IASII LUI PATRAS/ Frumuseţea ne scrie istoria

Autor: Patras Antonio 24.02.2010
Când un academician cu nume greu precum Gabriel Ştrempel se intâmplă să recomande o lucrare ştiinţifică in termeni elogioşi ("produs al unei minţi foarte bine mobilate", apreciază domnia sa opul Elenei Vulcănescu,"Bucureşti-Paris via Mirceşti",Editura Fundaţiei Poezia, Iaşi, 2007), cititorul se simte indemnat să ia creionul in mână şi să-şi pregătească imediat fişele, spre a nu pierde nimic din preaplinul gândirii inzestratului auctore.
Şi bine face, pentru că volumul in cauză e un temeinic studiu istoriografic ce vehiculează o sumedenie de informaţii absolut inedite legate de biografia "veselului" Alecsandri şi de contextul socio-politic, cultural, cu intenţia de a ne călăuzi in intimitatea secolului al XIX-lea şi a altor veacuri, de mult apuse. Insă "intimitatea" nu devine, aici, un scop in sine al cercetării, câtă vreme relaţia cu prim-planul istoriei mari e subliniată mereu, din dorinţa mărturisită de a desluşi mai bine motivaţiile psihologice ale unor fapte şi decizii importante, resorturile ascunse ale evenimentelor cunoscute de toată lumea.
Pentru aceasta, exegeta zăboveşte o vreme (in primul capitol) asupra documentelor celor mai credibile şi mai ferite de tentaţia mistificării: confesiunile testimoniale, unde glasul conştiinţei se face in sfârşit auzit iar oamenii, obosiţi de atâtea deşertăciuni, vorbesc cu limbă de moarte. Testamentul lui Maiorescu, de pildă (datat sâmbătă, 23 ianuarie 1916, deci după moartea celei de-a doua soţii, geloasa "Anicuţa"), relevă recunoştinţa criticului faţă de femeile care i-au alinat sufletul in momente de cumpănă, de la fiţoasa iubită din perioada dificilă a primului mariaj (e vorba de Mite Kremnitz, "cumnata" ce se făcuse vinovată un pic şi de exaltarea lui Eminescu), la blând-inţelegătoarea domnişoară Olga Neumann, recompensată cu "suma de 20.000 lei nominal bonuri urbane" pentru "ingrijirea cu inteligenţă şi devotament, atât in călătorii cât şi cu prilejul lucrărilor literare". Olimpianul ştia să fie generos - e drept, nu chiar cu oricine!...
La fel de darnic s-a dovedit şi Kogălniceanu, rafinatul autor al "Tainelor inimei", ale cărui "testamente" (căci au fost mai multe!) trădează o complicată viaţă sentimentală, pe fondul unei chinuitoare afecţiuni la vezica urinară (boală boierească, zice-se, de care moare răpus până la urmă pe masa de operaţie, intr-un spital din Paris, la a 11-a intervenţie chirurgicală, in 1891). După ce izbutise să introducă in spaţiul autohton, pe lângă reformele liberale, gustul rafinat pentru bucătăria franţuzească (vezi cele 200 de reţete alcătuite şi "cercate" impreună cu amicul Costache Negruzzi), politicianul epicureu simte, odată cu răsfăţul plăcerilor interzise, ameninţarea morţii apropiate şi, ca orice om cu simţul răspunderii, purcede la intocmirea testamentului. Primul "act" de asemenea factură (din 6/18 august 1882) - observă, just, acribioasa cercetătoare - "stă sub semnul unei mari iubiri extraconjugale pentru Raluca Lămotescu, tânără şi focoasă, care s-a străduit vreo 20 de ani să-l smulgă familiei". Induioşat de soarta devotatei amante, raţionalul Kogălniceanu, "deşi nu a divorţat niciodată de Catinca iar pe Raluca a ţinut-o mai mult in străinătate", s-a văzut nevoit ani la rândul "să facă naveta" "intre amânări şi promisiuni", până când "copila nelegitimă, Maria R. Lămotescu, s-a măritat, cu toată pompa şi zestrea pretinse". Liderul liberal a fost, aşadar, "un părinte ireproşabil", lăsând nelegitimei fiice moşia Scoposeni şi "una sută pogoane de vie". Altminteri, Kogălniceanu avea şi de unde să dea, ţinând cont de faptul că, după Războiul de Independenţă cumpărase de la stat, "cu inlesnirile momentului" şi ale funcţiei sale politice (năravul e vechi), 3.800 de hectare de teren in Dobrogea, rotunjindu-şi posesiunile la peste 5.000 de hectare. Oricum, scăpând cu viaţă de la greaua incercare a sorţii (operaţia reuşise), generosul boier ar fi lăsat probabil neschimbat testamentul dacă nu era chemat de amantă in faţa instanţei. Se pare că, intre timp, relaţia cu Raluca "se depreciase până la trivialitate" din cauza geloziei femeii faţă de "fiica vătafului de curte al unei moşii dobrogene" către care incepuse să se indrepte simpatia marelui om de stat. Enervat de indiscreţia femeii rănite in amorul propriu, ce scotea astfel la iveală secretul intimităţii, "taina inimei", Kogălniceanu ii sancţionează lipsa de recunoştinţă şi modifică testamentul, redirecţionând moşia Scoposeni "spre fiica legitimă, Lucia". Ca şi in politică, şi in viaţa sentimentală inţeleptul boier moldovean a ales să urmeze aurita cale de mijloc, lăsându-se ispitit de farmecul pasiunilor interzise, insă moderat, in limitele rezonabilităţii burgheze şi ale bunului-simţ.
Dar la inceputul secolului, cu o generaţie inainte, oamenii se gândeau mai mult la căpătuială decât la nemurire. Medelnicerul Alecsandri spre exemplu, tatăl poetului, nu-şi putea permite să fie generos decât in situaţii extreme (dăruieşte comunităţii o sumă de bani după dezastrul din 1844, când Iaşul fusese decimat de incendii), iar Conachi ("cel mai bogat scriitor român din toate timpurile") nici măcar atunci, cu toată sensibilitatea sa de artist iubitor de oameni şi de frumos. De altfel, nu numai pentru alţii, dar nici măcar pentru sine nu s-a indurat simţitorul cântăreţ al iubirii să risipească vreun sfanţ: "Păstra rădvanele vechi, vizitii octogenari şi cai fără dinţi, să nu-l muşte..., dar cumpăra in tot anul câte o moşie". Parcimonios până şi in amor (in afară de "Zulnia" nicio femeie nu i-a mai răpit inima, care va fi rămas ferecată, ca şi baierele dolofanei pungi), Conachi nu izbuteşte să ducă la bun sfârşit redactarea propriului Testament (incepută de mai multe ori). Firesc, observă agera exegetă, omul nu putea răbda să-şi imagineze moşia instrăinată! De aceea probabil, ca o ironie a sorţii, Casa Conachi din Iaşi, in loc să devină muzeu, adăposteşte azi sediul unor firme prospere şi al unei crâşme ordinare, dar cu mare dever (spre bucuria noilor proprietari, recrutaţi - nota bene! - tot din breasla scriitoricească!).
Ceea ce rezultă din consultarea unor asemenea "mărturii de taină" e o altfel de istorie, "secretă", pe care Elena Vulcănescu, asemenea unui Procopius al zilelor noastre, se străduieşte să ne-o prezinte in maniera captivantă a naraţiunii senzaţionale, imbinând cu talent şi imaginaţie de prozator aventura şi erosul, povestea sentimentală, anecdota şi intrigile de tot soiul, pentru a glosa mai apoi, ironic ori cu exaltare empatică, pe marginea "subiectului", reinventat ad usum Delphini. Prin urmare, autoarea volumului Bucureşti-Paris via Mirceşti nu inţelege deloc să-şi reprime propria personalitate de dragul unei iluzorii "obiectivităţi". Dimpotrivă, intervine mereu in text, comentează insinuant şi persuasiv, se lansează in tot soiul de digresiuni savante (de la consideraţiile privind originea istroromânilor la speculaţiile genealogice ori toponimice), peste care presară mereu sarea şi piperul unei sensibilităţi feminine de cea mai bună calitate, modelată la şcoala umorului şi a inteligenţei surâzătoare. Cercetat cu ochi proaspăt şi cu o curiozitate nestăpânită, de vânător dibaci, documentul se insufleţeşte, prinde viaţă şi formă literar-eseistică, pasionata cercetătoare (dotată cu esprit de finesse) sacrificând fără pic de regret geometria rigidă a discursului "academic" de dragul nuanţelor, al detaliilor cu schepsis. Şi fiindcă tot am adus vorba de vânătoare, este ceva din spiritul ironicului Odobescu in aceste "eseuri" doldora de erudiţie şi umor, legate unele de altele prin firul unei imaginaţii sensibile preponderent la faptele de culise, la dedesubturile sentimentale din biografiile marilor personalităţi.
Interesul Elenei Vulcănescu se indreaptă cu precădere asupra iubirii cuminţi, matrimoniale dintre Alecsandri şi Paulina Lucasievici, femeia care a avut grijă atât de sănătatea, cât şi de memoria postumă a faimosului bard. Istoricul Radu Rosetti consemnează că Paulina (1841-1921) era "de profesie menajeră", slujind la Hanul de la Târgu Frumos al lui Novacovski, fostul bucătar al lui Petrache Mavrogheni (1775-1860), marele vistier al Moldovei. Prin 1856, poposind la han, Alecsandri "pune ochii pe slujnica drăguţă, cu coapse şi pulpe frumoase, că ii vine s-o fure şi s-o ducă la Mirceşti". Ceea ce se şi intâmplă de vreme ce, peste câteva luni, Paulina era deja instalată in casa poetului (vecinilor le părea "destul de plăcută, bine imbrăcată"), in 1857 dând naştere Mariei, unicul lor copil, pe care Alecsandri o adoptă abia in 1874, pentru ca, in 1876, să se căsătorească oficial cu credincioasa femeie la Primăria din Mirceşti, "in prezenţa a doi martori care semnează prin punerea degetului".
Pe de altă parte, intre Elena Negri şi Paulina, o altă femeie celebră s-a lăsat iubită (e drept, doar in treacăt) de bardul cu suflet sensibil. E vorba de celebra Egerie a diasporei româneşti de la Paris, Maria Cantacuzino(n. 1822), care la 18 ani era divorţată de George Stratulat, primul ei soţ, şi in 1852 tocmai il părăsise pe cel de-al doilea (Alexandru Cantacuzino, zis Cneazul, marele prieten al lui Alecsandri şi Al. I. Cuza, cunoscut ca scriitor prin romanul Serile de toamnă la ţară, publicat in 1855 in "România literară"). Atrasă de lumea artistică, Maria ("Mărgărita" din scrierile "veselului" poet) il insoţeşte pe Bălcescu la Hy'res in ultima lui iarnă şi de acolo ii trimite lui Alecsandri o scrisoare in măsură să stârnească gelozia amorezatului fără speranţă: "Se ridica adesea in timpul nopţii să scrie la istoria lui despre Mihai Viteazul. Acest efort il epuiza. I-am propus să-mi dicteze. Amintirea acestor ceasuri de muncă intreruptă de discuţii este una dintre cele mai preţioase pe care o păstrez din frăţeasca noastră intimitate". Resemnat de a nu fi reuşit s-o păstreze doar pentru el, Alecsandri o aşteaptă apoi mereu, cu infrigurare, "in ciuda impăcărilor ei cu Cneazul", de care nu va divorţa niciodată. In 1855, in atelierul lui Chasseriau, Prinţesa cunoaşte pe marele Puvis de Chavannes, alături de care rămâne tot restul vieţii şi cu care se căsătoreşte in 1889, după moartea lui Alexandru Cantacuzino, soţul legitim. Iar pictorul ii va celebra frumuseţea in pânzele sale, sub chipul Sfintei Genoveva, in seria de compoziţii ce impodobesc Panteonul ("Sfânta Genoveva procurând hrană Parisului asediat", "Sfânta Genoveva veghind asupra Parisului adormit"). Iată cum frumuseţea unei românce a ajuns să-i salveze pe francezi, sub chipul sfintei ocrotitoare, intr-un moment dramatic al existenţei propriului lor popor. Aşa se scrie istoria. Şi tot astfel inţelege să o rescrie, pentru gustul iubitorilor de frumos, doamna Elena Vulcănescu.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.