CONCERT/ Hecatomba şi muzica românească azi

Autor: Virgil Oprina 09.03.2010

Inainte de 1989, muzica de la noi era cântată de toate orchestrele noastre la inceputul concertelor simfonice, ceea ce stimula producţia contemporană de gen şi, pe de altă parte, ne reamintea periodic muzica unor Jora, Paul Constantinescu, Silvestri şi, bineinţeles, Enescu.

Audierea săptămânală obligatorie a opusurilor româneşti avea asupra publicului urmări de toate felurile. Pe de o parte, fiind ceva impus, exista o parte a publicului care asocia in mod automat muzica sumei de ingrădiri impuse de regimul comunist, pe de altă parte ea, muzica, impresiona şi in acelaşi timp ii informa, chiar şi pe cei mai refractari la nou. Era de ajuns, astfel, să fii doar un simplu spectator cu o frecvenţă medie a concertelor de stagiune de la Radio sau de la Filarmonică şi puteai emite - in cunoştinţă de cauză - câteva păreri de meloman, legate cel puţin de un compozitor contemporan conaţional sau altul. Trecute vremuri. Şi nu trebuie să uităm că toate acestea insemnau, lucru extrem de important, şi bani care se duceau către cei din breasla atât de fragilă a compozitorilor de muzică cultă.
Acum, in afară de concertele orchestrelor radio, rar mai auzi muzică contemporană scrisă pentru orchestră, deşi de la momentul in care acest fenomen s-a transformat din obligativitate in opţiune au trecut 20 de ani. Ascultând recent cu Orchestra Naţională Radio, dirijată de Horia Andreescu, lucrarea Hecatomba de Dan Dediu, mi-au revenit in memorie câteva posibile motivaţii acele acestui fenomen.
Dinspre tabăra compozitorilor, publicul larg nu mai primeşte semnale demult. Omul obişnuit se miră de cele mai multe ori dacă află că mai există - căci mai există - in continuare tineri care imbrăţişează cariera de compozitor de muzică contemporană. La rândul lor, tinerii compozitori nu au practic nici o şansă de a putea trăi decent din muzica pe care o creează. Cei care continuă să o facă sunt fie stipendiaţi de cele mai multe ori de familie, fie desfăşoară şi alte activităţi care le asigură partea materială a traiului.
Din partea muzicienilor profesionişti, membri ai orchestrelor cu stagiuni permanente, muzica românească contemporană ar putea să lipsească cu desăvârşire. De cele mai multe ori prizonieri ai traiului de zi cu zi, aceştia au plasat "activitatea creator-artistică" in partiţia marginală a rutinei, pe care orice nouă partitură o poate tulbura in mod "nejustificat".
Muzicienii care dezvoltă o carieră solistică sunt cei mai receptivi. Prin natura activităţii, ei vin in contact cu realităţile din restul lumii şi, spre deosebire de colegii lor din orchestre, işi dau seama că speranţa intr-un viitor muzical cu bătaie lungă nu vine exclusiv din repertoriul clasicismului vienez.
Cât despre public, acesta, in mod paradoxal - pentru că nu poate fi judecat -, nu are nici o vină pentru faptul că este, practic, inexistent pentru muzica contemporană românească. Total neantrenat, expus (mai ales, dar nu numai, din cauza rigorilor materiale) unui repertoriu rareori compus in secolul XX, ce să mai vorbim de XXI, se indepărtează tot mai mult de condiţia intelectualului venit in sala de concert din curiozitatea redescoperirii noului, a inefabilului muzical.
Mai sunt multe intrebări cu răspuns incert. De ce dirijorii şi in general muzicienii străini nu sunt mai deschişi decât ai noştri faţă de repertoriul românesc? Ar trebui? Cum ar trebui să sune o piesă contemporană pentru a fi considerată atractivă, interesantă şi incitantă pentru publicul şi muzicienii de azi din România?
Sunt intrebări pe care mulţi compozitori români, şi nu de ieri, de azi, au inceput să şi le pună.
Printre aceştia se află şi Dan Dediu, care in ciuda notorietăţii câştigate la o vârstă tânără in raport cu conservatorismul românesc, continuă să scrie ca şi cum s-ar adresa publicului pentru prima dată, ceea ce practic, dată fiind frecvenţa audiţiilor, nici nu este departe de adevăr.
Aplauzele vii şi meritate au venit către o piesă care, conform declaraţiei autorului, "...este inspirată de o povestire a scriitorului argentinian Julio Cortázar. Intitulată <<Menadele>>, povestirea preia imaginea mitologică a slujitoarelor lui Dionysos pentru a nara transformarea unui eveniment social intr-un carnagiu odios. Pe scurt, este vorba de smintirea treptată a publicului unui concert simfonic, care, entuziasmat peste măsură de frumuseţea muzicii, ajunge in final să devoreze obiectul admiraţiei lor, anume dirijorul şi orchestra. Muzica pe care am scris-o este accesibilă, aducând in prim-plan o lume sonoră idealizată, pan-tonală, cu un clar iz cinematografic de extracţie hollywoodiană, dar care incepe să se <<fisureze>> treptat, intrând spre final intr-o logică a monstruosului, animalicului şi masacrului". Interesant, nu credeţi?
Virgil Oprina (n. 1964) lucrează ca operator imagine de televiziune din 1990 si este jurnalist free-lancer de televiziune si corespondent Thompson Reuters din 1996. Absolvent al Universitătii Nationale de Muzică are de asemenea si un master in muzicologie, fiind in prezent doctorand la aceeasi facultate. Scrie critică muzicală din 1995 adunând peste sute de articole publicate in reviste sau sectiuni culturale ale cotidianelor din România, pe site-uri culturale, imbinând activitatea publicistică si de realizator de documentare, reportaje si corespondente de televiziune, cu aceea de interpret de muzică contemporană sau blues.