IASII LUI PATRAS/ Frumuseţea ne scrie istoria
Autor:
Patras Antonio
24.02.2010
Când un academician cu nume greu
precum Gabriel Ştrempel se intâmplă să recomande o lucrare
ştiinţifică in termeni elogioşi ("produs al unei minţi foarte bine
mobilate", apreciază domnia sa opul Elenei
Vulcănescu,"Bucureşti-Paris via Mirceşti",Editura Fundaţiei Poezia,
Iaşi, 2007), cititorul se simte indemnat să ia creionul in mână şi
să-şi pregătească imediat fişele, spre a nu pierde nimic din
preaplinul gândirii inzestratului auctore.
Şi bine face, pentru că volumul
in cauză e un temeinic studiu istoriografic ce vehiculează o
sumedenie de informaţii absolut inedite legate de biografia
"veselului" Alecsandri şi de contextul socio-politic, cultural, cu
intenţia de a ne călăuzi in intimitatea secolului al XIX-lea şi a
altor veacuri, de mult apuse.
Insă "intimitatea" nu devine, aici,
un scop in sine al cercetării, câtă vreme relaţia cu prim-planul
istoriei mari e subliniată mereu, din dorinţa mărturisită de a
desluşi mai bine motivaţiile psihologice ale unor fapte şi decizii
importante, resorturile ascunse ale evenimentelor cunoscute de
toată lumea.
Pentru aceasta, exegeta
zăboveşte o vreme (in primul capitol) asupra documentelor celor mai
credibile şi mai ferite de tentaţia mistificării: confesiunile
testimoniale, unde glasul conştiinţei se face in sfârşit auzit iar
oamenii, obosiţi de atâtea deşertăciuni, vorbesc cu limbă de
moarte. Testamentul lui Maiorescu, de pildă (datat sâmbătă, 23
ianuarie 1916, deci după moartea celei de-a doua soţii, geloasa
"Anicuţa"), relevă recunoştinţa criticului faţă de femeile care
i-au alinat sufletul in momente de cumpănă, de la fiţoasa iubită
din perioada dificilă a primului mariaj (e vorba de Mite Kremnitz,
"cumnata" ce se făcuse vinovată un pic şi de exaltarea lui
Eminescu), la blând-inţelegătoarea domnişoară Olga Neumann,
recompensată cu "suma de 20.000 lei nominal bonuri urbane" pentru
"ingrijirea cu inteligenţă şi devotament, atât in călătorii cât şi
cu prilejul lucrărilor literare". Olimpianul ştia să fie generos -
e drept, nu chiar cu oricine!...
La fel de darnic s-a dovedit şi
Kogălniceanu, rafinatul autor al "Tainelor inimei", ale cărui
"testamente" (căci au fost mai multe!) trădează o complicată viaţă
sentimentală, pe fondul unei chinuitoare afecţiuni la vezica
urinară (boală boierească, zice-se, de care moare răpus până la
urmă pe masa de operaţie, intr-un spital din Paris, la a 11-a
intervenţie chirurgicală, in 1891). După ce izbutise să introducă
in spaţiul autohton, pe lângă reformele liberale, gustul rafinat
pentru bucătăria franţuzească (vezi cele 200 de reţete alcătuite şi
"cercate" impreună cu amicul Costache Negruzzi), politicianul
epicureu simte, odată cu răsfăţul plăcerilor interzise, ameninţarea
morţii apropiate şi, ca orice om cu simţul răspunderii, purcede la
intocmirea testamentului. Primul "act" de asemenea factură (din
6/18 august 1882) - observă, just, acribioasa cercetătoare - "stă
sub semnul unei mari iubiri extraconjugale pentru Raluca Lămotescu,
tânără şi focoasă, care s-a străduit vreo 20 de ani să-l smulgă
familiei". Induioşat de soarta devotatei amante, raţionalul
Kogălniceanu, "deşi nu a divorţat niciodată de Catinca iar pe
Raluca a ţinut-o mai mult in străinătate", s-a văzut nevoit ani la
rândul "să facă naveta" "intre amânări şi promisiuni", până când
"copila nelegitimă, Maria R. Lămotescu, s-a măritat, cu toată pompa
şi zestrea pretinse". Liderul liberal a fost, aşadar, "un părinte
ireproşabil", lăsând nelegitimei fiice moşia Scoposeni şi "una sută
pogoane de vie". Altminteri, Kogălniceanu avea şi de unde să dea,
ţinând cont de faptul că, după Războiul de Independenţă cumpărase
de la stat, "cu inlesnirile momentului" şi ale funcţiei sale
politice (năravul e vechi), 3.800 de hectare de teren in Dobrogea,
rotunjindu-şi posesiunile la peste 5.000 de hectare. Oricum,
scăpând cu viaţă de la greaua incercare a sorţii (operaţia
reuşise), generosul boier ar fi lăsat probabil neschimbat
testamentul dacă nu era chemat de amantă in faţa instanţei. Se pare
că, intre timp, relaţia cu Raluca "se depreciase până la
trivialitate" din cauza geloziei femeii faţă de "fiica vătafului de
curte al unei moşii dobrogene" către care incepuse să se indrepte
simpatia marelui om de stat. Enervat de indiscreţia femeii rănite
in amorul propriu, ce scotea astfel la iveală secretul intimităţii,
"taina inimei", Kogălniceanu ii sancţionează lipsa de recunoştinţă
şi modifică testamentul, redirecţionând moşia Scoposeni "spre fiica
legitimă, Lucia". Ca şi in politică, şi in viaţa sentimentală
inţeleptul boier moldovean a ales să urmeze aurita cale de mijloc,
lăsându-se ispitit de farmecul pasiunilor interzise, insă moderat,
in limitele rezonabilităţii burgheze şi ale
bunului-simţ.
Dar la inceputul secolului, cu o
generaţie inainte, oamenii se gândeau mai mult la căpătuială decât
la nemurire. Medelnicerul Alecsandri spre exemplu, tatăl poetului,
nu-şi putea permite să fie generos decât in situaţii extreme
(dăruieşte comunităţii o sumă de bani după dezastrul din 1844, când
Iaşul fusese decimat de incendii), iar Conachi ("cel mai bogat
scriitor român din toate timpurile") nici măcar atunci, cu toată
sensibilitatea sa de artist iubitor de oameni şi de frumos. De
altfel, nu numai pentru alţii, dar nici măcar pentru sine nu s-a
indurat simţitorul cântăreţ al iubirii să risipească vreun sfanţ:
"Păstra rădvanele vechi, vizitii octogenari şi cai fără dinţi, să
nu-l muşte..., dar cumpăra in tot anul câte o moşie". Parcimonios
până şi in amor (in afară de "Zulnia" nicio femeie nu i-a mai răpit
inima, care va fi rămas ferecată, ca şi baierele dolofanei pungi),
Conachi nu izbuteşte să ducă la bun sfârşit redactarea propriului
Testament (incepută de mai multe ori). Firesc, observă agera
exegetă, omul nu putea răbda să-şi imagineze moşia instrăinată! De
aceea probabil, ca o ironie a sorţii, Casa Conachi din Iaşi, in loc
să devină muzeu, adăposteşte azi sediul unor firme prospere şi al
unei crâşme ordinare, dar cu mare dever (spre bucuria noilor
proprietari, recrutaţi - nota bene! - tot din breasla
scriitoricească!).
Ceea ce rezultă din consultarea
unor asemenea "mărturii de taină" e o altfel de istorie, "secretă",
pe care Elena Vulcănescu, asemenea unui Procopius al zilelor
noastre, se străduieşte să ne-o prezinte in maniera captivantă a
naraţiunii senzaţionale, imbinând cu talent şi imaginaţie de
prozator aventura şi erosul, povestea sentimentală, anecdota şi
intrigile de tot soiul, pentru a glosa mai apoi, ironic ori cu
exaltare empatică, pe marginea "subiectului", reinventat ad usum
Delphini. Prin urmare, autoarea volumului Bucureşti-Paris
via Mirceşti nu inţelege deloc să-şi reprime propria
personalitate de dragul unei iluzorii "obiectivităţi". Dimpotrivă,
intervine mereu in text, comentează insinuant şi persuasiv, se
lansează in tot soiul de digresiuni savante (de la consideraţiile
privind originea istroromânilor la speculaţiile genealogice ori
toponimice), peste care presară mereu sarea şi piperul unei
sensibilităţi feminine de cea mai bună calitate, modelată la şcoala
umorului şi a inteligenţei surâzătoare. Cercetat cu ochi proaspăt
şi cu o curiozitate nestăpânită, de vânător dibaci, documentul se
insufleţeşte, prinde viaţă şi formă literar-eseistică, pasionata
cercetătoare (dotată cu esprit de finesse) sacrificând fără
pic de regret geometria rigidă a discursului "academic" de dragul
nuanţelor, al detaliilor cu schepsis. Şi fiindcă tot am adus vorba
de vânătoare, este ceva din spiritul ironicului Odobescu in aceste
"eseuri" doldora de erudiţie şi umor, legate unele de altele prin
firul unei imaginaţii sensibile preponderent la faptele de culise,
la dedesubturile sentimentale din biografiile marilor
personalităţi.
Interesul Elenei Vulcănescu se
indreaptă cu precădere asupra iubirii cuminţi, matrimoniale dintre
Alecsandri şi Paulina Lucasievici, femeia care a avut grijă atât de
sănătatea, cât şi de memoria postumă a faimosului bard. Istoricul
Radu Rosetti consemnează că Paulina (1841-1921) era "de profesie
menajeră", slujind la Hanul de la Târgu Frumos al lui Novacovski,
fostul bucătar al lui Petrache Mavrogheni (1775-1860), marele
vistier al Moldovei. Prin 1856, poposind la han, Alecsandri "pune
ochii pe slujnica drăguţă, cu coapse şi pulpe frumoase, că ii vine
s-o fure şi s-o ducă la Mirceşti". Ceea ce se şi intâmplă de vreme
ce, peste câteva luni, Paulina era deja instalată in casa poetului
(vecinilor le părea "destul de plăcută, bine imbrăcată"), in 1857
dând naştere Mariei, unicul lor copil, pe care Alecsandri o adoptă
abia in 1874, pentru ca, in 1876, să se căsătorească oficial cu
credincioasa femeie la Primăria din Mirceşti, "in prezenţa a doi
martori care semnează prin punerea degetului".
Pe de altă parte, intre Elena
Negri şi Paulina, o altă femeie celebră s-a lăsat iubită (e drept,
doar in treacăt) de bardul cu suflet sensibil. E vorba de celebra
Egerie a diasporei româneşti de la Paris, Maria Cantacuzino(n.
1822), care la 18 ani era divorţată de George Stratulat, primul ei
soţ, şi in 1852 tocmai il părăsise pe cel de-al doilea (Alexandru
Cantacuzino, zis Cneazul, marele prieten al lui Alecsandri şi Al.
I. Cuza, cunoscut ca scriitor prin romanul Serile de toamnă la
ţară, publicat in 1855 in "România literară"). Atrasă de lumea
artistică, Maria ("Mărgărita" din scrierile "veselului" poet) il
insoţeşte pe Bălcescu la Hy'res in ultima lui iarnă şi de acolo ii
trimite lui Alecsandri o scrisoare in măsură să stârnească gelozia
amorezatului fără speranţă: "Se ridica adesea in timpul nopţii să
scrie la istoria lui despre Mihai Viteazul. Acest efort il epuiza.
I-am propus să-mi dicteze. Amintirea acestor ceasuri de muncă
intreruptă de discuţii este una dintre cele mai preţioase pe care o
păstrez din frăţeasca noastră intimitate". Resemnat de a nu fi
reuşit s-o păstreze doar pentru el, Alecsandri o aşteaptă apoi
mereu, cu infrigurare, "in ciuda impăcărilor ei cu Cneazul", de
care nu va divorţa niciodată. In 1855, in atelierul lui Chasseriau,
Prinţesa cunoaşte pe marele Puvis de Chavannes, alături de care
rămâne tot restul vieţii şi cu care se căsătoreşte in 1889, după
moartea lui Alexandru Cantacuzino, soţul legitim. Iar pictorul ii
va celebra frumuseţea in pânzele sale, sub chipul Sfintei Genoveva,
in seria de compoziţii ce impodobesc Panteonul ("Sfânta Genoveva
procurând hrană Parisului asediat", "Sfânta Genoveva veghind asupra
Parisului adormit"). Iată cum frumuseţea unei românce a ajuns să-i
salveze pe francezi, sub chipul sfintei ocrotitoare, intr-un moment
dramatic al existenţei propriului lor popor. Aşa se scrie istoria.
Şi tot astfel inţelege să o rescrie, pentru gustul iubitorilor de
frumos, doamna Elena Vulcănescu.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.