CRONICA LITERARA/ Cercurile iadului domestic

Autor: Daniel Cristea Enache 16.02.2010

Proza lui Ştefan Agopian a pus destule probleme cronicarilor şi criticilor literari: probleme de inţelegere a textului şi de interpretare avizată a lui. Dar, prin comparaţie cu Sara*, toate celelalte romane poematice, simili-epice şi fantastice ale autorului dobândesc o neaşteptată claritate.

E, aş spune, cea mai lucrată carte a unui prozator atât de original, aflat la mijlocul anilor '80 in plenitudinea forţelor lui; şi in interiorul acelei lumi ficţionale obţinute (cu Tache de catifea şi Tobit) prin intrarea intr-un plan istoric dat şi răsucirea lui intr-un prezent amorf, golit de evenimente mari, vidat de orice.
La Sara, prima lectură are un efect hipnotic, deloc propice sistematizării raţionale a materiei cărţii şi restructurării ei din unghi critic. Perspectiva detaşată a unui comentariu aplicat este blocată, pur şi simplu, prin dubla viclenie a scriitorului rutinat. Acesta oferă, pe de o parte, explicaţii in exces care mai mult complică desenul romanului; iar pe de alta, creează din fraze scene şi din mici scene fraze intregi, somptuoase, navetând derutant intre construcţie şi stilistică, arhitectura cărţii şi expresivităţile ei. Abia cu a doua lectură, cea in care sesizăm simetriile şi analogiile secrete, ne apropiem, dacă nu de centrul simbolic al romanului, cel puţin de identificarea unui principiu de generare şi multiplicare fantasmatică.
Un strat biblic acoperă un strat ezoteric care inveleşte un strat oniric, in care se infăşoară pelicula subţire a intâlnirilor şi dialogurilor dintre personaje. Aceleaşi câteva mari acţiuni şi coordonatele lor (conflictul dintre partida catolică şi cea luterană, reverberat in Sibiul anului 1703, dominaţia imperială in Transilvania, revolta lui Rakoczi), la care se adaugă acele intervenţii făcute, la scara romanului, pentru a le continua sau a le intrerupe au rezonanţa dramatică a unui fundal istoric minuţios documentat şi desenat de către autor. Prin toate aceste cercuri, uneori distanţate şi devenite vizibile, insă de cele mai multe ori suprapuse, Sara işi dublează (triplează) substanţa narativă. Dar efectul de sporită densitate e dublat, la rândul său, de unul contrar: dematerializarea realului ficţional şi inscrierea unor personaje centrale (Sara, doctorul Israel Hübner, copilul Simon Talaba) in şirul alcătuirilor spectrale.
Paradoxal, cea mai "centrată" şi mai "strânsă" apariţie, in roman, este a ingerului Rafail preluat din Cartea lui Tobit cu tot cu natura lui supraumană şi intervenţiile benefice in ajutorul unui ales al Domnului. Fragmentele in care Acela apare şi grăieşte nu il proiectează in planuri diferite, duplicate ori ingemănate, intersectate sau coincidente, aşa cum se intâmplă in cazul unor eroi oscilanţi, disputaţi intre viaţă şi moarte, realitate palpabilă şi spirit pur, lumea visului lor şi visul lumii noastre. Sara şi Tobit vin tot de acolo, din apocrifa carte biblică, laolaltă cu eliberarea, curăţirea interioară a demonizatei şi recuperarea, de către fiul călător, a banilor tatălui său dreptcredincios.
In plin ceauşism, Ştefan Agopian scrie şi publică un roman mustind de spiritualitate iudaică şi creştină; şi saturat de procese alchimice şi implicaţii cabalistice. Pe cât de liber este autorul faţă de comandamentele ideologice ale epocii trecute, in selecţia subiectelor şi articularea unei problematici personale, pe atât de autonom, artistic, işi configurează proza in chiar interiorul ei. Cadrul istoric, rama biblică, schema cercurilor din arborele Sephiroth rămân un cadru, o ramă şi o schemă ce nu impovărează materia romanescă. Faptele personajelor, gesturile şi replicile lor trimit către aceste sfere mai indepărtate sau, invers, pot constitui un ecou al lor. Dar, cum observa Eugen Negrici, autorul nostru nu cade in eroarea "de a adopta spre ilustrare datele unui mit sau ale unei mari poveşti". In ramele ei diferite şi in straturile ce o invelesc, lumea din Sara işi păstrează coeficientul inalt de originalitate.
Autorul focalizează multiplu intâmplările şi avatarurile personajelor sale, văzându-le de la nivelul lor, din fluxul experienţelor pe care le parcurg; şi in acelaşi timp de la o distanţă apreciabilă, dintr-un punct mai inalt de observaţie. Prima perspectivă ar trebui să fie mai confuză şi mai complicată, iar a doua, limpezită prin distanţare şi obiectivare. Ştefan Agopian pare insă că are oroare de soluţiile epice previzibile şi de acele mecanisme generatoare care, o dată instalate in scrierea unui roman, il fac să urmeze numai anumite trasee. Prin urmare, pentru a anula funcţia predictivă a lecturii, el o atribuie pe aceasta personajelor inseşi, edificate, mai toate, asupra viitorului lor. Cititorul nu are ce ghici după acumularea faptelor expuse, conform algoritmului unui roman realist. Căci totul este deja (bine) ştiut, anticipat şi marcat in detaliu de către umanitatea diversă din Sara. Revelaţiile furnizate de un agent omniscient sunt inutile.
Persoana intâi plural pe care Autorul o utilizează e mai degrabă autoironică. Noi nu ştim mai mult decât ştiu cei din carte, şi aceasta, Cartea, se desfăşoară de la sine, curgând spre un final cunoscut de toată lumea. Iar finalul nu e impus "de sus", ci conţinut, amprentat in dinamica internă a intâmplărilor, de la cele mai obişnuite la cele mai aiuritoare. Pluralul majestăţii auctoriale insoţeşte deci cu o anume umilinţă episoadele prin care trec eroii, venind cu un alt tip de focalizare: mai puţin lămuritoare decât ne-am fi aşteptat iniţial, mai mult aproximativă, intuitivă, imperfectă. "Ni-l putem inchipui" pe cutare personaj făcând cutare gest, "ne putem gândi" că el a spus atunci nişte lucruri esenţiale. Esenţa vieţii şi a morţii din Sara nu mai stă in mâinile Romancierului. Acestuia i-au rămas in schimb inchipuirea, amintirea, parafraza lor, puse intr-o sintaxă fragmentată: "Surâse. Ne putem gândi că:
Toate aceste lucruri s-au intâmplat atunci sau acum. O noapte călduţă şi liniştea ii invăluiesc trupul grăsuliu şi mintea. Gânduri vagi ca nişte mici beţişoare plutesc prin aer. Se scoală, ia sfeşnicul, lumânările pâlpâie şi fumegă, aşază sfeşnicul pe pervaz, inchide fereastra şi, prin vitraliul ei, o lumină verzuie şi nesfârşită il inconjoară, pielea lui albă devine uşor cadaverică şi spectrală, i se văd venele pulsând şi dinţii. Pare că se gândeşte la clipocitul apei intr-un mic vas şi la aburii ce se ridică din el. (...)
Ni-l putem inchipui grăsuliu şi alb şi aşteptând incordat şi destins totodată, fără gânduri şi cu trupul infruntând scurgerea anapoda şi continuă a acelei nopţi nesfârşite şi incăpătoare ca burta vreunui peşte uriaş şi născător.
- Orice creier, ii va spune cu câteva zile inainte să se sinucidă lui Tobit, este ca o burtă preaincăpătoare şi flască, şi in această burtă pluteşte fiul nostru adormit şi visând şi ştiind.
Tobit l-a ascultat şi l-a privit şi nu a răspuns nimic. Undeva in străfundurile fiinţei lui, ştia, de acolo unde e veşnic un intuneric mocirlos, il privea, cu ochii larg căscaţi şi cu balele curgându-i puturoase pe la colţurile gurii, fiul lui" (pp. 80-81).
Dacă prezenţa Ingerului este mai coagulată decât prestaţia absentă, visătoare, cu ochii privind in gol, a bărbaţilor şi femeilor din Sara, există câteva reflexe ale intimităţii ce insoţesc majoritatea apariţiilor acestora. In fragmentul de mai sus, viziunea fiului nenăscut, cu balele curgându-i pe la colţurile gurii, e terifiantă. Alte scene vor avea un efect aproape liniştitor - deşi a-l vedea pe vârstnicul consilier Gross (unul dintre personajele antologice ale romanului) "cu dinţii galbeni ieşiţi pe jumătate din alveole", "fluturându-şi maxilarul", consumându-şi ritualic terciul, "râcâindu-şi cu degetul cerul gurii" şi executând diferite serii onomatopeic-fiziologice (ghiorţăieli, râgâieli) nu e din cale afară de plăcut. Fără excepţie, secvenţele de ingurgitare a solidelor şi lichidelor au ceva involuntar animalic. Gurile se umplu de salivă la vederea mâncării aburinde sau a fructelor proaspete, fire subţiri se preling pe bărbii după consum, o şuviţă de grăsime porneşte din orificiul bucal şi se arată lumii inconjurătoare, ca un semn concret al viului. In Cimitirul Buna-Vestire, Arghezi face adevărate şarje moral-biologice cu asemenea detalii de ingurgitare şi regurgitare, subliniind apăsat animalicul degradat şi depravat al unor oameni numai cu numele. Agopian, dimpotrivă, procedează ca un poet al lucrurilor şi gesturilor mici, la inceput stridente, apoi fireşti prin repetitivitatea lor; şi urmărite, aşa zicând, in sucul şi sosul lor omenesc. Berea bună şi multă e acompaniată de râgâieli ce nu dezonorează, iar o bucată picurătoare de carne de porc lasă chiar şi pe bărbia sticloasei, spectralei Sara o şuviţă de liniştitoare grăsime...
De aici insă, la fel de firesc, se deschide şi o trapă spre infernul domestic. Secvenţele diurne pot deveni, subit, infricoşătoare, prin percepţiile amplificate ale personajelor. Puternicul Tobit se clatină după ce goleşte o cană cu lapte, fiindcă lichidul rămas pe pereţii vasului se prelinge "intr-un alb cretos, inspăimântător". Ioan Sachs de Harteneck, comite al naţiunii săseşti şi jude regal al oraşului Sibiu, vede, au ralenti, cum pieliţa unei vişine plesneşte: "câteva scame albe se zbătură prin aer ca nişte cili şi orbecăind prin lumină şi umbră, le văzu şi o greaţă nespusă il cuprinse, galbenul şi frica legii in care nu mai credea de mult" (p. 51). Deasupra apei din ciubărul unde se spală micul Simon Talaba plutesc clăbuci şi jeg, iar "jegul poate fi asemuit cu nişte pete de mucegai, clăbucii sunt albi şi din când in când pocnesc, improşcând cu stropi fini duşumeaua" (p. 115). Că nu e vorba de amănunte oarecare, ci de nişte detalii cu sens (de semn plus ori semn minus), se poate observa şi din compararea paginilor in care doctorul Hubner e gazda unor vizitatori din notabilităţile oraşului. Scena intâi, cu comitele şi cu primarul, este a unui prânz rafinat şi graţios ca un menuet. Felurile de mâncare şi băuturile apar şi dispar gradat-moderat, efectele sunt atent preparate, iar stomacurilor pline ale musafirilor ceremonioşi li se aduce - cu indemânare de vrăjitor - uşurare prin alcooluri bine plasate. Scena a doua, din finalul apăsător al romanului, este la antipod: vizita invingătorilor din sângeroasa luptă politică, Koork Grell şi Eberhard Kinder, apare ca monstruoasă la modul kafkian. Berea curge dintr-un butoi pe covorul din cabinetul doctorului, făcând o băltoacă in dreptul pupitrului. După ce distruge cu picioarele astrolabul lui Hubner, Kinder inchină cana cu bere "pentru moartea ăstora!" şi se imbată rapid. La fel de ticălosul, dar mai lucidul Grell, icnind, varsă tot ce băuse; după care, luând cana de jos, din băltoaca de bere, o umple din nou şi inchină la rândul său: "Tot ce a fost a fost o minciună!". Şi, zbierând, răstoarnă berea pe covor: "Iată burta mea!".
După numai o pagină, acest roman uimitor se incheie. Nu insă şi interpretarea lui.

*) Ştefan Agopian, Sara, in Opere II, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 592 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară in Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi in Romania literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei in dialog, Bucureştiul cultural,Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romania Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romană; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romană.