INTERVIU/ Stefan Lemny: „Statul român ar trebui sa sustina mai mult opera de difuzare a culturii române in strainatate”

Autor: Elena Lazar 03.03.2010
Istoric cu doctorate la Iaşi (1984) şi la Paris (1999), Ştefan Lemny (n. 1952) a fost cercetător la Institutul de Istorie "A.D. Xenopol" din Iaşi până in 1991, când s-a stabilit in capitala Franţei. La Biblioteca Naţională a Franţei, unde lucrează in prezent, se ocupă de imbogăţirea colecţiilor de istorie. Specialist in istoria culturală a secolului al XVIII-lea, abordează teme legate de istoriografia acestei perioade, de evoluţia societăţii şi mentalităţilor in Ţările Române (Românii in secolul XVIII. O bibliografie, 1988, Sensibilitate şi istorie in secolul XVIII românesc, 1990 ş.a.). Cea mai recentă lucrare a sa, Les Cantemir, apărută in 2009 la Editura Complexe din Paris, aduce in atenţia publicului francez biografia şi opera cărturarilor Dimitrie şi Antioh Cantemir. A fost premiata saptamana trecuta de revista "Magazin istoric".
- Cea mai recenta lucrare a dumneavoastra, "Les Cantemir: l'aventure européenne d'une famille princi're au XVIIIe si'cle", a fost publicata in 2009 la Editura Complexe din Paris. Ecouri despre ea au aparut deja si in România - dovada si premiul pe care vi l-a acordat in urma cu cateva zile revista "Magazin istoric". Care a fost impactul acestei "carti erudite si stilistic fermecatoare" (apelez aici la caracterizarea unui coleg al dumneastra iesean, Alexandru-Florin Platon) in capitala Frantei, având in vedere ca a trecut deja mai bine de jumatate de an de la lansarea ei?
- Editura Complexe, implantata actualmente la Paris in cadrul Grupului Editorial Vilo (sediul ei initial era la Bruxelles), este bine apreciata in peisajul editorial francez. Faptul ca o editura prestigioasa a realizat aceasta publicare reprezinta deja o buna garantie. Fiindca, gratie acestei edituri, cartea despre Dimitrie si Antioh Cantemir nu este numai cea dintai lucrare despre savantul principe moldav aparuta in Franta, ci si o carte bine raspandita in reteaua de librarii franceze. In felul acesta, anumiti istorici sau oameni de cultura, incepand cu cei din proximitatea preocuparilor mele, au putut cunoaste importanta celor doi carturari (nu vorbesc, desigur, de specialistii in studii românesti, rusesti sau otomane, carora numele le era deja cunoscut). Un exemplu ar fi renumitul istoric Emmanuel Le Roy Ladurie care, binevoind sa scrie prefata, a devenit primul cititor prestigios al cartii. Sau Antoine de Baecque, cunoscut istoric si jurnalist, directorul Editurii care m-a publicat si care a fost sensibil atat la aventura Cantemirestilor, cat si la felul in care am scris aceasta carte. Au aparut sau sunt in curs de publicare mai multe recenzii in revistele de specialitate sau de mai larga audienta publica, de exemplu in La revue géopolitique unde Florent Parmentier, talentatul coautor al cartii L'empire au miroir. Stratégie de puissance aux Etats-Unis et en Russie (Gen've, Droz, 2007) a scris o solida analiza. Prezenta cartii in cateva saloane prestigioase din 2009 si de la inceputul acestui an a permis inevitabil evocarea subiectului ei: viata si opera lui Dimitrie si Antioh Cantemir. Asa s-a intamplat la Targul de Carte de la Frankfurt sau la Salonul Cartii de Istorie de la Blois (ambele in octombrie 2009), la Festivalul de Biografie si Autobiografie (Paris, decembrie 2009), la seara culturala organizata la Biblioteca Nationala a Frantei (21 noiembrie 2009) si, mai recent, la Zilele de Istorie a Europei (Sorbona, 29 si 30 ianuarie 2010). Ca orice autor, m-am bucurat ca lucrarea odata publicata a putut sa trezeasca un oarecare interes in peisajul cultural extrem de bogat al Frantei (unde se numara anual peste 60.000 de noutati editoriale). Ilustrarea cea mai fericita a ceea ce poate reprezenta aici o carte despre Cantemir o datorez lui Jordi Savall: am fost extrem de surprins cand «regele» muzicii baroce m-a solicitat sa contribui la livretul unui disc cu muzica de Cantemir pe care tocmai il pregatea. Distinsul interpret, de mai multa vreme in cautarea unei lucrari franceze de referinta despre Cantemir, mi-a marturisit supriza pe care a avut-o in clipa in care a putut sa gaseasca intr-o librarie cartea pe care o cauta.
Oricat de pretioase ar fi pentru mine aceste semne de atentie, ar fi insa pretentios sa vorbim de un «impact» in sensul riguros al termenului. Nu, e vorba pur si simplu de o contributie istoriografica printre multe altele si de nimic mai mult.
- Nu este prima dumneavoastra carte aparuta la Paris si prefatata de cunoscutul istoric francez Emmanuel Le Roy Ladurie. In 2000, in colectia "Drumuri ale memoriei" a editurii pariziene L'Harmattan ati publicat o ampla monografie dedicata lui Jean-Louis Carra (1742-1793). V-as ruga sa ne schitati portretul acestui aventuros personaj care a poposit pe meleaguri românesti si a publicat in 1777 la Paris o «Istorie a Moldovei si a Tarii Românesti».
- Ca in cazul cartii despre Cantemir, ideea mea era sa prezint cititorilor francezi un personaj care a contribuit in secolul al XVIII-lea la cunoasterea intre culturi si civilizatii, indeosebi intre Estul si Vestul continentului. Cu toate defectele ce i se pot gasi lucrarii lui Carra pe care o mentionati - autorul il compilase de-a dreptul pe Cantemir -, ea reprezinta primul eseu in limba franceza despre istoria românilor. Acest aspect e total ignorat de publicul francez caruia, de altfel, ii este prea putin cunoscut rolul personajului respectiv in timpul Revolutiei Franceze. Dorinta mea a fost sa realizez o biografie pentru a umple acest gol, biografia reprezintand pentru mine un fel aparte de a scrie istoria: cred ca reconstituirea existentei unui personaj mai mult sau mai putin important din trecut reprezinta o maniera de a patrunde in miezul trecutului, de a-ti apropia trecutul prin filtrul acelora care l-au trait in mod direct. In plus, mi se pare o maniera atractiva de a contribui la cunoasterea trecutului. Biografia poate avea ceva din magia romanului, mai ales cand eroul ei a avut o viata palpitanta, cum a fost cazul lui Jean-Louis Carra. De origini modeste, ramane orfan la o varsta frageda chiar in momentul in care este acuzat de un furt destul de banal: cateva naframe. Dar jurisdictia Vechiului Regim era extrem de aspra cu hotii… si baiatul acesta ajunge in temnita, fara a se sti nici pana azi daca a fost vinovat sau nu. Eliberat in fine, din lipsa de marturii temeinice, incepe o lunga pribegie prin Europa, ajutat la inceput chiar de Voltaire… Ajunge in Anglia, apoi in Rusia si de aici in Moldova la curtea lui Ghica Voda. Dar ceea ce surprinde cel mai mult in biografia acestui tanar, care nu si-a terminat studiile, este pasiunea lui intelectuala, ambitia de a-si croi un drum in lumea literelor si a filosofiei. In afara de lucrarea pe care ati citat-o, a scris si a publicat un roman (Odazir, tradus mai tarziu in ruseste), cateva eseuri filosofice, un tratat de fizica si a colaborat la marile proiecte enciclopedice. Scrierile sale de tinerete contin multe idei iluministe si un spirit prerevolutionar ce anunta rolul lui Carra in timpul Revolutiei Franceze. In timpul acestui eveniment, a devenit un personaj bine cunoscut gratie gazetei pe care a publicat-o, Annales politiques et littéraires: a fost deputat la Conventia Nationala, din septembrie 1792, a condus Biblioteca unde lucrez (chiar in momentul in care aceasta devenise Biblioteca Nationala, abandonand numele initial de Biblioteca a Regelui), dar prietenia sa cu girondinii i-a starnit adversitatea revolutionarilor radicali, a lui Marat si a lui Robespierre: asa se explica executia sa, pe 31 octombrie 1793, impreuna cu ceilalti deputati girondini.
- Lucrarile publicate in România (amintesc aici doar sinteza "Sensiblitate si istorie in secolul al XVIII-lea românesc", un veritabil bestseller al genului in momentul aparitiei ei), dar si cele elaborate dupa stabilirea dumneavoastra la Paris in 1990 va situeaza intre cei mai reputati specialisti ai secolului al XVIII-lea, secol fanariot si secol al Luminilor. De unde fascinatia dumneavoastra pentru aceasta perioada istorica?
- O, sunteti prea amabila. Personal, nu cred ca eseul respectiv a fost chiar un bestseller. Sunt insa bucuros fiindca a avut ecou printre compatriotii mei mai mult decat puteam sa ma astept, mai ales ca a aparut in conditii editoriale extrem de precare si intr-un moment in care actualitatea politica nu imbia la un asemenea gen de lecturi. Va marturisesc ca "fascinatia" mea pentru secolul al XVIII-lea n-a fost evidenta de la inceput. Am purces la drum raspunzand mai intai unei necesitati pe care m-a facut s-o inteleg mentorul meu, istoricul Alexandru Zub. Atunci cand mi-am inceput activitatea la Institutul de Istorie Xenopol din Iasi, domnia-sa m-a convins de necesitatea de a acoperi acest domeniu de studii destul de deficitar, predilectia celor mai multi cercetatori mergand spre Antichitate, Evul Mediu in epoca sa de glorie (cam pana in secolul al XVII-lea), epoca moderna (inteleasa cam de la inceput de secol XIX) si contemporana. Epoca fanariota avea o imagine putin atragatoare. Am acceptat deci sa ma consacru acestui studiu aproape ca o datorie si ca o sansa de a beneficia de statutul de invidiat atunci de cercetator. Hotarator a fost insa faptul ca domnul Zub a imprimat preocuparilor mele gustul pentru istoria culturala si pentru ambitia de a pune in acord aceste preocupari cu directiile noi din istoriografia universala. Tot el m-a recomandat lui Alexandru Dutu, o alta intalnire care a fost decisiva in specializarea mea in secolul al XVIII-lea românesc. Cu timpul, avansand in studiul acestui veac (dar nu atat cat ar fi trebuit inca), am descoperit si fascinatia acestui domeniu de cercetari.
- Care mai sunt astazi diferentele in viziunea asupra acestei epoci intre istoricii români, cei greci si cei occidentali?
- Cred ca identitatea nationala a acestor istorici este mai putin importanta decat predilectiile lor tematice, de orizontul lor conceptual, pe scurt de personalitatea fiecaruia. Viziunea lor generala mi se pare mai curand consensuala, ceea ce-i apropie mi se pare mai evident decat ceea ce i-ar putea deosebi. In orice caz, lectura propusa de un distins istoric canadian precum Jacques Bouchard nu mi se pare diferita de aceea a unui istoric grec precum Paschalis Kitromilides sau a unui istoric român precum Andrei Pippidi in maniera de a considera secolul domniilor fanariote ca pe un secol al tranzitiei spre modernitate, al difuzarii Luminilor (e drept, in forme inca timide), al genezei identitatii nationale…
- Ce momente din istoria României atrag interesul cititorului francez (specialist sau nu)?
- Fara indoiala, istoria moderna si contemporana, secolele XIX-XX, daca ar fi sa judecam acest interes dupa productia editoriala, considerand ca aceasta tine seama sau ar trebui sa tina seama de interesul cititorilor. De la 1989 incoace, francezii sunt impresionati de francofonia româneasca si-i descopera cu interes originile in momentul fraternitatii revolutionare de la 1848 si a sprijinului acordat cauzei nationale românesti. Afinitatile culturale dintre cele doua popoare si indeosebi contributia catorva români de prestigiu (Enescu, Brâncusi, Ionescu, Cioran etc.) au alimentat si mai mult acest interes. In sfarsit, aceasta pozitie frontaliera a românilor in peisajul Europei celor 27 ofera un alt punct de atractie pentru istoria românilor in globalitatea sa, dupa cum o ilustreaza lucrarile de sinteza a istoriei românilor aparute in ultima vreme: ma gândesc la cartea lui Lucian Boia, România, tara de frontiera a Europei (Les Belles lettres, 2003).
- Ca angajat al Bibliotecii Nationale a Frantei urmariti indeaproape cercetarile colegilor dumneavoastra români. Cum se vede istoria României de la Paris? Dar istoriografia româneasca?
- La Biblioteca Nationala a Frantei ma ocup de un domeniu mai larg: istoria moderna si contemporana a Europei Centrale si de Est; in acest context urmaresc si istoriografia româneasca. Dar inevitabil propriile-mi origini si preocupari ma fac deosebit de atent la istoria si istoriografia româneasca. Ma bucur cand pot intalni cercetatori români in salile de lectura de la Biblioteca unde lucrez. Sentimentul meu este ca istoriografia româneasca cunoaste un suflu nou, datorita mai ales energiei tinerelor generatii de cercetatori: multi dintre acestia au baze culturale solide, cunosc bine limbile straine, au beneficiat de studii in strainatate, colaboreaza la publicatii straine, scriu foarte bine, pe scurt, reprezinta un capital pretios pentru dezvoltarea cercetarii istorice din România. Sunt admirativ fata de seriozitatea acestor preocupari ce se dovedesc din ce in ce mai mult in acord cu maniera de a scrie astazi istoria. Este in orice caz ceea ce constat din volumele aparute in ultimii ani in România pe care am ocazia sa le citesc sau sa le rasfoiesc. Cercetarea oarecum clasica, traditionala continua sa isi aiba desigur rostul ei. Ideal ar fi ca slujitorii acestor directii sa nu se submineze reciproc cum, din pacate, constat ca se intampla.
- Cât de prezente sunt cartile editate in România in librariile si bibliotecile din Franta?
- Lucrarile editate in România nu figureaza in reteaua de difuzare a librariilor franceze decat cu unele exceptii, ca in cazul publicatiilor coeditate de edituri franceze si românesti de exemplu. Ar fi extrem de costisitor (cum este chiar pentru editurile franceze) si nerentabil, fiindca publicul interesat in acest gen de lucrari ramane totusi limitat. Cartile editate in România sunt prezente in cateva biblioteci universitare specializate in studii românesti sau la Biblioteca Nationala a Frantei. Dar exista multe lacune importante. Adevarul este ca specialistii in istorie româneasca dispun in general de propriile lor biblioteci, mult mai bine garnisite cu publicatiile de care au nevoie decat institutiile de stat. Aceste institutii isi bazeaza politica de documentare pe criterii riguroase de selectie, in functie de publicul lor, de posibilitatile de tratare si de conservare a colectiilor. La BNF de exemplu, in materie de istorie a românilor, politica de imbogatire a colectiilor nu poate viza exhaustivitatea, asa cum este cazul pentru istoria Frantei; sunt retinute doar contributiile majore sau "semnificative", lasandu-se deoparte studii de istorie locala, studii extrem de specializate etc.
- Ce se poate face pentru a inversa aceasta tendinta?
- Politica documentara urmata de BNF vizeaza intreaga productie istoriografica straina, fie ca este vorba de România, Rusia sau Ungaria. Ideal ar fi ca lumea culturala franceza sa se intereseze de spatiul est-european tot atat de mult ca lumea anglo-saxona, dar asta depinde de optiuni culturale proprii acestei societati. In schimb, ar fi de datoria si interesul statului român sa sustina mai mult opera de difuzare a culturii române in strainatate. Institutul Cultural Român joaca un rol admirabil in aceasta privinta: personal, am beneficiat de ajutorul de la Bucuresti pentru publicarea cartii despre Cantemir. Cred insa ca bibliotecile Institutelor Culturale Românesti in straintate ar trebuie sa reflecte cu mai multa generozitate productia editoriala din tara, sa devina vitrine ale culturii românesti, adevarate centre de cercetare, dupa modelul altor institute straine ce activeaza la Paris sau in alte locuri.
Vorbind de imaginea istoriei românesti in mediile culturale franceze, as mai adauga o precizare privind buna calitate si numarul crescand al contributiilor editoriale in franceza datorate compatriotilor români si celor francezi, inclusiv a celor francezi de origine româna. Aproape in fiecare an, Lucian Boia este prezent cu o carte sensibila la cele mai acute chestiuni ale societatii franceze, mai recent (sfarsit de 2009), de exemplu, cu eseul Hégémonie ou déclin de la France (Belles lettres). Andrei Pippidi a publicat la prestioaga Editura Champion o savanta contributie: Byzantins, Ottomans, Roumains (2006). Catherine Durandin si Radu Portocala semneaza aproape concomitent doua analize complementare despre acelasi eveniment: executia Ceausestilor, Matei Cazacu a fascinat cititorii francezi cu adevarata istorie a legendarului Dracula (cartea a aparuta la Editura Tallandier, in 2004 si a primit Premiul Thiers al Academiei Franceze), fara a vorbi de numeroasele titluri aparute la Editura l'Harmattan pe teme românesti, multe datorate unor istorici români. (N-ar fi minunant daca toti acesti istorici impreuna ar putea conlucra pentru a reinnoi o mai veche traditie academica sustinuta in Franta de Academia Româna (ma gândesc la Scoala de la Fontenay aux Roses?)
- Ce se afla in acest moment pe masa de lucru a istoricului Stefan Lemny? Ati putea sa ne impartasiti câteva dintre proiectele dumneavoastra?
- De proiecte nu duc lipsa. Imi lipseste din pacate timpul pentru a avansa asa cum as dori, trebuind sa ma impart intre datoriile strict profesionale ce ma onoreaza (a veghea la imbogatirea colectiilor de istorie a BNF inseamna a servi in mod direct activitatea de cercetare a generatiilor prezente si viitoare) si propriile-mi preocupari. Ingaduit-mi sa fiu discret asupra noilor proiecte franceze. As fi in schimb mai putin modest in ce priveste proiectele românesti, cu atat mai mult cu cat acestea nu au doar o importanta personala. Ele implica colaboratori, editori si toata logistica necesara unei valorificari, asa incat a le trece in tacere ar insemna a le condamna la o anume indiferenta, cand ele ar trebui, dimpotrica, sustinute, incurajate ceea ce pare tot mai dificil in conditiile actuale. Ma gândesc la editia Epocii fanariote, volumul V din sinteza lui Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiana. Domnul Alexandru Istrate, tanar cercetator la Institutul de Istorie Xenopol din Iasi, a acceptat sa ma ajute in ducerea la bun sfarsit a acestei editii, desi momentan nu stim prea bine ce editura va dori sa publice o lucrare atat de voluminoasa (peste 1.000 de pagini!). Ma gândesc de asemenea la bibliografia secolului XVIII românesc. Am publicat un prim volum in 1988. Doamna Lia Chisacof, de la Institutul de Studii Sud-Est europene, a acceptat sa duca la capat volumul doi, ce zace de multa vreme in manuscris sau sub forme de fise, in cadrul unui proiect mai vast, cu titlul foarte seducator de Marele secol XVIII românesc (nu sunt sigur de titlu, "mare", in orice caz in sensul de foarte lung) cuprinzand bibliografia respectiva in totalitate, dar si arhive si studii inedite. Se adauga la acestea o lucrare care are o valoare foarte sentimentala: stiti bine despre ce este vorba fiindca dumneavostra aveti generozitatea de a publica intr-o noua editie cartea mea Sensibilitate si istorie. Nu poate fi pentru mine o bucurie mai mare decat a vedea aceasta carte republicata, la 20 de ani de la prima ei editie, in tinuta atat de eleganta a volumelor aparute la Editura Omonia. Profit de aceasta ocazie pentru a va marturisi admiratia pentru activitatea dumneavostra de editor (fara a uita ca sunteti in acelasi timp o distinsa si pasionata cercetatoare), pentru a va multumi pentru cartile daruite Bibliotecii Nationale a Frantei, pentru solicitudine fata de proiectele subsemnatului si, in clipa de fata, pentru chestionarul pe care mi l-ati propus.