FOILETON/ Celălalt bărbat (II)

Se ridică in capul oaselor şi priveşte neliniştită in jur. Recunoaşte vag interiorul, dar nu găseşte nici un punct de sprijin, nici un obiect de care să se agaţe. La fel de vag işi aminteşte că a mai trăit o dată senzaţia asta, in alt timp, in altă incăpere. Işi strânge genunchii la piept intr-o imbrăţişare patetică; jenant de patetică, recunoaşte şi zâmbeşte stins la gândul ăsta. Odată cu el inţelege unde se află şi că e singurul cadou pe care şi-l poate permite la ora asta.

Alături de ea, dar parcă intr-un loc bine delimitat, Emil sforăie uşor şi, din când in când, oftează lung. Nu e dorinţă acolo, nu tânjeşte după ceva, ştie ea prea bine. Nici suferinţă nu e, nici grijă, e un surplus de aer sau o insuficienţă, un ritm al trupului impus de exerciţiile de respiraţie. Se surprinde că-l invidiază pentru indiferenţa lui, pentru somnul lui, pentru ştiinţa lui de supravieţuitor. O adevărată artă de a-şi stabili priorităţile, de a-şi camufla lipsa de imaginaţie şi calculul rece.

I se pare ciudat cum tocmai ea, un om al cifrelor, il judecă pentru lipsa lui de imaginaţie. Dar nu intru totul. A fost o vreme când ea işi lua zborul odată cu el. Şi erau momente când s-ar fi putut spune că ea se avânta mai temerară decât alţii in tării şi lumea cifrelor o ajuta să-şi ia zborul şi să se inalţe cât mai sus.

Emil a incercat, cel puţin la inceputul prieteniei lor, să fie mai destins şi mai puţin pedant decât era in realitate. Nu ştie nici acum dacă asta era imaginea lui despre romantism, despre dragoste şi indrăgostiţi. Poate pur şi simplu işi inchipuia că, in mintea celorlalţi, meseria de stomatolog e destul de pedantă şi searbădă pentru a mai putea suporta in preajma lor şi un individ tipicar şi sâcâitor ca durerea unei măsele de minte. Şi dacă a fost aşa nici nu a greşit foarte mult, dacă stă bine să se gândească.

- Vreau să fac dragoste cu tine, i-a spus el după a doua intâlnire.

S-a uitat in ochii ei şi ea nici nu a clipit. Nu se credea in stare de aşa ceva. Şi, de fapt, propunerea nu i s-a părut deloc ofensatoare. Şi nu s-a simţit deranjată. N-avea nici o inclinaţie spre vulgaritate. A constatat doar că vorbele alea nu aveau nimic vulgar in ele dacă găseai tonul potrivit, ci imprăştiau in jur un aer seducător şi senzual precum sepia cerneala in momentele critice.

Poate sinceritatea şi modul simplu in care şi-a spus dorinţa sau privirea limpede au salvat-o de prăpastia abjecţiei. Abjecţia care ii dă târcoale acum, se izbeşte surd, dar cu insistenţă de malurile pe care le-a ridicat cu grijă şi pe tăcute in tot acest timp.

Mult mai târziu şi-a dat seama că ceea ce i s-a părut atunci drept simplitate nu era decât pedanterie şi eficienţă, un fel al lui de a nu tergiversa lucrurile, de a nu pierde timpul inutil.

- Durerea de dinţi nu lasă nici o urmă in suflet, dar te aduce rapid cu picioarele pe pământ, obişnuia el să glumească. Şi cine ştie dacă vorbele alea nu descriau un tip de o aroganţă vizibilă, cu mentalitate de buricul pământului, dar cu destul farmec pentru a o face suportabilă.

Ii desluşeşte chipul in semiintuneric, il scrutează indelung ca şi cum acolo ar găsi toate răspunsurile care să-i explice viaţa, nemulţumirile şi golul din stomac din ultimele zile. Nu e acelaşi chip de care s-a indrăgostit, dar il recunoaşte, ştie că in spatele ridurilor, al părului şi mustăţii cărunte e bărbatul căruia i abandonat cu toată fiinţa ei, alături de care a trăit multe bucurii. Chiar şi câteva clipe fericite.

Nu s-a agăţat de el intr-un moment când era vulnerabilă şi nefericită. Nu a fost un subterfugiu in care să-şi ascundă şi să-şi facă mai suportabilă suferinţa secretă. Emil nu a fost o soluţie de fugă. L-a iubit. Aproape din prima clipă. Aproximaţia şi indecizia iniţială ii aparţin in totalitate, sunt petele de culoare la care face aluzie din când in când. Aşa cum ţii să-i aminteşti cuiva că acum câtva timp in urmă a avut o ţinută de seară inadecvată. Un fel de a vorbi mai degrabă despre tine, despre gustul şi spiritul tău de observaţie.

Dar oare l-a iubit intr-adevăr? Iubirea ei era adevărată? Nu s-a intrebat, nu şi-a pus problema asta niciodată. Cel puţin nu in termeni aşa de categorici. Deşi acum când trebuie să recunoască (de ce s-o facă? din cauza unor vise şi a unui telefon?), ii vine să spună că a evitat de foarte multe ori să se intrebe.

Nu vrea să reconstituie trecutul, nu simte nevoia şi nici nu o incântă gândul, se uită la un film, mai degrabă la o inşiruire de imagini ca la nişte fresce de pe un templu antic. O turistă care nu se implică deloc sau nu mai mult decât i-o ingăduie culorile, desenele, informaţiile despre ele.

Ce s-ar fi intâmplat dacă ar fi rămas? Ce s-ar fi intâmplat cu ea?

Nu-şi aduce aminte dacă a mai stat vreodată să se gândească la el atât de mult, la ce s-ar fi intâmplat dacă ar fi rămas cu el. Şi, pentru câteva clipe, i se pare că a fost nedreaptă. Cu el, dar şi cu ea, cea de atunci.

A fost fericită in cei trei ani cât au stat impreună şi fericirea aceea i se datora şi lui. N-a stat cu el doar pentru că se simţea bine, pentru că-i era ei bine. Simţea, ştia că-i este şi lui bine, că-i impărtăşeşte fericirea.

Ea a luat hotărârea să plece, să se despartă de el, să nu-l mai vadă. Işi aminteşte acum destul de clar că i-a trecut prin minte că, odată ieşită din garsonieră, va fi uitată imediat. Atunci, ca şi acum, a cuprins-o frica, o teamă neinţeleasă pe care o incerci când intinzi mâna după un lucru pe care ştii foarte bine că l-ai lăsat lângă pat, pe noptieră, cu câteva clipe mai inainte şi dintr-o dată nu mai dai de el.

Şi frica şi-a făcut un locşor cald şi trainic. Şi ea a imbătrânit brusc cu cinci ani, poate mai mult. Sau poate doar s-a maturizat brusc şi şi-a ales viaţa pe care şi-o dorea şi care i se potrivea. Nu era o bătrâneţe care să se vadă din exterior, nu se traducea in riduri sau in mişcări mai incete, ci era ceva dinăuntru care, cu timpul, se solidificase, precum cochilia broaştei ţestoase. Şi nu se vedea şi pentru că nimeni din noii cunoscuţi nu o ştiau şi n-o văzuseră tânără şi nebună şi fericită.

Se ridică din pat cu mişcări rigide şi exacte, de somnambul. Marea abjecţiei clipoceşte stins in ritmul unor vâsle imaginare. Aprinde lumina in debara, dar nu vede nimic. Incepe totuşi să scormonească, e o mică rozătoare pusă pe treabă, ceva cade cu zgomot la picioarele ei. Rămâne ţintuită locului, nu mai face nici o mişcare, stă ghemuită şi puţin aplecată in faţă de parcă ar vrea să pornească intr-o cursă pe viaţă şi pe moarte. In cursa vieţii ei, in regata vieţii ei. Ambarcaţiunea e cam şubredă, dar n-are a face. Trage cu urechea, exerciţiul de respiraţie al lui Emil se opreşte brusc pentru câteva clipe. Apoi sforăitul porneşte din nou foşnind ca prora unei canoe care inaintează pe o apă liniştită. Se apleacă şi mai mult, mâna bâjbâie in intuneric cu mai multă dibăcie, scoate de acolo o cutie de pantofi. In urmă cu douăzeci de ani acolo stătuseră balerinii ei cei roşii pe care-i primise cadou de la Teo. Acum are altă intrebuinţare. Scoate din cutie mai intâi o fotografie de grup. La lumina chioară a becului mai mult intuieşte unde este ea decât vede cu adevărat. Dar şi el este acolo. El, adică Teo. E acolo şi zâmbeşte unui aparat de fotografiat rudimentar şi unui viitor indecis. Zâmbeşte şi din alte imagini, e un teanc de tăieturi din ziare şi reviste, aşezate intr-o bună orânduială, in ordine cronologică. Sunt note, cronici, prezentări de expoziţii, cancanuri, mondenităţi despre viaţa lui artistică şi privată. In unele fotografii are barbă, in altele e ras in cap, mereu cu aceeaşi alură atletică, cu o imbrăcăminte tip sport, cu neglijenţă studiată. Are acolo toate succesele lui şi toate eşecurile lui. Sunt acolo toate escapadele şi toate divorţurile lui. Când a aflat că a ratat şi a treia căsătorie, n-a mai vrut să ştie nimic de el. Fără să ştie de ce ultimul divorţ l-a luat ca pe un eşec personal, ca pe un afront incalificabil. Asta se intâmpla in urmă cu şapte ani.

Teodor Smerea a ajuns un nume faimos in lumea artistică. Poate că femeile din viaţa lui au fost fericite cu el o perioadă, aşa cum fusese şi ea. Sau poate au fost nefericite de-a dreptul şi la un moment dat n-au mai suportat. Şi ea a fost o norocoasă, una care a căscat ochii la vreme şi s-a ridicat de pe scaun in timpul spectacolului (in timpul scenei cu cel mai mare dramatism, fără nici o părere de rău) şi a părăsit sala.

Se uită iar la fotografia de grup şi are senzaţia că amintirile se lipesc de ea ca o bucată de scotch şi se dezlipesc greu şi lasă urme destul de vizibile. Incearcă să facă repede o socoteală, să numere oamenii pe care nu-i mai revăzuse de treizeci de ani. Nu-i poate striga pe toţi pe nume, dar işi aminteşte că erau destul de mulţi, unii chiar foarte apropiaţi. Nu-şi poate ascunde gândul că in tot acest timp şi ea a dispărut din amintirile multor oameni apropiaţi sau doar cunoscuţi.

El nu a căutat-o niciodată, cel puţin aşa a susţinut ea in varianta scurtă a poveştii pe care i-a spus-o Claudiei. Amândoi au avut de câştigat de pe urma acelei despărţiri. In ultimă instanţă, şi soţiile lui au avut ceva de câştigat: un loc in biografia unui artist faimos; poate s-au ales şi cu cel puţin câte un portret sau, de ce nu?, un nud.

I se pare un gând mulţumitor. Aşa cum totul i se pare, ca intr-un vis, atât de intens şi atât de indepărtat.

Odată stabilite ora şi locul intâlnirii şi-a inchipuit că totul va decurge lin. Apoi a intrat in panică. A vrut să o sune pe Claudia să-i ceară ajutorul, dar s-a răzgândit in ultimul moment; aşa cum o ştia, sigur ar fi insistat să o insoţească la intâlnire. A fost cât pe ce să-i spună lui Emil că se intâlneşte cu Teo şi nu poate ajunge la masă, la maică-sa, aşa cum conveniseră in urmă cu o săptămână. Noroc că a sunat-o Emil să o roage să contramandeze intâlnirea pentru că se iviseră nişte complicaţii la spital.

A stat minute in şir in faţa dulapului cu haine, fără să ştie cu ce să se imbrace. N-ar fi recunoscut in ruptul capului că are emoţii şi că incepuse, ca in copilărie, să gândească despre ea la persoana a treia: Silvia, fii serioasă! Silvia, nu fi caraghioasă! Silvia, vino-ţi in fire, femeie!

A ajuns la intâlnire mai devreme cu vreo cinci, poate chiar şapte minute. A traversat piaţeta şi, zâmbind, a căutat un loc convenabil pe terasa cafenelei din apropiere.

Era greu să-şi explice cum de nu intârziase aşa cum o făcea altădată de cele mai multe ori. Nu intenţiona să o facă, nu era nimic premeditat. Voia să ajungă la timp, dar de fiecare dată apărea un obstacol, un autobuz scăpat in ultima clipă, o convorbire telefonică prelungită, un mic accident neprevăzut.

Şi el innebunea la fiecare intârziere, ii ieşeau ochii din orbite şi gesticula abundent. Ajunsese să adune minutele de intârziere şi să le transforme in zile.

Şi-a comandat o cafea, amuzându-se la gândul că o lasă să aştepte, aşa ca o lecţie tardivă, dar binemeritată. Sau poate se hotărâse in ultima clipă să nu mai vină deloc.

Şi-a alungat ultimul gând cu o intrebare: oare aş fi fost fericită lângă el?

Multă vreme a trăit cu senzaţia că mai rămăsese ceva de spus, că mai erau câteva lucruri care trebuiau spuse, că nu se gândise nici o clipă atunci să aibă o discuţie serioasă sau, dacă asta suna prea scorţos, măcar una onestă, ca intre doi oameni care se iubesc.

Incearcă să-şi amintească ce planuri işi făceau. Dar oare işi făceau nişte planuri? Visau la ceva impreună?

Dacă intrezărea ceva in trecutul acela erau doar nişte acuarele apoase sau câteva tuşe groase care, văzute de prea aproape, nu insemnau nimic.

Dar el ar fi fost fericit lângă ea?

Nu ştie ce să răspundă. Dacă ar fi căutat-o poate ar fi avut un răspuns. Sigur exista un răspuns. Neaşteptat şi nemărturisit.

Dacă ar fi căutat-o, dacă ar fi venit după ea să o ia acasă (ştia unde stă, ştia pe unde se plimbă), să vină să o roage (nu să o implore), să o roage să se intoarcă acasă, să se intoarcă la el, ea s-ar fi ridicat fără nici un cuvânt, şi-ar fi luat geanta de umăr şi l-ar fi urmat. Geanta ei de umăr a stat mai multe săptămâni pregătită pentru o călătorie.

Gândul ăsta se decupează limpede in mintea ei, dar i se pare că are claritatea de acum treizeci de ani, că nimic nu a trecut peste el, că nimic nu i-a tulburat inţelesul. Frica e şi ea acolo şi il susţine.

Vede o doamnă sofisticată, doamna vie şi aproape definitivă care putea să fie, probabil puţin mai prefăcută, cu siguranţă, mai superficială. O doamnă care călătoreşte mult şi cunoaşte prea bine lumea pestriţă a comerţului cu lucrări de artă, care nu se lasă uşor trasă pe sfoară când e vorba de tablourile lui Teo şi de cariera lui. O insoţeşte pe cunoscuta doamnă necunoscută câteva clipe şi o incearcă o ciudată senzaţie de libertate. Tot câteva clipe. Se consolează la gândul că existenţa lui are poate darul hârtiei de turnesol care-i arată pe unde putea să meargă şi pe unde nu a mers. Dar e nevoie de consolare?

Işi mai aruncă o privire spre mica piaţetă, o privire uşor inceţoşată despre care ştie deja că e ultima. Şi atunci il descoperă. Un bătrân intr-un sacou de culoarea oului de raţă, uşor aplecat de spate, plimbându-se dintr-o parte intr-alta din ce in ce mai precipitat. La intervale neregulate işi ridică şi-şi coboară umărul stâng. Are o privire bătrână, nişte urechi bătrâne, un mers de bătrân. Totul la el e de bătrân, evident de bătrân.

Vrea să se ridice, să se ducă spre el şi să-l intrebe doar ce făcuse in toţi anii din urmă. Nu o face. Din câte işi poate da seama, era deja acolo când ajunsese ea. Nu incepuse să dea semne de nervozitate, nu-şi făcea simţită prezenţa, dar era acolo şi o aştepta. Iar ea trecuse pe lângă el, aşa cum o va mai face o dată.

După vreo săptămână de zile, Claudia i-a spus: