FOILETON/ Când eram trecători

Autor: Iacob Florea 10.03.2010
Intr-o bună zi, dimineaţa, in loc să mă trezesc metamorfozată intr-o gânganie infricoşătoare, m-am trezit o femeie avidă de viaţă. Hulpavă şi cu o sete teribilă de viaţă. De viaţa celorlalţi.
Mă apucă din când in când, la intervale destul de neregulate. Acum să nu vă treacă prin cap să mă ştampilaţi cu vreun paragraf din Freud. Nu ţine, n-are nici o legătură. Şi nici nu se mai poartă. Pur şi simplu imi vine câteodată să urmăresc câte un individ.
Cred că am inceput bine aşa. Impresia mea e că sunt destul de convingătoare.
Aşa am inceput să-l urmăresc pe Horaţiu. Nu de dimineaţa până seara. Sau până noaptea târziu, cum mi-a trecut prin minte la un moment dat. Nu, nici pe departe.
Erau zile când nu-l băgam deloc in seamă. Nu mă interesa dacă ieşea pe balconul lui proaspăt inchis cu geam termopan. Mă lăsa rece dacă se intindea in şezlongul de culoarea muştarului cu o cană de ceai alături, pe un teanc de cărţi. Nu-mi păsa nici când se apleca pe fereastra balconului, o fereastră prea ingustă şi de-a dreptul scundă pentru gustul meu. Merita ceva atenţie mâna lui stângă, dar nu cine ştie ce; se mişca leneşă şi apuca incet cana şi o ridica in dreptul ochilor şi o ducea la gură cu un gest de femeie care se ştie privită. Oricum, nu e cazul să insist mai mult.
Blocul lui Horaţiu are patru etaje, al meu, are şapte. De fapt, nu-i al meu, ştiţi foarte bine cum stă treaba. Eu stau in apartamentul mamei până când voi deveni majoră şi responsabilă şi grasă.
Cele două blocuri sunt faţă-n faţă, despărţite de o alee pe care abia poate să intre un BMW. Nu ştiu ce tâmpiţi de edili au hotărât asta, căci nu-mi inchipui că nişte prăpădiţi de arhitecţi au scos-o din capul lor şi au şi reuşit s-o implânte aici, dar asta e.
E singurul bloc cu patru etaje din toată zona, inconjurat concentric de alte patru cu şapte etaje şi astea, la rândul lor, de celelalte şase cu zece etaje. Totul pare ca un amfiteatru roman, dacă ai ceva imaginaţie. (Am văzut asta de pe blocul meu mai demult, când am incercat să mă prăjesc la soare.) Dacă mai aveau loc, poate mai continuau. Dar s-au oprit.
Horaţiu locuia la etajul trei, eu, la cinci. Nu-mi făcea nici o plăcere să-l privesc de sus, dar asta e. Poate nici lui nu-i venea la indemână să-şi ridice privirea din când in când şi să mă descopere fâţâindu-mă incoace şi incolo pe balcon. Şi cu toate astea o făcea. Nu libidinos sau mai ştiu eu ce. N-avea deloc curiozitatea agresivă şi lipicioasă a bărbaţilor, vreau să spun. Nu, el işi punea mâinile in şolduri şi, in răstimpuri, scutura din cap şi mormăia ceva de parcă ar fi vrut să te ia drept martor la capriciile vremii, la mirosul inţepător al gazelor de eşapament sau pur şi simplu la zgomotele lumii.
Dar erau şi zile când ieşeam dimineaţa val-vârtej pe uşă ca să-l prind din urmă şi să mă ţin după el. Nu de prea multe ori. Hai să spunem o dată, de cel mult trei ori pe săptămână. Noroc că el o lua cam pe acelaşi drum şi nu conta prea mult dacă pierdeam ceva timp până să prind liftul; câteodată, vecinii mei par vorbiţi să coboare in acelaşi timp şi confiscă coteţul vechi de o sută de ani pentru multe minute-n şir; atunci când văd că se ingroaşe gluma o iau la fugă pe scări, sărind câte două, trei trepte sau lăsându-mă se alunec pe balustradă.
Horaţiu işi făcuse obiceiul de a trece mai intâi pe la chioşcul de ziare din cartier, unde o grăsană de vreo patruzeci de ani, după ce-i spui ce doreşti te intreabă invariabil, altceva? Pe mine una mă scoate din sărite, dar ea işi vede mai departe de treabă şi-şi palpează părul scurt şi rar cu o cochetărie studiată, numai bună să-ţi stârnească râsul. Horaţiu nu părea deranjat de fiţele ei. Nici nu cred că le băga in seamă. Işi cumpăra, de regulă, vreo cinci ziare. Habar n-am de ce atât de multe; in fond, toate au aceleaşi informaţii, şi aceleaşi comentarii, şi aceleaşi obsesii. Ştiu asta de la taică-miu care trece din când in când pe la mine şi-mi face capu' mare, ţinându-mi nişte lecţii şi nişte teorii din care oricine poate deduce că sunt frustrările lui imbălsămate-n cuvinte. Iar eu ii dau atenţie atât cât să nu se simtă prost, şi singur pe lume, şi neglijat.
Eu nu citesc ziare, reviste, nici broşuri, nici cărţi, nu citesc nimic. Imi place insă să mă uit la cei care citesc. Câteodată, când o scot pe Dixi la plimbare prin parc şi când am ocazia să descopăr pe cineva citind, mă postez in imediata lui apropiere şi-l privesc. Nu prea insistent ca să nu-l stânjenesc, dar destul de lung, incât simt că respir o dată cu el, că bătăile inimii lui sunt şi bătăile inimii mele; o respiraţie calmă şi regulată, uneori, sau scurtă şi sincopată, alteori. Nu pot să spun că e o senzaţie după care să te dai in vânt, dar nici de lepădat nu e. Şi după ce ai incercat-o de mai multe ori, dacă renunţi la ea şi nu o mai practici, ii simţi teribil lipsa, vă spun drept.
Poate de asta mi-am făcut şi eu un obicei să merg la biblioteca din cartier. Au o sală de lectură nu prea mare şi nu-i deloc confortabil să-i priveşti pe cei care citesc. Dar asta e, mie-mi convine şi-atât; nu sunt o fiinţă pretenţioasă şi ştiu că orice plăcere se plăteşte. Cititorii sunt mereu aceiaşi, adică o bătrânică de vreo şaptezeci de ani, cu nişte ochi teribil de albaştri şi gură mare şi o tipă de liceu sclifosită şi mioapă. Mai nou apare şi un taximetrist care cred că se ţine după bătrână. Şi bătrânei ii face o plăcere nebună, se vede asta de la o poştă; poate una la fel de mare ca şi lectura celor câteva pagini pe care le citeşte in fiecare zi.
Ce nu face omul ca să prelungească un lucru frumos? In fond, aşa am făcut şi eu când m-am oprit la Horaţiu. De cum l-am descoperit in şezlongul de culoarea muştarului cu cartea deschisă pe piept şi cana de ceai alături, am ştiut că e omul meu. Ştiţi cum e, n-are rost să mă sparg in figuri ca să vă conving de lucrul acesta! La fel de bine cum nici voi nu trebuie să vă daţi de ceasul morţii ca să-mi demonstraţi că aţi inţeles despre ce vorbesc. Pe bune, dacă eu inchid ochii, voi ar trebui cel puţin să-i mijiţi. Altfel, ne batem joc unii de alţii, mai naşpa, ne pierdem timpul unii cu alţii.
L-am urmărit pe Horaţiu de mai multe ori până la serviciu. Sinceră să fiu, imi pierise cheful după a doua tentativă. Nu sunt eu o vizionară, n-am nici pretenţia că pot să intuiesc următoarele două, trei, zece mişcări ale unui individ in mişcare. Dar pot să spun, cu siguranţă, când mă plictisesc. Transpir de plictiseală când văd că nenorocitul pe care am avut ideea nefericită să-l urmăresc nu face un pas in plus, nu se abate cu nimic de la itinerar; pare un ghid conştiincios care-şi face treaba până la capăt, un ghid care n-are dorinţe, n-are bunici, părinţi şi nici vreo femeie in viaţa lui.
Sinceră să fiu, mi-ar fi plăcut la nebunie să am ce povesti despre escapadele lui Horaţiu din timpul programului sau din afara lui; dar aveam parte doar de ieşirile lui in parc in pauza de prânz când işi mânca sandviciul pe o bancă; sau de perpelelile lui in faţa cinematografului: nu aştepta pe nimeni, dar lăsa intotdeauna impresia că aşteaptă pe cineva.
Intr-una din serile trecute, mai exact vinerea trecută, la Horaţiu acasă a fost un fel de bairam. Ce să spun, a fost ceva la fel de plictisitor ca un seminar despre creşterea ciupercilor pe balcon. Nu cred că era ziua lui de naştere pentru că nici o pereche n-am văzut să fi adus vreun cadou. Nu s-a desfăcut nici o sticlă de şampanie. Poate că era o intâlnire obişnuită intre prieteni, poate că se intâlneau pe rând la fiecare acasă şi acum ii venise rândul lui Horaţiu. Aşa cum mă aşteptam, toată seara a fost anostă, fără nici o scânteie, fără nici o vibraţie sau numiţi-o cum vă vine la indemână.
Singurul moment mai palpitant s-a petrecut in baie. Horaţiu ţinea capul unei tipe deasupra WC-ului şi, in mintea lui, o ajuta să vomite. Numai că fata era naşpa rău. Fie nu mai vomitase in viaţa ei şi de-aia afişa un aer nătâng, cu priviri mioape şi mişcări stângace, fie se simţea in elementul ei şi juca piesa neprihănitei lui Dumnezeu. N-am reuşit s-o văd cum vomită, dar am văzut-o cum se sprijinea de braţul lui Horaţiu şi cum işi lipea capul de pieptul lui. Iar el, nepricepând nimic, bineinţeles, o lua pe după umăr protector, işi plimba mâna prin părul ei, o ducea pe patul din dormitor şi o ajuta să se intindă, o acoperea cu un pled şi rămânea ca un popândău in picioare, aşteptând să adoarmă.
Prietenii sau colegii nu s-au sinchisit de absenţa lui, au băut pe tăcute şi cu un fel de indârjire până dimineaţă, cred, n-am mai stat să-i urmăresc. Priveliştea imi dădea o teribilă mâncărime de piele.

Va urma