spus, cum sa nu afli pâna la vârsta asta cum se filmeaza scenele acelea in care un cuplu se invârte pe ringul de dans, iar cei doi protagonisti se pierd unul in ochii celuilalt, zâmbind fermecati? Era un film de epoca, intre timp s-au inventat si alte metode de a filma o astfel de scena, dar puterea de simbol a acestui filmulet, care relua in loop imaginea bizarului grup dansant, ramâne cu mine.

O asemenea scena, careia autorul instalatiei ii conferea in explicatia sa rolul de a exprima "relatia dintre putere si reprezentare" (metodele cinematografului popular de a-si seduce audienta) poate explica ce anume determina niste oameni moderni, cu simtul ironiei, sa dea de pamânt cu vechile metode si sa regândeasca cinematografia pe alte baze, chestionând efectele si esenta ei. Poate chiar sa mearga pâna acolo incât sa semneze un "juramânt de castitate" cum au facut Thomas Vintenberg si Lars von Trier in 1995, lansând la apa Dogma, si angajându-se sa respecte adevarul/realitatea in filmele lor. Cum se stie, principiile deja cunoscute de o lume intreaga - printre care cel mai greu de respectat, preluat din teatru, este unitatea de timp si de loc - sfidau metodologia de edificare a iluziei filmului si pledau pentru adevarul spus cu camera pe umar. Filmele Dogmei au primit intre timp eticheta de produse cu marca "noua sinceritate", conceptul fiind vehiculat atât in privinta poeziei rusesti a anilor 2000, cât si in legatura cu filmele anilor 90 (Jim Collins a introdus conceptul de "noua sinceritate" in eseul sau din 1993 intitulat "Genericity in the 90s: Eclectic Irony and the New Sincerity").

Dar ce este noua sinceritate si de ce este ea proprie artei acestor timpuri? Ca sa-mi lamuresc eu insami intuitiile trebuie sa va mai povestesc ceva ce m-a pus pe gânduri: cu câteva zile in urma, intr-o societate de oameni de teatru de toate vârstele, in care se afla din intâmplare si un critic de film cunoscut de toata lumea dinainte de 1989, se discuta despre "coincidenta" montarii in aceasta stagiune, la noi, a mai multor scenarii de film pe scenele unor teatre - "Breaking the Waves"/ Viata binecuvântata a lui Bess" al lui Lars von Trier la Sibiu (regia Radu Alexandru Nica), "Festen"/Aniversarea lui Thomas Vinterberg la Nottara (regia Vlad Massaci), "Strigate si soapte" al lui Bergman la Teatrul Maghiar din Cluj (regia Andrei Serban). Comentariul sceptic al criticului de film a fost: "ce nu inteleg eu este de ce aleg regizorii de teatru numai filme atât de dure". Simptomul in sine este unul ce exprima aspiratia spre evazionism a generatiilor care au trait prea mult in comunism ca sa-si mai doreasca altceva decât sa profite la maximum de posibilitatea de a evada, mai ales dintr-o societate inca tulbure, aflata intr-o tranzitie cu accente mizere. E generatia parintilor nostri care isi gaseau si inainte de 1989 evadarea in teatru - mai putin in film, unde cenzura era mai eficienta, iar productia authtona era realizata la comanda sau sub atentul control al propagandei. Evazionismul agreat de aceasta generatie se ciocneste - cum se ciocnesc mentalitatile, in general - de atractia noilor generatii de artisti si de spectatori pentru o arta (film, teatru, literatura) care sa-si reia misiunea de oglinda critica a realitatii. Care sa fie un ghid in noianul de realitati confuze a anilor pe care ii traim. De unde si filmele tinerilor regizori, catalogate drept "mizerabiliste", de unde si poemele sau proza tinerilor scriitori, considerati la fel. Teatrul, pe de alta parte, n-a tinut pâna acum la noi ritmul cu aceasta tendinta, dovedind ca reflexele sale se refac mai greu, dupa lovitura primita in 1990 când toate puntile sale cu publicul s-au rupt, ca dupa un cutremur violent. Totusi, momentul actual marcheaza o schimbare. Raspunsul la intrebarea criticului de film de care povesteam mai sus ar fi, deci, ca alegerea tocmai a acestui tip de scenariu, care a stat la baza unor filme puternice, neiertatoare, cu subiecte taind adânc in constiinta spectatorului corespunde unei nevoi intime a creatorului de teatru. Nevoia de a lasa deoparte magia teatrului, metodele lui de a crea iluzia, de a abandona escapismul si de a se intoarce catre "noua sinceritate", catre sondarea sensibilitatii contemporane in tot ceea ce are ea mai profund, mai greu de atins.

In imagini: 1. Ion Grosu in spectacolul "Aniversarea", regia Vlad Massaci. Fotografie de Ciprian Duica; 2. "Breaking the waves". Foto - Mihaela M. Ghenescu

CRISTINA MODREANU este jurnalist si critic de teatru. Semnatura ei s-a regasit de-a lungul celor 13 ani de scris despre teatru in ziarele "Adevarul" si "Gandul", in revistele culturale "Rampa", "Adevarul literar si artistic", "Teatrul Azi" si "Dilema veche". A realizat o serie de emisiuni culturale pentru canalul TVR Cultural, sub titlul "Arta versus Arta". A publicat volumele Sah la Regizor, Mastile lui Alexander Hausvater si Casa dinauntru si a sustinut conferinte internationale despre teatrul romanesc de azi la Valladolid (2004), Berlin (2006) si Stockholm (2007). Este doctorand al Universit`]ii de Art` Teatral` [i Cinematografic` din Bucure[ti. Din 2008, este director artistic al Festivalului National de Teatru de la Bucuresti.