CRONICA LITERARA/ Cercurile iadului domestic
Autor:
Daniel Cristea Enache
16.02.2010
Proza lui Ştefan Agopian a pus destule probleme cronicarilor şi
criticilor literari: probleme de inţelegere a textului şi de
interpretare avizată a lui. Dar, prin comparaţie cu Sara*,
toate celelalte romane poematice, simili-epice şi fantastice ale
autorului dobândesc o neaşteptată claritate.
E, aş spune, cea
mai lucrată carte a unui prozator atât de original, aflat la
mijlocul anilor '80 in plenitudinea forţelor lui; şi in interiorul
acelei lumi ficţionale obţinute (cu Tache de catifea şi
Tobit) prin intrarea intr-un plan istoric dat şi răsucirea
lui intr-un prezent amorf, golit de evenimente mari, vidat de
orice.
La Sara, prima lectură
are un efect hipnotic, deloc propice sistematizării raţionale a
materiei cărţii şi restructurării ei din unghi critic. Perspectiva
detaşată a unui comentariu aplicat este blocată, pur şi simplu,
prin dubla viclenie a scriitorului rutinat. Acesta oferă, pe de o
parte, explicaţii in exces care mai mult complică desenul
romanului; iar pe de alta, creează din fraze scene şi din mici
scene fraze intregi, somptuoase, navetând derutant intre
construcţie şi stilistică, arhitectura cărţii şi expresivităţile
ei.
Abia cu a doua lectură, cea in care sesizăm simetriile şi
analogiile secrete, ne apropiem, dacă nu de centrul simbolic al
romanului, cel puţin de identificarea unui principiu de generare şi
multiplicare fantasmatică.
Un strat biblic acoperă un strat
ezoteric care inveleşte un strat oniric, in care se infăşoară
pelicula subţire a intâlnirilor şi dialogurilor dintre personaje.
Aceleaşi câteva mari acţiuni şi coordonatele lor (conflictul dintre
partida catolică şi cea luterană, reverberat in Sibiul anului 1703,
dominaţia imperială in Transilvania, revolta lui Rakoczi), la care
se adaugă acele intervenţii făcute, la scara romanului, pentru a le
continua sau a le intrerupe au rezonanţa dramatică a unui fundal
istoric minuţios documentat şi desenat de către autor. Prin toate
aceste cercuri, uneori distanţate şi devenite vizibile, insă de
cele mai multe ori suprapuse, Sara işi dublează (triplează)
substanţa narativă. Dar efectul de sporită densitate e dublat, la
rândul său, de unul contrar: dematerializarea realului ficţional şi
inscrierea unor personaje centrale (Sara, doctorul Israel Hübner,
copilul Simon Talaba) in şirul alcătuirilor spectrale.
Paradoxal, cea mai "centrată" şi
mai "strânsă" apariţie, in roman, este a ingerului Rafail preluat
din Cartea lui Tobit cu tot cu natura lui supraumană şi
intervenţiile benefice in ajutorul unui ales al Domnului.
Fragmentele in care Acela apare şi grăieşte nu il
proiectează in planuri diferite, duplicate ori ingemănate,
intersectate sau coincidente, aşa cum se intâmplă in cazul unor
eroi oscilanţi, disputaţi intre viaţă şi moarte, realitate
palpabilă şi spirit pur, lumea visului lor şi visul lumii noastre.
Sara şi Tobit vin tot de acolo, din apocrifa carte biblică,
laolaltă cu eliberarea, curăţirea interioară a demonizatei şi
recuperarea, de către fiul călător, a banilor tatălui său
dreptcredincios.
In plin ceauşism, Ştefan Agopian
scrie şi publică un roman mustind de spiritualitate iudaică şi
creştină; şi saturat de procese alchimice şi implicaţii
cabalistice. Pe cât de liber este autorul faţă de comandamentele
ideologice ale epocii trecute, in selecţia subiectelor şi
articularea unei problematici personale, pe atât de autonom,
artistic, işi configurează proza in chiar interiorul ei.
Cadrul istoric, rama biblică, schema cercurilor din arborele
Sephiroth rămân un cadru, o ramă şi o schemă ce nu impovărează
materia romanescă. Faptele personajelor, gesturile şi replicile lor
trimit către aceste sfere mai indepărtate sau, invers, pot
constitui un ecou al lor. Dar, cum observa Eugen Negrici, autorul
nostru nu cade in eroarea "de a adopta spre ilustrare datele unui
mit sau ale unei mari poveşti". In ramele ei diferite şi in
straturile ce o invelesc, lumea din Sara işi păstrează
coeficientul inalt de originalitate.
Autorul focalizează multiplu
intâmplările şi avatarurile personajelor sale, văzându-le de la
nivelul lor, din fluxul experienţelor pe care le parcurg; şi in
acelaşi timp de la o distanţă apreciabilă, dintr-un punct mai inalt
de observaţie. Prima perspectivă ar trebui să fie mai confuză şi
mai complicată, iar a doua, limpezită prin distanţare şi
obiectivare. Ştefan Agopian pare insă că are oroare de soluţiile
epice previzibile şi de acele mecanisme generatoare care, o dată
instalate in scrierea unui roman, il fac să urmeze numai anumite
trasee. Prin urmare, pentru a anula funcţia predictivă a lecturii,
el o atribuie pe aceasta personajelor inseşi, edificate, mai toate,
asupra viitorului lor. Cititorul nu are ce ghici după acumularea
faptelor expuse, conform algoritmului unui roman realist. Căci
totul este deja (bine) ştiut, anticipat şi marcat in detaliu de
către umanitatea diversă din Sara. Revelaţiile furnizate de
un agent omniscient sunt inutile.
Persoana intâi plural pe care
Autorul o utilizează e mai degrabă autoironică. Noi nu ştim
mai mult decât ştiu cei din carte, şi aceasta, Cartea, se
desfăşoară de la sine, curgând spre un final cunoscut de toată
lumea. Iar finalul nu e impus "de sus", ci conţinut, amprentat in
dinamica internă a intâmplărilor, de la cele mai obişnuite la cele
mai aiuritoare. Pluralul majestăţii auctoriale insoţeşte deci cu o
anume umilinţă episoadele prin care trec eroii, venind cu un alt
tip de focalizare: mai puţin lămuritoare decât ne-am fi aşteptat
iniţial, mai mult aproximativă, intuitivă, imperfectă. "Ni-l putem
inchipui" pe cutare personaj făcând cutare gest, "ne putem gândi"
că el a spus atunci nişte lucruri esenţiale. Esenţa vieţii şi a
morţii din Sara nu mai stă in mâinile Romancierului.
Acestuia i-au rămas in schimb inchipuirea, amintirea, parafraza
lor, puse intr-o sintaxă fragmentată: "Surâse. Ne putem gândi
că:
Toate aceste lucruri s-au
intâmplat atunci sau acum. O noapte călduţă şi liniştea ii
invăluiesc trupul grăsuliu şi mintea. Gânduri vagi ca nişte mici
beţişoare plutesc prin aer. Se scoală, ia sfeşnicul, lumânările
pâlpâie şi fumegă, aşază sfeşnicul pe pervaz, inchide fereastra şi,
prin vitraliul ei, o lumină verzuie şi nesfârşită il inconjoară,
pielea lui albă devine uşor cadaverică şi spectrală, i se văd
venele pulsând şi dinţii. Pare că se gândeşte la clipocitul apei
intr-un mic vas şi la aburii ce se ridică din el.
(...)
Ni-l putem inchipui grăsuliu şi
alb şi aşteptând incordat şi destins totodată, fără gânduri şi cu
trupul infruntând scurgerea anapoda şi continuă a acelei nopţi
nesfârşite şi incăpătoare ca burta vreunui peşte uriaş şi
născător.
- Orice creier, ii va spune cu
câteva zile inainte să se sinucidă lui Tobit, este ca o burtă
preaincăpătoare şi flască, şi in această burtă pluteşte fiul nostru
adormit şi visând şi ştiind.
Tobit l-a ascultat şi l-a privit
şi nu a răspuns nimic. Undeva in străfundurile fiinţei lui, ştia,
de acolo unde e veşnic un intuneric mocirlos, il privea, cu ochii
larg căscaţi şi cu balele curgându-i puturoase pe la colţurile
gurii, fiul lui" (pp. 80-81).
Dacă prezenţa Ingerului este mai
coagulată decât prestaţia absentă, visătoare, cu ochii privind in
gol, a bărbaţilor şi femeilor din Sara, există câteva
reflexe ale intimităţii ce insoţesc majoritatea apariţiilor
acestora. In fragmentul de mai sus, viziunea fiului nenăscut, cu
balele curgându-i pe la colţurile gurii, e terifiantă. Alte scene
vor avea un efect aproape liniştitor - deşi a-l vedea pe vârstnicul
consilier Gross (unul dintre personajele antologice ale romanului)
"cu dinţii galbeni ieşiţi pe jumătate din alveole", "fluturându-şi
maxilarul", consumându-şi ritualic terciul, "râcâindu-şi cu degetul
cerul gurii" şi executând diferite serii onomatopeic-fiziologice
(ghiorţăieli, râgâieli) nu e din cale afară de plăcut. Fără
excepţie, secvenţele de ingurgitare a solidelor şi lichidelor au
ceva involuntar animalic. Gurile se umplu de salivă la vederea
mâncării aburinde sau a fructelor proaspete, fire subţiri se
preling pe bărbii după consum, o şuviţă de grăsime porneşte din
orificiul bucal şi se arată lumii inconjurătoare, ca un semn
concret al viului. In Cimitirul Buna-Vestire, Arghezi face
adevărate şarje moral-biologice cu asemenea detalii de ingurgitare
şi regurgitare, subliniind apăsat animalicul degradat şi depravat
al unor oameni numai cu numele. Agopian, dimpotrivă, procedează ca
un poet al lucrurilor şi gesturilor mici, la inceput stridente,
apoi fireşti prin repetitivitatea lor; şi urmărite, aşa zicând, in
sucul şi sosul lor omenesc. Berea bună şi multă e acompaniată de
râgâieli ce nu dezonorează, iar o bucată picurătoare de carne de
porc lasă chiar şi pe bărbia sticloasei, spectralei Sara o şuviţă
de liniştitoare grăsime...
De aici insă, la fel de firesc,
se deschide şi o trapă spre infernul domestic. Secvenţele diurne
pot deveni, subit, infricoşătoare, prin percepţiile amplificate ale
personajelor. Puternicul Tobit se clatină după ce goleşte o cană cu
lapte, fiindcă lichidul rămas pe pereţii vasului se prelinge
"intr-un alb cretos, inspăimântător". Ioan Sachs de Harteneck,
comite al naţiunii săseşti şi jude regal al oraşului Sibiu, vede,
au ralenti, cum pieliţa unei vişine plesneşte: "câteva scame
albe se zbătură prin aer ca nişte cili şi orbecăind prin lumină şi
umbră, le văzu şi o greaţă nespusă il cuprinse, galbenul şi frica
legii in care nu mai credea de mult" (p. 51). Deasupra apei din
ciubărul unde se spală micul Simon Talaba plutesc clăbuci şi jeg,
iar "jegul poate fi asemuit cu nişte pete de mucegai, clăbucii sunt
albi şi din când in când pocnesc, improşcând cu stropi fini
duşumeaua" (p. 115). Că nu e vorba de amănunte oarecare, ci de
nişte detalii cu sens (de semn plus ori semn minus), se poate
observa şi din compararea paginilor in care doctorul Hubner e gazda
unor vizitatori din notabilităţile oraşului. Scena intâi, cu
comitele şi cu primarul, este a unui prânz rafinat şi graţios ca un
menuet. Felurile de mâncare şi băuturile apar şi dispar
gradat-moderat, efectele sunt atent preparate, iar stomacurilor
pline ale musafirilor ceremonioşi li se aduce - cu indemânare de
vrăjitor - uşurare prin alcooluri bine plasate. Scena a doua, din
finalul apăsător al romanului, este la antipod: vizita
invingătorilor din sângeroasa luptă politică, Koork Grell şi
Eberhard Kinder, apare ca monstruoasă la modul kafkian. Berea curge
dintr-un butoi pe covorul din cabinetul doctorului, făcând o
băltoacă in dreptul pupitrului. După ce distruge cu picioarele
astrolabul lui Hubner, Kinder inchină cana cu bere "pentru moartea
ăstora!" şi se imbată rapid. La fel de ticălosul, dar mai lucidul
Grell, icnind, varsă tot ce băuse; după care, luând cana de jos,
din băltoaca de bere, o umple din nou şi inchină la rândul său:
"Tot ce a fost a fost o minciună!". Şi, zbierând, răstoarnă berea
pe covor: "Iată burta mea!".
După numai o pagină, acest roman
uimitor se incheie. Nu insă şi interpretarea lui.
*) Ştefan Agopian, Sara,
in Opere II, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 592
p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n.
19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de
Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura
Polirom. A ţinut cronica literară in Adevărul literar şi
artistic (1997-2005), apoi in Romania literară
(2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de
cultură, Idei in dialog, Bucureştiul
cultural,Caiete critice, precum şi la ziarele
Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio
Romania Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor
in Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti,
cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de
deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare,
Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania şi Premiul
"Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu,
Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache;
Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie;
Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romană; Un om
din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al
Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian
Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură
romană.