INTERVIU/ Stefan Lemny: „Statul român ar trebui sa sustina mai mult opera de difuzare a culturii române in strainatate”
Autor:
Elena Lazar
03.03.2010
Istoric cu doctorate la Iaşi (1984) şi la Paris
(1999), Ştefan Lemny (n. 1952) a fost cercetător la
Institutul de Istorie "A.D. Xenopol" din Iaşi până in 1991, când
s-a stabilit in capitala Franţei. La Biblioteca Naţională a
Franţei, unde lucrează in prezent, se ocupă de imbogăţirea
colecţiilor de istorie. Specialist in istoria culturală a secolului
al XVIII-lea, abordează teme legate de istoriografia acestei
perioade, de evoluţia societăţii şi mentalităţilor in Ţările Române
(Românii in secolul XVIII. O bibliografie, 1988,
Sensibilitate şi istorie in secolul XVIII
românesc, 1990 ş.a.). Cea mai recentă lucrare a sa, Les
Cantemir, apărută in 2009 la Editura Complexe din Paris, aduce
in atenţia publicului francez biografia şi opera cărturarilor
Dimitrie şi Antioh Cantemir.
A fost premiata saptamana trecuta de
revista "Magazin istoric".
- Cea mai recenta lucrare a
dumneavoastra, "Les Cantemir: l'aventure européenne d'une
famille princi're au XVIIIe si'cle", a fost publicata in 2009 la
Editura Complexe din Paris. Ecouri despre ea au aparut deja si in
România - dovada si premiul pe care vi l-a acordat in urma cu
cateva zile revista "Magazin istoric". Care a fost impactul acestei
"carti erudite si stilistic fermecatoare" (apelez aici la
caracterizarea unui coleg al dumneastra iesean, Alexandru-Florin
Platon) in capitala Frantei, având in vedere ca a trecut deja mai
bine de jumatate de an de la lansarea ei?
- Editura Complexe, implantata
actualmente la Paris in cadrul Grupului Editorial Vilo (sediul ei
initial era la Bruxelles), este bine apreciata in peisajul
editorial francez. Faptul ca o editura prestigioasa a realizat
aceasta publicare reprezinta deja o buna garantie. Fiindca, gratie
acestei edituri, cartea despre Dimitrie si Antioh Cantemir nu este
numai cea dintai lucrare despre savantul principe moldav aparuta in
Franta, ci si o carte bine raspandita in reteaua de librarii
franceze. In felul acesta, anumiti istorici sau oameni de cultura,
incepand cu cei din proximitatea preocuparilor mele, au putut
cunoaste importanta celor doi carturari (nu vorbesc, desigur, de
specialistii in studii românesti, rusesti sau otomane, carora
numele le era deja cunoscut). Un exemplu ar fi renumitul istoric
Emmanuel Le Roy Ladurie care, binevoind sa scrie prefata, a devenit
primul cititor prestigios al cartii. Sau Antoine de Baecque,
cunoscut istoric si jurnalist, directorul Editurii care m-a
publicat si care a fost sensibil atat la aventura Cantemirestilor,
cat si la felul in care am scris aceasta carte. Au aparut sau sunt
in curs de publicare mai multe recenzii in revistele de
specialitate sau de mai larga audienta publica, de exemplu in La
revue géopolitique unde Florent Parmentier, talentatul coautor
al cartii L'empire au miroir. Stratégie de puissance aux
Etats-Unis et en Russie (Gen've, Droz, 2007) a scris o solida
analiza. Prezenta cartii in cateva saloane prestigioase din 2009 si
de la inceputul acestui an a permis inevitabil evocarea subiectului
ei: viata si opera lui Dimitrie si Antioh Cantemir. Asa s-a
intamplat la Targul de Carte de la Frankfurt sau la Salonul Cartii
de Istorie de la Blois (ambele in octombrie 2009), la Festivalul de
Biografie si Autobiografie (Paris, decembrie 2009), la seara
culturala organizata la Biblioteca Nationala a Frantei (21
noiembrie 2009) si, mai recent, la Zilele de Istorie a Europei
(Sorbona, 29 si 30 ianuarie 2010). Ca orice autor, m-am bucurat ca
lucrarea odata publicata a putut sa trezeasca un oarecare interes
in peisajul cultural extrem de bogat al Frantei (unde se numara
anual peste 60.000 de noutati editoriale). Ilustrarea cea mai
fericita a ceea ce poate reprezenta aici o carte despre Cantemir o
datorez lui Jordi Savall: am fost extrem de surprins cand «regele»
muzicii baroce m-a solicitat sa contribui la livretul unui disc cu
muzica de Cantemir pe care tocmai il pregatea. Distinsul interpret,
de mai multa vreme in cautarea unei lucrari franceze de referinta
despre Cantemir, mi-a marturisit supriza pe care a avut-o in clipa
in care a putut sa gaseasca intr-o librarie cartea pe care o
cauta.
Oricat de pretioase ar fi pentru
mine aceste semne de atentie, ar fi insa pretentios sa vorbim de un
«impact» in sensul riguros al termenului. Nu, e vorba pur si simplu
de o contributie istoriografica printre multe altele si de nimic
mai mult.
- Nu este prima dumneavoastra
carte aparuta la Paris si prefatata de cunoscutul istoric
francez Emmanuel Le Roy Ladurie. In 2000, in colectia
"Drumuri ale memoriei" a editurii pariziene L'Harmattan ati
publicat o ampla monografie dedicata lui Jean-Louis Carra
(1742-1793). V-as ruga sa ne schitati portretul acestui aventuros
personaj care a poposit pe meleaguri românesti si a publicat in
1777 la Paris o «Istorie a Moldovei si a Tarii
Românesti».
- Ca in cazul cartii despre
Cantemir, ideea mea era sa prezint cititorilor francezi un personaj
care a contribuit in secolul al XVIII-lea la cunoasterea intre
culturi si civilizatii, indeosebi intre Estul si Vestul
continentului. Cu toate defectele ce i se pot gasi lucrarii lui
Carra pe care o mentionati - autorul il compilase de-a dreptul pe
Cantemir -, ea reprezinta primul eseu in limba franceza despre
istoria românilor. Acest aspect e total ignorat de publicul francez
caruia, de altfel, ii este prea putin cunoscut rolul personajului
respectiv in timpul Revolutiei Franceze. Dorinta mea a fost sa
realizez o biografie pentru a umple acest gol, biografia
reprezintand pentru mine un fel aparte de a scrie istoria: cred ca
reconstituirea existentei unui personaj mai mult sau mai putin
important din trecut reprezinta o maniera de a patrunde in miezul
trecutului, de a-ti apropia trecutul prin filtrul acelora care l-au
trait in mod direct. In plus, mi se pare o maniera atractiva de a
contribui la cunoasterea trecutului. Biografia poate avea ceva din
magia romanului, mai ales cand eroul ei a avut o viata palpitanta,
cum a fost cazul lui Jean-Louis Carra. De origini modeste, ramane
orfan la o varsta frageda chiar in momentul in care este acuzat de
un furt destul de banal: cateva naframe. Dar jurisdictia Vechiului
Regim era extrem de aspra cu hotii… si baiatul acesta ajunge in
temnita, fara a se sti nici pana azi daca a fost vinovat sau nu.
Eliberat in fine, din lipsa de marturii temeinice, incepe o lunga
pribegie prin Europa, ajutat la inceput chiar de Voltaire… Ajunge
in Anglia, apoi in Rusia si de aici in Moldova la curtea lui Ghica
Voda. Dar ceea ce surprinde cel mai mult in biografia acestui
tanar, care nu si-a terminat studiile, este pasiunea lui
intelectuala, ambitia de a-si croi un drum in lumea literelor si a
filosofiei. In afara de lucrarea pe care ati citat-o, a scris si a
publicat un roman (Odazir, tradus mai tarziu in ruseste),
cateva eseuri filosofice, un tratat de fizica si a colaborat la
marile proiecte enciclopedice. Scrierile sale de tinerete contin
multe idei iluministe si un spirit prerevolutionar ce anunta rolul
lui Carra in timpul Revolutiei Franceze. In timpul acestui
eveniment, a devenit un personaj bine cunoscut gratie gazetei pe
care a publicat-o, Annales politiques et littéraires: a fost
deputat la Conventia Nationala, din septembrie 1792, a condus
Biblioteca unde lucrez (chiar in momentul in care aceasta devenise
Biblioteca Nationala, abandonand numele initial de Biblioteca a
Regelui), dar prietenia sa cu girondinii i-a starnit adversitatea
revolutionarilor radicali, a lui Marat si a lui Robespierre: asa se
explica executia sa, pe 31 octombrie 1793, impreuna cu ceilalti
deputati girondini.
- Lucrarile publicate in
România (amintesc aici doar sinteza "Sensiblitate si istorie in
secolul al XVIII-lea românesc", un veritabil bestseller al
genului in momentul aparitiei ei), dar si cele elaborate dupa
stabilirea dumneavoastra la Paris in 1990 va situeaza intre cei mai
reputati specialisti ai secolului al XVIII-lea, secol fanariot si
secol al Luminilor. De unde fascinatia dumneavoastra pentru aceasta
perioada istorica?
- O, sunteti prea amabila.
Personal, nu cred ca eseul respectiv a fost chiar un bestseller.
Sunt insa bucuros fiindca a avut ecou printre compatriotii mei mai
mult decat puteam sa ma astept, mai ales ca a aparut in conditii
editoriale extrem de precare si intr-un moment in care actualitatea
politica nu imbia la un asemenea gen de lecturi. Va marturisesc ca
"fascinatia" mea pentru secolul al XVIII-lea n-a fost evidenta de
la inceput. Am purces la drum raspunzand mai intai unei necesitati
pe care m-a facut s-o inteleg mentorul meu, istoricul Alexandru
Zub. Atunci cand mi-am inceput activitatea la Institutul de Istorie
Xenopol din Iasi, domnia-sa m-a convins de necesitatea de a acoperi
acest domeniu de studii destul de deficitar, predilectia celor mai
multi cercetatori mergand spre Antichitate, Evul Mediu in epoca sa
de glorie (cam pana in secolul al XVII-lea), epoca moderna
(inteleasa cam de la inceput de secol XIX) si contemporana. Epoca
fanariota avea o imagine putin atragatoare. Am acceptat deci sa ma
consacru acestui studiu aproape ca o datorie si ca o sansa de a
beneficia de statutul de invidiat atunci de cercetator. Hotarator a
fost insa faptul ca domnul Zub a imprimat preocuparilor mele gustul
pentru istoria culturala si pentru ambitia de a pune in acord
aceste preocupari cu directiile noi din istoriografia universala.
Tot el m-a recomandat lui Alexandru Dutu, o alta intalnire care a
fost decisiva in specializarea mea in secolul al XVIII-lea
românesc. Cu timpul, avansand in studiul acestui veac (dar nu atat
cat ar fi trebuit inca), am descoperit si fascinatia acestui
domeniu de cercetari.
- Care mai sunt astazi
diferentele in viziunea asupra acestei epoci intre istoricii
români, cei greci si cei occidentali?
- Cred ca identitatea nationala
a acestor istorici este mai putin importanta decat predilectiile
lor tematice, de orizontul lor conceptual, pe scurt de
personalitatea fiecaruia. Viziunea lor generala mi se pare mai
curand consensuala, ceea ce-i apropie mi se pare mai evident decat
ceea ce i-ar putea deosebi. In orice caz, lectura propusa de un
distins istoric canadian precum Jacques Bouchard nu mi se pare
diferita de aceea a unui istoric grec precum Paschalis Kitromilides
sau a unui istoric român precum Andrei Pippidi in maniera de a
considera secolul domniilor fanariote ca pe un secol al tranzitiei
spre modernitate, al difuzarii Luminilor (e drept, in forme inca
timide), al genezei identitatii nationale…
- Ce momente din istoria
României atrag interesul cititorului francez (specialist sau
nu)?
- Fara indoiala, istoria
moderna si contemporana, secolele XIX-XX, daca ar fi sa judecam
acest interes dupa productia editoriala, considerand ca aceasta
tine seama sau ar trebui sa tina seama de interesul cititorilor. De
la 1989 incoace, francezii sunt impresionati de francofonia
româneasca si-i descopera cu interes originile in momentul
fraternitatii revolutionare de la 1848 si a sprijinului acordat
cauzei nationale românesti. Afinitatile culturale dintre cele doua
popoare si indeosebi contributia catorva români de prestigiu
(Enescu, Brâncusi, Ionescu, Cioran etc.) au alimentat si mai mult
acest interes. In sfarsit, aceasta pozitie frontaliera a românilor
in peisajul Europei celor 27 ofera un alt punct de atractie pentru
istoria românilor in globalitatea sa, dupa cum o ilustreaza
lucrarile de sinteza a istoriei românilor aparute in ultima vreme:
ma gândesc la cartea lui Lucian Boia, România, tara de frontiera
a Europei (Les Belles lettres, 2003).
- Ca angajat al Bibliotecii
Nationale a Frantei urmariti indeaproape cercetarile colegilor
dumneavoastra români. Cum se vede istoria României de la Paris? Dar
istoriografia româneasca?
- La Biblioteca Nationala a
Frantei ma ocup de un domeniu mai larg: istoria moderna si
contemporana a Europei Centrale si de Est; in acest context
urmaresc si istoriografia româneasca. Dar inevitabil propriile-mi
origini si preocupari ma fac deosebit de atent la istoria si
istoriografia româneasca. Ma bucur cand pot intalni cercetatori
români in salile de lectura de la Biblioteca unde lucrez.
Sentimentul meu este ca istoriografia româneasca cunoaste un suflu
nou, datorita mai ales energiei tinerelor generatii de cercetatori:
multi dintre acestia au baze culturale solide, cunosc bine limbile
straine, au beneficiat de studii in strainatate, colaboreaza la
publicatii straine, scriu foarte bine, pe scurt, reprezinta un
capital pretios pentru dezvoltarea cercetarii istorice din România.
Sunt admirativ fata de seriozitatea acestor preocupari ce se
dovedesc din ce in ce mai mult in acord cu maniera de a scrie
astazi istoria. Este in orice caz ceea ce constat din volumele
aparute in ultimii ani in România pe care am ocazia sa le citesc
sau sa le rasfoiesc. Cercetarea oarecum clasica, traditionala
continua sa isi aiba desigur rostul ei. Ideal ar fi ca slujitorii
acestor directii sa nu se submineze reciproc cum, din pacate,
constat ca se intampla.
- Cât de prezente sunt
cartile editate in România in librariile si bibliotecile din
Franta?
- Lucrarile editate in România
nu figureaza in reteaua de difuzare a librariilor franceze decat cu
unele exceptii, ca in cazul publicatiilor coeditate de edituri
franceze si românesti de exemplu. Ar fi extrem de costisitor (cum
este chiar pentru editurile franceze) si nerentabil, fiindca
publicul interesat in acest gen de lucrari ramane totusi limitat.
Cartile editate in România sunt prezente in cateva biblioteci
universitare specializate in studii românesti sau la Biblioteca
Nationala a Frantei. Dar exista multe lacune importante. Adevarul
este ca specialistii in istorie româneasca dispun in general de
propriile lor biblioteci, mult mai bine garnisite cu publicatiile
de care au nevoie decat institutiile de stat. Aceste institutii isi
bazeaza politica de documentare pe criterii riguroase de selectie,
in functie de publicul lor, de posibilitatile de tratare si de
conservare a colectiilor. La BNF de exemplu, in materie de istorie
a românilor, politica de imbogatire a colectiilor nu poate viza
exhaustivitatea, asa cum este cazul pentru istoria Frantei; sunt
retinute doar contributiile majore sau "semnificative", lasandu-se
deoparte studii de istorie locala, studii extrem de specializate
etc.
- Ce se poate face pentru a
inversa aceasta tendinta?
- Politica
documentara urmata de BNF vizeaza intreaga productie istoriografica
straina, fie ca este vorba de România, Rusia sau Ungaria. Ideal ar
fi ca lumea culturala franceza sa se intereseze de spatiul
est-european tot atat de mult ca lumea anglo-saxona, dar asta
depinde de optiuni culturale proprii acestei societati. In schimb,
ar fi de datoria si interesul statului român sa sustina mai mult
opera de difuzare a culturii române in strainatate. Institutul
Cultural Român joaca un rol admirabil in aceasta privinta:
personal, am beneficiat de ajutorul de la Bucuresti pentru
publicarea cartii despre Cantemir. Cred insa ca bibliotecile
Institutelor Culturale Românesti in straintate ar trebuie sa
reflecte cu mai multa generozitate productia editoriala din tara,
sa devina vitrine ale culturii românesti, adevarate centre de
cercetare, dupa modelul altor institute straine ce activeaza la
Paris sau in alte locuri.
Vorbind de imaginea istoriei
românesti in mediile culturale franceze, as mai adauga o precizare
privind buna calitate si numarul crescand al contributiilor
editoriale in franceza datorate compatriotilor români si celor
francezi, inclusiv a celor francezi de origine româna. Aproape in
fiecare an, Lucian Boia este prezent cu o carte sensibila la cele
mai acute chestiuni ale societatii franceze, mai recent (sfarsit de
2009), de exemplu, cu eseul Hégémonie ou déclin de la France
(Belles lettres). Andrei Pippidi a publicat la prestioaga Editura
Champion o savanta contributie: Byzantins, Ottomans,
Roumains (2006). Catherine Durandin si Radu Portocala semneaza
aproape concomitent doua analize complementare despre acelasi
eveniment: executia Ceausestilor, Matei Cazacu a fascinat cititorii
francezi cu adevarata istorie a legendarului Dracula (cartea a
aparuta la Editura Tallandier, in 2004 si a primit Premiul Thiers
al Academiei Franceze), fara a vorbi de numeroasele titluri aparute
la Editura l'Harmattan pe teme românesti, multe datorate unor
istorici români. (N-ar fi minunant daca toti acesti istorici
impreuna ar putea conlucra pentru a reinnoi o mai veche traditie
academica sustinuta in Franta de Academia Româna (ma gândesc la
Scoala de la Fontenay aux Roses?)
- Ce se afla in acest moment
pe masa de lucru a istoricului Stefan Lemny? Ati putea sa ne
impartasiti câteva dintre proiectele
dumneavoastra?
- De proiecte nu duc lipsa. Imi
lipseste din pacate timpul pentru a avansa asa cum as dori,
trebuind sa ma impart intre datoriile strict profesionale ce ma
onoreaza (a veghea la imbogatirea colectiilor de istorie a BNF
inseamna a servi in mod direct activitatea de cercetare a
generatiilor prezente si viitoare) si propriile-mi preocupari.
Ingaduit-mi sa fiu discret asupra noilor proiecte franceze. As fi
in schimb mai putin modest in ce priveste proiectele românesti, cu
atat mai mult cu cat acestea nu au doar o importanta personala. Ele
implica colaboratori, editori si toata logistica necesara unei
valorificari, asa incat a le trece in tacere ar insemna a le
condamna la o anume indiferenta, cand ele ar trebui, dimpotrica,
sustinute, incurajate ceea ce pare tot mai dificil in conditiile
actuale. Ma gândesc la editia Epocii fanariote, volumul V
din sinteza lui Xenopol, Istoria românilor din Dacia
traiana. Domnul Alexandru Istrate, tanar cercetator la
Institutul de Istorie Xenopol din Iasi, a acceptat sa ma ajute in
ducerea la bun sfarsit a acestei editii, desi momentan nu stim prea
bine ce editura va dori sa publice o lucrare atat de voluminoasa
(peste 1.000 de pagini!). Ma gândesc de asemenea la bibliografia
secolului XVIII românesc. Am publicat un prim volum in 1988. Doamna
Lia Chisacof, de la Institutul de Studii Sud-Est europene, a
acceptat sa duca la capat volumul doi, ce zace de multa vreme in
manuscris sau sub forme de fise, in cadrul unui proiect mai vast,
cu titlul foarte seducator de Marele secol XVIII românesc
(nu sunt sigur de titlu, "mare", in orice caz in sensul de foarte
lung) cuprinzand bibliografia respectiva in totalitate, dar si
arhive si studii inedite. Se adauga la acestea o lucrare care are o
valoare foarte sentimentala: stiti bine despre ce este vorba
fiindca dumneavostra aveti generozitatea de a publica intr-o noua
editie cartea mea Sensibilitate si istorie. Nu poate fi
pentru mine o bucurie mai mare decat a vedea aceasta carte
republicata, la 20 de ani de la prima ei editie, in tinuta atat de
eleganta a volumelor aparute la Editura Omonia. Profit de aceasta
ocazie pentru a va marturisi admiratia pentru activitatea
dumneavostra de editor (fara a uita ca sunteti in acelasi timp o
distinsa si pasionata cercetatoare), pentru a va multumi pentru
cartile daruite Bibliotecii Nationale a Frantei, pentru
solicitudine fata de proiectele subsemnatului si, in clipa de fata,
pentru chestionarul pe care mi l-ati propus.