IASII LUI PATRAS/ Despre niste gândaci si alti demoni
Autor:
Patras Antonio
09.02.2010
Scriitor cu o personalitate
polivalenta, cunoscut publicului larg fie in ipostaza de
memorialist si cercetator infatigabil al comunismului românesc, fie
in cea de exeget sagace al operei lui Mateiu Caragiale, fie, mai
nou, in postura de cronicar de film, cu rubrica permanenta in
"România literara", universitarul Angelo Mitchievici pare sa se
afirme, pe lânga toate acestea, drept cel mai serios interpret
(singurul, daca ma gândesc bine) al fenomenului decadentei in
cultura noastra, având in vedere ca tema in cauza a facut chiar
obiectul propriei teze de doctorat.
Si nu ma refer la o teza
oarecare, ci la un studiu laborios, pe care autorul l-a incheiat
dupa ani buni, in urma unor stagii indelungate in bibliotecile
românesti si straine, dar si in muzeele lumii.
Coordonata de Sorin
Alexandrescu si gratulata nu de mult, la universitatea
bucuresteana, cu distinctia maxima (Summa cum Laude),
lucrarea urmeaza sa vada curând lumina tiparului (din pacate doar
intr-o varianta prescurtata, impusa de editor), si tot in viitorul
apropiat vrednicul carturar a anuntat aparitia unui tom masiv, de
maxim interes pentru pasionatii de imagologie, despre memorialele
calatorilor români in URSS.
Pâna atunci, insa, Angelo
Mitchievici si-a mai acordat un ragaz, atât cât sa-si aminteasca de
prima sa vocatie, aceea de prozator (care va fi deprins un pic din
tainele meseriei la cenaclul studentesc "Litere", sub atenta
obladuire a lui Mircea Cartarescu), si sa adune intre doua coperte
povestirile scrise de-a lungul vremii, de la jumatatea anilor 90
incoace. Asa s-a ivit "Cinema", cartea recent publicata la
Polirom in colectia "Ego. Proza" si entuziast primita de critica,
inteligenta prefata a lui Paul Cernat acordând la acelasi diapazon,
al elogiului binemeritat, tonul majoritatii cronicilor (numai
Bianca Burta-Cernat si Mihai Iovanel au tinut sa adauge, ca de
obicei, un bemol discret la corul admiratiei generale). Si nici nu
se putea sa fie altfel, câta vreme proza lui Angelo Mitchievici se
singularizeaza pregnant, in raport cu modestele incercari ale
colegilor sai de generatie, atât prin stilul elaborat, de o
seducatoare expresivitate estetizant-manierista, cât si prin
"temele" predilecte (deliberat anacronice, "inactuale": iubirea ca
experienta fantasmatica, memoria, evaziunea in timp si spatiu etc.)
sau prin viziunea nostalgic crepusculara, de o tulburatoare
frumusete cu patina de belle epoque.
Intr-adevar, prozele incluse in
volumul "Cinema" se revendica in mare masura de la o poetica
a fantasticului si a experimentului livresc, cu ecouri din
literatura maestrilor sud-americani (de la Márquez si Sábbato la
Cortázar, Borges sau Bioy Casares) dar si din multe alte "directii"
(de la romantism la postmodernism), toate insa reconfigurate in
cheia unei formule personale de mare rafinament. Nota distinctiva
trebuie asadar cautata nu atât in "inventie" stricto sensu,
cât in compozitie, de unde si preferinta obsesiva pentru anumite
modulatii tematico-stilistice, ca sa nu mai vorbim de maniera
foarte ingenioasa de a demonta si reconstitui mecanismele narative
traditionale, in vederea ilustrarii caracterului inselator al
iluziei realiste. Dar, dincolo de virtuozitatea tehnica, textele
respira autenticitate (e drept, una aparte) si reusesc sa transmita
niste emotii greu de pus doar pe seama tertipurilor livresti. N-am
cum sa nu constat ca, prin ceea ce are mai bun proza sa, Angelo
Mitchievici face parte din casta aristocratica a scriitorilor
educati in cultul pentru frumos, asemeni cavalerilor din mult
indragita carte a lui Mateiu Caragiale. Asa se explica de ce, in
majoritatea bucatilor din volumul in chestie, personajele sunt mai
putin inclinate sa-si traiasca propriu-zis viata, cât sa si-o
contemple, sub forma sublimata a unor imagini tezaurizate in
memoria afectiva - de unde si fascinatia fata de "eternul feminin",
si sensibilitatea pentru lucrurile care nu mai sunt, cu intregul
cortegiu de trairi sau senzatii retrospective, si cu tristetea
insotind mereu, ca un memento funebru, sentimentul acut al
ireversibilului.
Drept urmare, cu riscul de a fi
considerat desuet (sau, mai rau, "artificial") intr-un context
favorabil ancorarii in imediat prin recursul obligatoriu la
mijloacele jurnalului sau gazetariei, prozatorul comite erezia de a
incalca pactul lecturii (minimaliste) in cheie mimetica, pentru a
se reintoarce de fapt, prin imagine si simbol, la acea literatura
care, dupa vorba unui poet intelept, redescopera arhetipurile,
"instruind de lucrurile esentiale". In fond, prin insusi faptul ca
se indeparteaza de la calapodul asa-zicând "realist", proza lui
Angelo Mitchievici raspunde peste timp, mutatis
mutandis,dezideratului calinescian privind natura
simbolic-universala, de o clasicitate perena, a artei, ramânând
totodata tributara unei sensibilitati sui generis,pe care
Paul Cernat o atribuie, intr-un studiu recent, "modernismului
retro".
Povestirile din volumul
Cinema reitereaza, dupa principiul compozitional al temei cu
variatiuni, o schema conflictuala stereotipa, cu rol de mise en
abime - e vorba despre eterna confruntare dintre realitate si
fictiune, literatura si viata, ilustrata aproape didactic (si deloc
intâmplator!) in forma inselatoare a unor povesti de dragoste cu
final previzibil. Iar in aceste povesti, femeia, misterioasa ca un
sfinx, nu e nicaieri un prilej de rasfaturi vulgare sau de
edulcorate lamentatii sentimentale, pentru a deveni, in schimb, o
fantasma (era sa zic "naluca") ce trezeste la viata imaginatia,
"trâmba de vedenii". Ca atare, nu-i greu de inteles de ce, in
povestirile lui Angelo Mitchievici, indragostitii cauta mereu in
iubire ceva mai adânc decât dragostea insasi: si aceasta cautare
semnaleaza, de fapt, vocatia artistica, adica tentatia irepresibila
de a aduce o corectie realitatii, care se cere modelata dupa niste
tipare imaginare. Câta imaginatie, atâta pasiune, si, deci, atâta
"realitate" - iata crezul prozatorului deghizat in vânator de
iluzii si al fascinantelor sale personaje!
Ca sa dau numai un exemplu, in
cea mai tulburatoare povestire din volum, Masina de amintiri
(care poate fi citita si ca arta poetica), protagonistul aluneca de
buna voie in captivitatea propriului sau trecut, reactivat
artificial cu ajutorul unui aparat oarecare, inventat absolut din
intâmplare de un frizer pe nume Seferis. Eroul nostru, plictisit de
rutina relatiei amoroase cu o femeie comuna, cauta la inceput doar
divertismentul, curios sa testeze pe propria-i piele dubioasa
inventie. Onest, Seferis il previne ca aparatul nu garanteaza
evaziunea intr-un minunat paradis artificial, cât timp "nu e vorba
de vise, ci de un fel de retraire", calitatea acesteia depinzând
exclusiv de emotiile "subiectului". Insa, fapt semnificativ,
emotiile s-ar datora integral resuscitarii succesive a unor
instantanee fotografice, derulate ca intr-un film - ceea ce
inseamna ca sensibilitatea noastra nu rezoneaza cu adevarat decât
la imagini, vazul fiind unicul simt capabil sa puna in miscare
iubirea, memoria si, prin ea, trecutul. In consecinta, cum
insatisfactia erotica din viata banala de cuplu determina punerea
in functiune a "masinii de amintiri", nu-i greu de priceput de ce
barbatul se intoarce nostalgic inspre momentele de gratie ale unei
iubiri din trecut - aceeasi, de fapt, dar resimtita acum cu o
intensitate sporita de farmecul amintirii. Altfel spus: in Mia,
femeia alaturi de care traieste in prezent, barbatul o cauta pe
cealalta, pierduta de mult; dar, rememorând cu emotie iubirea de
odinioara, vânatorul de imagini sfârseste prin a se indragosti de-a
binelea de actuala sa partenera.
Dincolo de unitatea tematica si
de viziune, povestirile isi pastreaza o anumita autonomie in raport
cu ansamblul, cu toate ca ordinea dupa care au fost plasate in
volum indica sensul unei evolutii si a unor corespondente nu
lipsite de noima. Astfel, de la o poetica a atmosferei relevabila
in textele din prima parte a cartii, unde se face simtita acut
fibra nostalgic-elegiaca (vezi Cinema, In arsita
ploii, Gradini suspendate), autorul aluneca tot mai mult
inspre o scriitura livresc-intertextuala, de mare virtuozitate,
deconstruita insa ironic in ultimele bucati (Masina de vise,
Alergatorii, Niste gândaci). Atitudinea fata de
imagine defineste de fapt, in toate cele zece bucati din volum, un
anumit tip de raportare la viata (estetica sau non-estetica), in
functie de sensibilitatea si inteligenta protagonistilor. Or, daca
batrânul cinefil din prima povestire ilustreaza tipul estetic pur,
obisnuit sa priveasca realitatea concreta (altminteri,
insuportabila) prin aburii unui coniac fin si prin perdeaua de fum
a unei tigari (majoritatea personajelor incearca asemenea
voluptati), pentru a se regasi pe sine doar in lumea fantasmelor de
pe ecran, protagonistii celorlalte naratiuni traverseaza niste
experiente ceva mai impure, câta vreme nu se multumesc sa fie doar
spectatorii detasati si lucizi ai propriei lor existente. Barbatul
tânar sufera in amor, neputând sa accepte senin duplicitatea femeii
iubite, sau experimenteaza, ca eroii lui Mircea Eliade, iubirea
simultana pentru doua femei (numai in aparenta) complet diferite
(si, evident, unice, câta vreme poarta numele fantasmelor nemurite
de Petrarca si Dante). Urmarit mereu de o umbra care-i intretine
iluzoria patima amoroasa (vezi scrisorile necunoscutei din
Dragostea va incepe mâine), abia in pragul mortii izbuteste
el sa se elibereze de amagirile trupului si sa-si intâlneasca
ursita, in forma, resuscitata prin amintire si vis, a unei imagini
feminine de fantastica puritate (ca in Alergatorii, unde
sfârsitul apropiat readuce la viata memoria iubitei
pierdute).
Insa mesajul asa-zicând
pedagogic al cartii exprima vointa singularizarii de vulgul
nestiutor (chiar din tinerete!), printr-o atitudine pur estetica in
raport cu viata (si, implicit, cu imaginea ei), ambitie ilustrata
magnific de protagonistul ultimei povestiri (Niste gândaci).
E vorba despre istoria unui copil crescut in România comunista
intr-o familie-model, in care obedienta fata de autoritate si
respectul sacrosanct al conventiilor inabusa sentimentul datoriei
morale pentru bunicul excentric, iubitor de gândaci si opozant al
noului regim politic de dupa razboi. Calcând pe urmele bunicului
sau, tânarul stârneste indignarea unor potentiali socri prin
indiferenta afisata cu prilejul unei mese festive, atunci când
descopera in propria farfurie câteva insecte nevinovate. Odata
ratat mariajul, bizarul personaj emigreaza intr-o tara capitalista,
unde continua sa se consacre meseriei de medic si pasiunii pentru
gândaci. Se indragosteste din nou de o femeie frumoasa si fara
prejudecati, care insa nu intelege sa fie pe locul doi si striveste
cu o infinita oroare imensul gândac descoperit in apartamentul
iubitului ei. Resemnat, barbatul culege trupul neinsufletit al
acestui vechi frate de suferinta si il inghite tacticos intr-un
parc, sub privirile ingrozite ale cetatenilor de prin preajma.
Morala e ca nu gândacul in sine pare sa fie dezgustator, ci
imaginea lui; din perspectiva pur estetica insa, o astfel de
imagine nu e cu nimic mai dezgustatoare decât oricare alta. Asadar:
numai pentru ca sunt lipsiti de educatie estetica se arata oamenii
scârbiti de gândaci, in loc sa contemple, senini, desenul lor
stilizat.
In aceeasi grila de lectura se
cuvine sa citim, prin urmare, intregul volum, ca pe un "roman"
en miettes al educatiei estetice si sentimentale, la drept
vorbind singurul de asemenea rafinament din literatura româna
actuala. Date fiind si celelalte calitati de exceptie ale scrisului
sau, Angelo Mitchievici debuteaza (helas!) in maniera unui prozator
pe deplin format, cu o grifa stilistica inconfundabila si cu o
forta creatoare de invidiat, de la care ne asteapta curând, sunt
convins, si un roman in toata puterea cuvântului.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.