CRONICA LITERARA/ Dragoste mare

Nu m-am grăbit să citesc Intrarea Soarelui*, al doilea roman al Ceciliei Ştefănescu. Imi ajunsese primul, Legături bolnăvicioase, o pseudoproză rău construită şi incă mai rău scrisă. După o cronică luând ca titlu un cuvânt edificator din carte ("intimităţuri"), in care comparam ambiţiile autoarei cu realizarea ei propriu-zisă, m-am trezit cam singur printre criticii de intâmpinare, sofistici asupra meritelor romanului respectiv sau chiar crezând sincer in ele.

Şi fiindcă, zice-se, nimeni nu poate fi onest in lumea noastră literară, această izolată cronică negativă a fost luată, cu superioară inţelegere a lucrurilor, drept un atac personal, un afront deliberat la adresa unei autoare pe care nu o cunosc decât din văzute. Când unui critic nu-i place o carte şi spune deschis acest lucru, el trebuie suspectat ca având mobiluri ascunse, vechi resentimente, diverse interese colaterale. Acest tip de "explicaţii" pansează orgoliul rănit al scriitorului analizat şi mută accentul de pe formidabila lui carte, pe incredibila rea-voinţă a receptorului. Abia atunci când (şi dacă) lăudăm o carte, ne arătăm buna-credinţă şi ne dovedim profesionalismul, degrevându-l pe autor de suspiciunile lui. Ştiam eu că am scris o carte nemaipomenită; n-aţi văzut cronica lui X din revista Y? Dacă n-aţi văzut-o incă, nu-i nimic, vă dau eu un link...

Nu m-am grăbit deci să parcurg noul roman al Ceciliei Ştefănescu. La ce bun? Majoritatea cronicarilor tineri (de la Adriana Stan la Bianca Burţa-Cernat şi de la Mihai Iovănel la Paul Cernat) işi exersaseră deja spiritul critic asupra noii ficţiuni, subliniindu-i apăsat carenţele, făcând liste de improprietăţi şi inadecvări rizibile, deconstruind sarcastic scenă după scenă. Să mai infig şi eu cuţitoiul in rana sângerândă a bietei autoare? Să reintru in rolul de serial killer, de data acesta ajutat, nu contrazis, de colegii de breaslă?

Dar până la urmă am căutat romanul, contrariat fiind de laudele pe care un lector atât de rău ca Ştefan Agopian i le-a adus intr-o recenzie. Nu ştiu de ce, am făcut şi un pariu cu surprinzătorul exeget, mizând pe verdictele categorice ale colegilor mei şi lăsându-mi totuşi deschisă portiţa lecturii directe. Pariul a fost aşa: dacă imi place "Intrarea Soarelui", scriu in clar acest lucru şi dau o sticlă de vin. Dacă, in schimb, nu-mi place, rămân criticul opac la farmecul prozei Ceciliei Ştefănescu şi primesc, in compensaţie, sticla.

Bucuros in avans, am deschis romanul şi am luat-o incet, de la stânga la dreapta, pe Intrarea Soarelui. E strada pe care se află casa neobişnuitului erou al unei ficţiuni la fel de neobişnuite. Micuţul Sal, aflat la vârsta tatonării pubertăţii, atinge hipnotic lucrurile din jur, are deseori stări de greaţă şi momente in care pierde contactul cu realitatea: căzând la pământ, leşinând, bolborosind in transă, ieşind brusc din prezentul linear al copilăriei lui. Tovarăşii de joacă (Harry, Toma, Johnny, Max), ca şi părinţii lui Sal, ştiu deja că e un băiat mai "special". Tot ceea ce spune el şi apare altora drept ciudat, straniu, inexplicabil in planul comunicării uzuale se decupează şi se extrage din prezentul dat, pentru a se confirma mai târziu, făcând corp comun cu intâmplări şi episoade ulterioare. Sal e un vizionar, iar viziunile lui, ce urmează să se adeverească atunci când majoritatea celor din jur vor fi uitat despre ce a fost vorba, ii perturbă existenţa obişnuită, dislocând planul de stabilitate cotidiană şi introducând, pe neaşteptate, secvenţe şi scene frisonante.

Provocarea reală a autoarei stă mai puţin in natura specială a personajului său şi mai mult in modul de a o accesa şi intermedia prozastic. Nu numai că romanul avansează pe mai multe planuri deodată şi derutează, până la un punct, prin rupturile in ordinea realistă şi glisajele temporale; dar naraţia insăşi este interiorizată, tulbure, nefiltrată. Altfel spus, cititorul nu percepe stranietatea lui Sal şi a istoriei lui de dragoste cu Emi din unghiul unui narator impersonal şi omniscient, prin care s-ar fi delimitat mai clar componenta realistă de fluxul fantasmatic. Marcajele realului ficţional, nivelul zero de la care putem măsura deviaţia şi inregistra oscilaţiile, se pierd in curbura interioară a minţii de băiat-bărbat, copil vizionar şi matur semiratat, personaj predestinat in propria poveste de dragoste.

Pe tiparul iubirii imposibile dintre Tristan şi Isolda, aceasta nouă, ascunsă de cei din jur, este condiţionată aproape embrionar, intr-o incasabilă structură gemelară. Finalul capitolului Intrarea Soarelui, pe care Paul Cernat l-a considerat "lamentabil", e departe de a fi aşa: "Aproape că adormise, pleoapele i se legaseră, genele i se innodaseră, lacrimile pe dinăuntru formaseră un lac pe marginea căruia rămăsese visător, privind lianele care se mişcau incet, bolborosind, când la orizont s-a iţit prima arătare. Era ceva ce putea recunoaşte, deşi il vedea acum pentru prima dată, o linie arcuită, continuă, imobilă, o formă care-l atrăgea mai mult decât toate inchipuirile de până acum. (...) Pe măsură ce se străduia să-şi umfle pernele scofâlcite din piept cu oxigen, o vedea mai bine, era asemenea lui, sufocată de prezenţa lui, doar că nu mai apucase să reziste, scăpase din mâinile lui incă neformate şirurile infinite de numere şi acum ii zăcea la picioare, neinsufleţită" (p. 149).

Cu excepţia unor cuvinte inabil alese, cum e in fragmentul de mai sus "s-a iţit", şi a unor fragmente redactate in vechea manieră a Legăturilor bolnăvicioase - şi focalizate acum acuzator de critici care au lăudat romanul precedent (!) -, romanul e remarcabil, in toate capitolele lui, in regimul obsesional, diurn sau nocturn, al acestei relaţii care nu-şi lasă nici cuplul de personaje, nici cititorii să respire. Majoritatea scenelor cu Sal cel iluminat şi Emi cea băieţoasă, la vârsta pubertăţii constrânse şi la cea a maturităţii decomprimate, ii ies excelent autoarei.

Modul ei de a scrie şi stilul in care o face sunt servite, in Intrarea Soarelui, de alunecările şi interferările de planuri, ca şi de revenirea la un anumit episod traumatic, văzut, revăzut, trăit, retrăit, interpretat, reinterpretat din perspective şi din momente diferite. Dar in pofida reluărilor cu incetinitorul, din unghiurile unor camere de luat vederi care ar putea să ne ofere realitatea nudă, aceasta din urmă continuă să fie inceţoşată. Scena violării Emiliei de către "cuceritorul Harry", tovarăşul de joacă al lui Sal (care bate cu pumnii, de afară, in uşa apartamentului de bloc), rămâne nefixată, neprecizată, spectrală. Şi tot mai terifiantă.

Prin comparaţie, viziunile neobişnuitului băiat par aproape liniştitoare. Sal se vede peste douăzeci de ani şi ii atrage atenţia micii sale prietene asupra cuplului trist ce se plimbă pe aleile aceluiaşi parc. Sunt tot ei, la vârsta maturităţii "libere", după ce s-au reintâlnit din intâmplare şi au devenit amanţi, intr-o echilibristică adulterină. Pe o altă pagină, intâmplările se complică la puterea a doua, trecându-se de la paralele la incrucişări temporale. In spitalul unde ajunge in urma unui accident autoprovocat, Sal-copil o intâlneşte (fără a o recunoaşte) pe marea lui dragoste, internată in urma unei incercări de sinucidere. Femeia inaltă, cu păr negru şi ondulat, ii vorbeşte ca unei vechi şi dragi cunoştinţe, anulând graniţa dintre planul realist şi cel oniric-fantasmatic, dar păstrând-o pe cea dintre prezentul ei adult (din viitorul propriei feminităţi) şi prezentul lui prepuberal (din trecutul lui Sal)...

Toate aceste rupturi şi suprapuneri, derapaje controlate şi mixaje ar fi ieşit destul de rău dacă autoarea n-ar fi avut forţa indiscutabilă de a lucra cu ele nu mecanic-enigmistic, ci obsesiv-compulsiv. Ambiguitatea este o rezultantă a romanului, nu un defect de fabricaţie, şi Cecilia Ştefănescu e capabilă s-o intreţină şi s-o tensioneze. Ca şi descripţia, niciodată lămuritoare in Intrarea Soarelui, naraţia se face tărăgănat şi eliptic, cu gândul, parcă, la alte sfere decât cea traversată momentan. Acum este amprentat şi distorsionat de atunci, iar atunci poate veni din trecut sau, dimpotrivă, din viitor.

Finalul ("bun" chiar şi pentru hiperexigentul Mihai Iovănel) incheie memorabil un roman căruia puţin i-a lipsit să fie astfel in integralitatea lui. In sordidul Hotel Banatul, tapisat cu mătase roşie ca in Twin Peaks, vechile noastre personaje şi străvechea poveste de dragoste funebră inundă camera: "A privit-o de pe partea lui de pat. Işi ţinea mâinile aduse pe lângă corp şi i-a zărit degetul cu inel. Nu semăna deloc cu cealaltă şi asta il contraria. S-ar fi aşteptat să-l lovească imaginea identică, să-i apară cerată, cu pletele cănite şi cu buzele palide, cu unghiile date cu lac roşu şi puţin crescute, lăsând un frumos semicerc rozaliu la baza lor. Dar ea arăta ca şi inainte, avea părul ondulat zbârlit şi pomeţii proeminenţi şi ochii incercănaţi şi gura rotundă. Iar trupul ei de băieţoi se dezvelea acum şi mai puternic, cum stătea nemişcată. Le apropia doar inelul de pe deget, dar Sal a priceput că era prea puţin. S-a sculat şi, cu precauţie, a inceput să-i dea hainele jos una câte una. Mai intâi bluza gri cu guleraş incheiată cu nasturi mărunţi, sidefaţi, apoi fusta plisată, de culoarea cerului senin, noaptea, ciorapii subţiri, sutienul din bumbac şi chiloţii. A contemplat-o dezbrăcată, dar tot nu a fost mulţumit. S-a chinuit să-i indrepte părul, să-l pună in ordine. I-a pipăit şi sânii, dar, in loc să intâlnească vârful aisbergului, a dat peste o carne lăsată şi lipsită de viaţă. S-a infrigurat şi s-a intors spre camarazii lui, pentru a le cere ajutorul, dar plecaseră. Se plictisiseră pesemne de toată mascarada, le era lehamite de atâtea prefăcătorii şi minciuni, nu-i mai suportau, doreau alţi prieteni, sinceri şi altruişti, buni şi blânzi, lipsiţi de secrete, pe care să-i citeşti ca pe o carte deschisă. Voiau să nu adulmece in jurul lor mirosul dulceag al cadavrelor de femei aflate in descompunere, să nu respire acelaşi aer in care ele se conservau, să nu fie obligaţi să le găzduiască hoiturile in aceleaşi imobile in care ei işi creşteau copiii şi-şi răsfăţau nevestele. Se hotărâseră brusc ca nimeni să nu mai vorbească despre Sal şi Emi vreodată, să nu le mai rostească numele. Iar astfel vor vedea cum dispar." (pp. 360-361).

Bunule şi increzătorule cititor, nu te mai incredinţa cu ochii inchişi cronicarilor literari, oricât de talentaţi şi de oneşti s-ar fi dovedit ei. Verifică-i pe toţi şi pe fiecare in parte, parcurgând tu insuţi cărţile recenzate. Eu, uite, o dată m-am increzut pe necititelea şi acum trebuie să plătesc preţul unei sticle de vin.

*) Cecilia Ştefănescu, Intrarea Soarelui, roman, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 368 p.