SERIAL ISTORIC/ Ce au fost boierii mari in Ţara Românească? Saga Grădiştenilor

Autor: Neagu Djuvara 09.03.2010

Neagu Djuvara (n. 18 august 1916), fiul Tincăi Grădişteanu şi al lui Marcel Djuvara, nu a ales intâmplător subiectul cărţii sale: este ultimul descendent, pe linie maternă, al unui neam boieresc important, care a dat ţării oameni cu ajutorul căreia domnii pământeni au guvernat in Ţara Românească, iar pe linie paternă, al unui alt neam de boieri, aromâni la origine, stabiliţi in Principate la sfârşitul veacului al XVIII-lea, care a dat şi el ţării politicieni, diplomaţi, medici, profesori universitari. O demonstraţie in răspăr cu imaginea cultivată de regimul nivelator din ultimii 50 de ani, care a negat vehement rolul aristocraţiei in complexa structură socială, politică şi culturală a Principatelor Române.

Ce au fost boierii mari in Ţara Românească? Saga Grădişteniloreste o cercetare asupra unei familii boiereşti şi, in fapt, un volum ce priveşte istoria instituţiilor politice româneşti premoderne. Fără tăgadă, aşa cum reiese din minunata demonstraţie a autorului, istoria boierimii române atinge continuu istoria politică a Principatelor, deoarece marea boierime a jucat un rol foarte insemnat - ba chiar dominant in guvernarea ţării, dinainte de "descălecători" şi până la naşterea României moderne. Vom descoperi in ce fel marile familii boiereşti şi-au dobândit sau şi-au pierdut moşiile şi, odată cu averile, privilegiile politice şi dregătoriile inalte. Cum au fost rând pe rând şi mai mult sau mai puţin conştient, agenţii aproape exclusivi a trei influenţe străine, determinante in domeniul culturii: cea slavonă, in primele timpuri ale Evului nostru Mediu, cea greacă, apoi turco-fanariotă, in secolele XVII-XVIII, la urmă cea franceză in secolul al XIX-lea şi inceputul celui de al XX-lea. Cum au incheiat alianţe de familie, puternic marcate de endogamie, pentru a conserva rangurile şi din nou averile. Cum femeile, adesea aprige, au jucat un rol insemnat in transmiterea numelui. Cum ei, boierii, au fost promotorii modernizării României ca revoluţionari, reformatori, oameni politici. Cum, către sfârşitul veacului al XIX-lea, când sarcina guvernării României este preluată de burghezia naţională, neamul Grădiştenilor se stinge in dureri: moarte timpurie, sinucideri, copii din flori, alienaţie mentală.

Neagu Djuvara, pare-se ultimul Grădiştean, oferă in cartea sa şi un capitol inedit de ilustraţii, facsimile, arbori genealogici, tabele de ascendenţi, indici de familii inrudite. S-ar părea că, potrivit unei dintre genealogii, nepoata sa reia saga familiei Grădişteanu, căsătorindu-se cu un alt descendent al unei alte ramuri a Grădiştenilor!

Ultima generaţie din ramura Marelui Clucer Şerban

Am pomenit mai sus, pe scurt, de cariera politică a lui Ionaş Grădişteanu - şi de viaţa lui privată mai specială. De asemenea, de sora lui, Maria, cu cele două căsătorii ale ei, intâi cu al doilea fiu al lui Ion Ghica, Scarlat, apoi cu magistratul Constantin Ştefănescu, consilier la Curtea de Casaţie. Cu Scarlat Ghica a avut un fiu, Şerban, zis totdeauna mai curând Şerbănică, care s-a insurat cu verişoara lui de-a doua (cousine issue de germain), Aristiţa Stoenescu. Ei au stăpânit mai departe, cum am spus, moşia Grădişteanu de la Sihlea şi au avut trei fii, care au fost printre ultimii Ghiculeşti din ramura munteană, Ion, mort tânăr, Constantin (Mimi) şi Şerban (Bani) - care s-a distins prin dârzenia lui in timpul prigoanei comuniste, cu 11 ani de Canal şi inchisoare.

Mimi şi Bani Ghica coborau, astfel, de trei ori din Chiajna Grădişteanca! O dată prin Câmpineni şi străbunicul lor Ion Ghica, a doua oară prin bunica lor paternă, Maria Grădişteanu, a treia oară prin străbunica lor maternă, Teoni Grădişteanu-Pontbriant.

Ionaş, cum am mai spus, a recunoscut, când erau deja maturi, pe cei doi copii pe care-i avusese cu Maria Poenaru, Mihai, zis Bebe, şi Maria. Bebe Grădişteanu a fost un distins magistrat, dar naşterea lui ilegitimă a atârnat oarecum asupra personalităţii sale. Când era tânăr judecător, nişte colegi glumeţi - dar şi răutăcioşi - i-au făcut odată surpriza să găsească pe biroul lui, in dar, cărţi de vizită astfel redactate:

"BEBE GRĂDIŞTEANU

născut Poenaru"

A fost căsătorit cu fiica, Maria, a reputatului jurist Vespasian Pella, dar n-au avut urmaşi.

Pe Vespasian Pella, care făcuse o strălucită carieră de profesor universitar, de judecător la Curtea Internaţională de la Haga şi de delegat la diverse conferinţe internaţionale, l-am apucat şi eu, un scurt moment, când intrasem, in vara 1943, ca tânăr ataşat de Legaţie la Ministerul de Externe; şi grupul "conspirativ" condus de Niculescu-Buzeşti şi Victor Rădulescu-Pogoneanu izbutise să-l impună lui Mihai Antonescu ca ministru plenipotenţiar la Berna, in speranţa că ar incerca şi el, acolo, să ia contact cu anglo-americanii pentru ieşirea noastră din război.

Sora lui Bebe Grădişteanu, Maria, a fost căsătorită de două ori (n-am lămurit insă in ce ordine) cu un Sulică şi cu Aurel Bogdan şi n-a avut nici ea urmaşi.

Cu cei doi copii din flori ai lui Ionaş Grădişteanu s-a stins a doua ramură a Grădiştenilor noi (adică de după Chiajna), descendenţa Clucerului Şerban Grădişteanu şi a Aristiţei Buzescu.

Ramura mare (la branche ainée) a Grădiştenilor urmaşi ai Chiajnei Grădişteanca

Isprăvesc aşadar povestea seculară a Grădiştenilor din veacurile XVIII, XIX şi XX, cu soarta ultimelor două generaţii a ramurii mai mari, copiii şi nepoţii marelui clucer Iancu (1794-1876), fiul din prima căsătorie a Vornicului Scarlat Grădişteanu.

Clucerul Iancu a avut, cu Maria Poroineanu, patru copii: o fată, moartă copil, şi trei fii: Ion, Nicolae şi Petre.

Ion a făcut studii de inginer agronom şi, persoană extrem de rezervată, s-a stabilit la o moşie in Oltenia, nemaiapărând in viaţa familiei de la Bucureşti. Nu s-a căsătorit şi nici n-a lăsat copii din flori recunoscuţi. Bănuiesc insă că trebuie să am câţiva verişori necunoscuţi prin regiune.

(Ca de altfel şi de partea străbunicului patern, Iorgu Djuvara, care după ce a divorţat străbunica mea de el, s-a aşezat zeci de ani in satul Plopu de lângă Ianca, in judeţul Brăila, ca arendaş al moşiei de 20 000 de pogoane a Eforiei Spitalelor Civile - donaţii Ghica şi Cantacuzino. Sămânţa ambelor mele familii cred că nu s-a stins decât in aparenţă…)

Nicolae Grădişteanu, bunicul meu (1837-1909) a intrat de tânăr in armată. N-am simţământul să fi făcut o carieră strălucită. De tendinţă liberală, ca toţi cei din ramura lui, tânăr locotenent la Iaşi, a fost iniţiat in francmasoneri. Nu cred să fi rămas insă multă vreme, cel puţin nu după 1878, căci nu ştiu să se fi găsit insigne masonice in casa lui, după moarte.

Cariera militară a lui Nicolae Grădişteanu a cunoscut două crize. Intrat in Armată la 19 ani, in 1856, iese sublocotenent de la Şcoala de Ofiţeri, in iulie 1858, sub căimăcania lui Alexandru Ghica, fostul Domn. In 1860 e locotenent, iar in 1863, la 30 august, de ziua lui Cuza Vodă, e făcut căpitan. Constatam insă că la 18 august 1867 e trecut in neactivitate. Ce se intâmplase? Iscălise, alături de o seamă de alţi ofiţeri, printre care şi ofiţeri superiori, o petiţie ca să fie daţi in judecată ofiţerii care, călcând jurământul de credinţă, participaseră la arestarea şi detronarea Domnitorului Cuza. Vom vedea indată că şi fratele său, Petre, om politic, şi-a manifestat ataşamentul faţă de Cuza la inceputul domniei lui Carol de Hohenzollern.

Nicolae va fi reincadrat in noiembrie al aceluiaşi an, dar e probabil că gestul va atârna greu in progresiunea la ranguri superioare. In august 1869 e maior, in ianuarie 1874 locotenent-colonel, grad cu care participă la războiul din 1877, cu regimentul 1 Călăraşi (lăncieri), iar in aprilie 1879 e ridicat la gradul de colonel. In septembrie 1885 insă, e pus in disponibilitate - pentru a fi reintegrat zece luni mai târziu, dar in iunie 1893, la vârsta de 56 de ani, işi dă demisia din armată. Am inţeles din spusele mamei, că ar fi avut o decepţie profesională, nefiind inaintat in noua promoţie de generali; ii fusese preferat generalul Băicoianu.

Intr-adevăr, Băicoianu a fost inaintat general de brigadă in 1893. Unii istorici militari insinuiază că generalul Băicoianu s-a bucurat, in tot timpul carierei sale, de naşterea lui ilegitimă. El era intr-adevăr rodul, in 1841, al unei tainice legături intre Alexandru Vodă Ghica şi o nepoată a lui. Copilul a fost incredinţat surorii mamei sale care şedea la Băicoi la o moşie ghiculească şi era căsătorită cu un prinţ rus prenumit Sergiu - de unde numele copilului, Sergiu Băicoianu. Favoarea de care s-ar fi bucurat mai târziu la inaltele sfere ale Armatei ar fi venit de la cultul pe care acestea le păstrau memoriei lui Alexandru Ghica, care, inainte de a se urca in scaun, pe vremea când era Hatman, a fost primul şef al armatei române reconstituite in Epoca Regulamentară!

(Eu pe generalul Băicoianu nu l-am mai apucat, dar am călcat adesea, pe la 16-17 ani, in palatul ce-şi clădise pe bulevardul Lascăr Catargiu şi unde locuia incă superba lui nepoată de fiică, Domnica Cesianu, numărându-mă printre nenumăraţii ei admiratori… Casa a fost vândută la mijlocul anilor 1930, de s-a clădit marele bloc, colţ cu Str. Povernei, unde l-am vizitat intr-un apartament la etaj, la inceputul anilor 90, pe Dan Amedeo Lăzărescu…).

La 1 ianuarie 1896, Nicolae Grădişteanu e trecut in cadrele de rezervă şi in 1907 ridicat la gradul de general de brigadă in rezervă.

La 40 de ani, in 1877, in timpul războiului, era locotenent colonel de lăncieri. Un an mai târziu, cu pieptul acoperit de decoraţii, se insura, la 41 de ani, cu Smaranda Olănescu, cu 15 ani mai tânără.

Smaranda era fiica Mariei Ghica (soră mezină a lui Ion Ghica) şi a lui Pană Olănescu, care, prin bunică-sa Safta Costescu-Olănescu şi străbunica Sultana Grădişteanu era văr de al doilea (cousin issu de germain) cu Nicolae Grădişteanu! Smaranda era deci un fel de nepoată a lui, coborâtoare ca şi el - chiar de două ori, şi prin Costeşti şi prin Ghica - din Chiajna Grădişteanca.

Olăneştii erau boieri vechi din valea Oltului, care pot fi urmăriţi documentar până la mijlocul veacului al XV-lea, dar nu s-au urcat la dregătoriile mari, inrudindu-se totuşi cu neamuri de rangul intâi, ca Otetelişenii, Măneştii, Bujorenii sau Pârşcovenii. Personajul cel mai de seamă pe care l-au dat e Goran din Olăneşti, născut probabil puţin inainte de 1600, dar care a trăit bătrân şi a avut un rol interesant cu prilejul urcării in scaun a lui Constantin Şerban in 1654, indată după moartea lui Matei Bararab. Intr-adevăr, el apare ca simplu logofăt, singurul alături de trei mari boieri (Gheorghe Băleanu, Drăghici Cantacuzino şi Ghinea din Măneşti), care au făcut parte din cele două "ambasade" trimise de Constantin Şerban la Constantinopol pentru a cere confirmarea de către Poartă a alegerii făcute grabnic de boieri in persoana lui. Prima, după ce fusese anunţată printr-un curier alegerea, pentru a cere acordul; a doua, după câteva săptămâni, pentru a duce primul haraci şi nişte plocoane şi a aduce de la Stambul insignele domniei.

Ştefan Andreescu s-a interesat de aproape de acest personaj in lucrarea sa Istoria Românilor: cronicari, misionari, ctitori (sec. XV-XVII), fiindcă, dintr-o seamă de amănunte ale carierei acestui invăţat boier - stăpânea bine slavona şi il găsim pe un manuscris slavon de la mănăstirea Bistriţa (Vâlcea) pe care l-a scris el, iscălindu-se in caractere latine: Goran Logofăt! - Andreescu deduce că el trebuie să fie cronicarul care a redactat adaosul la cronica pe care o numim "Letopiseţul cantacuzinesc", anume pasajul cu sfârşitul domniei lui Matei Basarab şi cu urcarea in scaun a lui Constantin Şerban. In acelaşi capitol, Andreescu semnalează dezvăluirea pe care a făcut-o examinând de aproape lungul şi faimosul hrisov al lui Constantin Şerban din 10 iunie 1656 prin care intărea Buzeştilor stăpânirea asupra imensei lor averi: de acolo intr-adevăr reiese că şi Goran din Olăneşti ar fi avut parte intr-o pâră pentru revendicarea unei părţi de moştenire de la strămoşii Drăgoieşti ai Buzeştilor şi că i s-ar fi dat şi lui dreptate. In fine, Andreescu subliniază Năsturel, marele invăţat, cumnat al Domnului, n-a vrut nicio voita modestie a lui Goran care, ca şi contemporanul său Udrişte inaltă dregătorie şi s-a mulţumit cu rangul de logofăt.

Din fratele lui Goran, Tudor, a coborât ramura care a ajuns la bunica mea. Dintr-un nepot al lor, Drăghici, s-a tras o ramură mai lăturalnică, din care a ieşit originalul diplomat, poet şi om de teatru cunoscut sub numele de Ollănescu-Ascanio (1849-1908), precum şi Margareta Ollănescu, soţia avocatului, primar al Brăilei şi ministru Radu Portocală - a cărui mamă era născută Djuvara, şi care a murit in vremea comunistă, după ani de detenţie la sinistra inchisoare de la Sighet.

Alt moment, important pentru mine, din genealogia Olăneştilor, e căsătoria in 1733, la 22 de ani, a lui Constantin sin Radu vornicul Olănescu cu Ancuţa Pârşcoveanu, strănepoata celeilalte Ancuţa Pârşcoveanu, născută Brâncoveanu, soră cu tatăl lui Constantin Vodă Brâncoveanu. Ancuţa e cea care va aduce moşia Găeşti Olăneştilor, care o vor păstra 200 de ani. Constantin a murit in chiar anul nunţii, la 22 de ani, dar Ancuţa (cu toate că se va recăsători mai târziu cu un Colfescu) va păstra moşia fiului lor postum, tot Constantin Olănescu. Fiul acestuia, Ştefan, căsătorit cu Safta Costescu - de care am văzut că era fiica Sultanei Grădişteanu, fata Chiajnei - va avea un fiu, iarăşi Constantin (Dincă), care măreşte considerabil averea familiei, luând arenda Poştelor şi căsătorindu-se cu Catinca Bellu, o fiică a Marelui Logofăt Ştefan Bellu, a cărui familie de origine aromână avea bancă mare la Viena şi a fost baronită de impăratul Austriei in 1817. Fiul lui Dincă şi al Catincăi Bellu, Pană Olănescu, căsătorit cu Maria Ghica, va fi tatăl Smarandei Grădişteanu şi bunicul mamei mele.

Nicolae Grădişteanu a avut cu Smaranda Olănescu, intre 1879 şi 1886, cinci copii, patru fete: Constanţa, Ana-Adelaida (Nyka), Ecaterina-Elena (Tinca) şi Ioana, şi un băiat, Scarlat. Smaranda s-a imbolnăvit apoi şi a murit relativ tânără, la 50 de ani, cu mult inaintea soţului ei, când ultima fată, Ioana, avea 15 ani.

Când m-am intors in ţară in 1990, la vârsta de 73 de ani, am aflat un eveniment trist din viaţa bunicului meu, care nu-mi fusese niciodată destăinuit, anume că avusese şi un copil din flori, pe care nu-l recunoscuse.

Tânărul (pe atunci) genealogist Miki Rădulescu m-a prezentat ocazional unei doamne din generaţia mea, Ketty Costinescu, născută Schiná - o familie din care cunoscusem alt membru, Maranda Schiná, prietenă cu mama. Era cu scopul de a discuta cu dânsa câteva amănunte genealogice, din familii acum stinse.

Incidental, Kitty Schiná mi-a revelat că defunctul ei soţ, Scarlat Costinescu, era fiul unei Natalia Budişteanu, care de fapt era fiica, in 1873, a Elenei Budişteanu (divorţată de un domn Cioranu) dintr-o legătură nelegitimă cu colonelul Nicolae Grădişteanu! Fetiţa purtând numele mamei, a fost dusă la Viena şi crescută la călugăriţele Ursuline. Intoarsă cu maică-sa in ţară după vârsta de 20 de ani, s-a măritat in 1898 cu Silviu Costinescu - dintr-o familie ardelenească, intâi Costin - băiat subţire, cu studii in Elveţia.

In 1900 l-a avut pe Scarlat Costinescu, care mult inainte de a se insura cu Kitty Schiná, avusese un fiu, dintr-o primă căsătorie cu Florica Bolintineanu (din familia poetului), pe care am cunoscut-o când eram copil… şi-i admirasem frumuseţea. Acest copil e cunoscutul pictor Radu Costinescu (n. 1931). Am putut lua recent legătura cu dânsul şi mi-a confirmat toate detaliile de mai sus; căci familia Budişteanu, şi ea din boieri vechi, nu a tăinuit naşterea nelegitimă a Nataliei Budişteanu. Pe tabelul genealogic al familiei, din care am obţinut o copie, tatăl Nataliei e notat cu semnul "legătură ilegitimă" generalul Nicolae Grădişteanu.

Nu ştiu dacă mama a avut cunoştinţă de această misterioasă soră vitregă mai mare. Mie, oricum, nu mi s-a spus niciodată nimic.

La scurt timp după ce fusese inaintat general, Nicolae Grădişteanu s-a imbolnăvit de cancer la colon. In vremea aceea, operaţia pe care a suferit-o nu era atât de perfecţionată ca acum, când se poate practica o pungă artificială care ingăduie prelungirea unei vieţi cvasinormale, chiar zeci de ani. Pe atunci, fistula lăsată cerea o ingrijire deosebită, dificilă şi umilitoare. Ostaşul a ales să nu-şi impună o astfel de prelungire a vieţii, dureroasă şi pentru el şi pentru cei din jur, şi s-a sinucis.

In ziua gestului fatal, era vreme de vacanţă şi nu se afla nimeni din familie acasă, ci doar o slujnică. Aceasta a văzut un câine străin culcat la uşa bătrânului şi l-a alungat. Un ceas mai târziu, a auzit un foc de puşcă. A alergat speriată către camera stăpânului. Câinele era din nou la uşă. Inăuntru, generalul Grădişteanu zăcea cu capul insângerat - pistolul ii căzuse din mână.

Făcuse un al doilea păcat de moarte, curmându-şi viaţa, după ce nu recunoscuse pe fiica sa din flori. Nu ştim care din două atârnă mai greu in socotelile cereşti. Ştim doar că şi mai fierbinte ar trebui să fie ruga noastră pentru el.

Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura Humanitas

Fotografiile autorului au fost realizate de Radu Sandovici.