FOILETON/ Când eram trecători
Autor:
Iacob Florea
10.03.2010
Intr-o bună zi, dimineaţa, in loc să mă
trezesc metamorfozată intr-o gânganie infricoşătoare, m-am
trezit o femeie avidă de viaţă. Hulpavă şi cu o sete teribilă de
viaţă. De viaţa celorlalţi.
Mă apucă din când in când, la intervale destul de neregulate.
Acum să nu vă treacă prin cap să mă ştampilaţi cu vreun paragraf
din Freud. Nu ţine, n-are nici o legătură. Şi nici nu se mai
poartă. Pur şi simplu imi vine câteodată să urmăresc câte un
individ.
Cred că am inceput bine aşa. Impresia mea e că
sunt destul de convingătoare.
Aşa am inceput să-l urmăresc pe Horaţiu. Nu de
dimineaţa până seara.
Sau până noaptea târziu, cum mi-a trecut prin
minte la un moment dat. Nu, nici pe departe.
Erau zile când nu-l băgam deloc in seamă. Nu mă interesa dacă
ieşea pe balconul lui proaspăt inchis cu geam termopan. Mă lăsa
rece dacă se intindea in şezlongul de culoarea muştarului cu o cană
de ceai alături, pe un teanc de cărţi. Nu-mi păsa nici când se
apleca pe fereastra balconului, o fereastră prea ingustă şi de-a
dreptul scundă pentru gustul meu. Merita ceva atenţie mâna lui
stângă, dar nu cine ştie ce; se mişca leneşă şi apuca incet cana şi
o ridica in dreptul ochilor şi o ducea la gură cu un gest de femeie
care se ştie privită. Oricum, nu e cazul să insist mai mult.
Blocul lui Horaţiu are patru etaje, al meu,
are şapte. De fapt, nu-i al meu, ştiţi foarte bine cum stă treaba.
Eu stau in apartamentul mamei până când voi deveni majoră şi
responsabilă şi grasă.
Cele două blocuri sunt faţă-n faţă, despărţite de o alee pe
care abia poate să intre un BMW. Nu ştiu ce tâmpiţi de edili au
hotărât asta, căci nu-mi inchipui că nişte prăpădiţi de arhitecţi
au scos-o din capul lor şi au şi reuşit s-o implânte aici, dar asta
e.
E singurul bloc cu patru etaje din toată zona, inconjurat
concentric de alte patru cu şapte etaje şi astea, la rândul lor, de
celelalte şase cu zece etaje. Totul pare ca un amfiteatru roman,
dacă ai ceva imaginaţie. (Am văzut asta de pe blocul meu mai
demult, când am incercat să mă prăjesc la soare.) Dacă mai aveau
loc, poate mai continuau. Dar s-au oprit.
Horaţiu locuia la etajul trei, eu, la cinci.
Nu-mi făcea nici o plăcere să-l privesc de sus, dar asta e. Poate
nici lui nu-i venea la indemână să-şi ridice privirea din când in
când şi să mă descopere fâţâindu-mă incoace şi incolo pe balcon. Şi
cu toate astea o făcea. Nu libidinos sau mai ştiu eu ce. N-avea
deloc curiozitatea agresivă şi lipicioasă a bărbaţilor, vreau să
spun. Nu, el işi punea mâinile in şolduri şi, in răstimpuri,
scutura din cap şi mormăia ceva de parcă ar fi vrut să te ia drept
martor la capriciile vremii, la mirosul inţepător al gazelor de
eşapament sau pur şi simplu la zgomotele lumii.
Dar erau şi zile când ieşeam dimineaţa
val-vârtej pe uşă ca să-l prind din urmă şi să mă ţin după el. Nu
de prea multe ori. Hai să spunem o dată, de cel mult trei ori pe
săptămână. Noroc că el o lua cam pe acelaşi drum şi nu conta prea
mult dacă pierdeam ceva timp până să prind liftul; câteodată,
vecinii mei par vorbiţi să coboare in acelaşi timp şi confiscă
coteţul vechi de o sută de ani pentru multe minute-n şir; atunci
când văd că se ingroaşe gluma o iau la fugă pe scări, sărind câte
două, trei trepte sau lăsându-mă se alunec pe
balustradă.
Horaţiu işi făcuse obiceiul de a trece mai
intâi pe la chioşcul de ziare din cartier, unde o grăsană de vreo
patruzeci de ani, după ce-i spui ce doreşti te intreabă invariabil,
altceva? Pe mine una mă scoate din sărite, dar ea işi vede mai
departe de treabă şi-şi palpează părul scurt şi rar cu o cochetărie
studiată, numai bună să-ţi stârnească râsul. Horaţiu nu părea
deranjat de fiţele ei. Nici nu cred că le băga in seamă. Işi
cumpăra, de regulă, vreo cinci ziare. Habar n-am de ce atât de
multe; in fond, toate au aceleaşi informaţii, şi aceleaşi
comentarii, şi aceleaşi obsesii. Ştiu asta de la taică-miu care
trece din când in când pe la mine şi-mi face capu' mare, ţinându-mi
nişte lecţii şi nişte teorii din care oricine poate deduce că sunt
frustrările lui imbălsămate-n cuvinte. Iar eu ii dau atenţie atât
cât să nu se simtă prost, şi singur pe lume, şi
neglijat.
Eu nu citesc ziare, reviste, nici broşuri,
nici cărţi, nu citesc nimic. Imi place insă să mă uit la cei care
citesc. Câteodată, când o scot pe Dixi la plimbare prin parc şi
când am ocazia să descopăr pe cineva citind, mă postez in imediata
lui apropiere şi-l privesc. Nu prea insistent ca să nu-l
stânjenesc, dar destul de lung, incât simt că respir o dată cu el,
că bătăile inimii lui sunt şi bătăile inimii mele; o respiraţie
calmă şi regulată, uneori, sau scurtă şi sincopată, alteori. Nu pot
să spun că e o senzaţie după care să te dai in vânt, dar nici de
lepădat nu e. Şi după ce ai incercat-o de mai multe ori, dacă
renunţi la ea şi nu o mai practici, ii simţi teribil lipsa, vă spun
drept.
Poate de asta mi-am făcut şi eu un obicei să
merg la biblioteca din cartier. Au o sală de lectură nu prea mare
şi nu-i deloc confortabil să-i priveşti pe cei care citesc. Dar
asta e, mie-mi convine şi-atât; nu sunt o fiinţă pretenţioasă şi
ştiu că orice plăcere se plăteşte. Cititorii sunt mereu aceiaşi,
adică o bătrânică de vreo şaptezeci de ani, cu nişte ochi teribil
de albaştri şi gură mare şi o tipă de liceu sclifosită şi mioapă.
Mai nou apare şi un taximetrist care cred că se ţine după bătrână.
Şi bătrânei ii face o plăcere nebună, se vede asta de la o poştă;
poate una la fel de mare ca şi lectura celor câteva pagini pe care
le citeşte in fiecare zi.
Ce nu face omul ca să prelungească un lucru
frumos? In fond, aşa am făcut şi eu când m-am oprit la Horaţiu. De
cum l-am descoperit in şezlongul de culoarea muştarului cu cartea
deschisă pe piept şi cana de ceai alături, am ştiut că e omul meu.
Ştiţi cum e, n-are rost să mă sparg in figuri ca să vă conving de
lucrul acesta! La fel de bine cum nici voi nu trebuie să vă daţi de
ceasul morţii ca să-mi demonstraţi că aţi inţeles despre ce
vorbesc. Pe bune, dacă eu inchid ochii, voi ar trebui cel puţin
să-i mijiţi. Altfel, ne batem joc unii de alţii, mai naşpa, ne
pierdem timpul unii cu alţii.
L-am urmărit pe Horaţiu de mai multe ori până
la serviciu. Sinceră să fiu, imi pierise cheful după a doua
tentativă. Nu sunt eu o vizionară, n-am nici pretenţia că pot să
intuiesc următoarele două, trei, zece mişcări ale unui individ in
mişcare. Dar pot să spun, cu siguranţă, când mă plictisesc.
Transpir de plictiseală când văd că nenorocitul pe care am avut
ideea nefericită să-l urmăresc nu face un pas in plus, nu se abate
cu nimic de la itinerar; pare un ghid conştiincios care-şi face
treaba până la capăt, un ghid care n-are dorinţe, n-are bunici,
părinţi şi nici vreo femeie in viaţa lui.
Sinceră să fiu, mi-ar fi plăcut la nebunie să
am ce povesti despre escapadele lui Horaţiu din timpul programului
sau din afara lui; dar aveam parte doar de ieşirile lui in parc in
pauza de prânz când işi mânca sandviciul pe o bancă; sau de
perpelelile lui in faţa cinematografului: nu aştepta pe nimeni, dar
lăsa intotdeauna impresia că aşteaptă pe cineva.
Intr-una din serile trecute, mai exact vinerea
trecută, la Horaţiu acasă a fost un fel de bairam. Ce să spun, a
fost ceva la fel de plictisitor ca un seminar despre creşterea
ciupercilor pe balcon. Nu cred că era ziua lui de naştere pentru că
nici o pereche n-am văzut să fi adus vreun cadou. Nu s-a desfăcut
nici o sticlă de şampanie. Poate că era o intâlnire obişnuită intre
prieteni, poate că se intâlneau pe rând la fiecare acasă şi acum ii
venise rândul lui Horaţiu. Aşa cum mă aşteptam, toată seara a fost
anostă, fără nici o scânteie, fără nici o vibraţie sau numiţi-o cum
vă vine la indemână.
Singurul moment mai palpitant s-a petrecut in baie. Horaţiu
ţinea capul unei tipe deasupra WC-ului şi, in mintea lui, o ajuta
să vomite. Numai că fata era naşpa rău. Fie nu mai vomitase in
viaţa ei şi de-aia afişa un aer nătâng, cu priviri mioape şi
mişcări stângace, fie se simţea in elementul ei şi juca piesa
neprihănitei lui Dumnezeu. N-am reuşit s-o văd cum vomită, dar am
văzut-o cum se sprijinea de braţul lui Horaţiu şi cum işi lipea
capul de pieptul lui. Iar el, nepricepând nimic, bineinţeles, o lua
pe după umăr protector, işi plimba mâna prin părul ei, o ducea pe
patul din dormitor şi o ajuta să se intindă, o acoperea cu un pled
şi rămânea ca un popândău in picioare, aşteptând să adoarmă.
Prietenii sau colegii nu s-au sinchisit de
absenţa lui, au băut pe tăcute şi cu un fel de indârjire până
dimineaţă, cred, n-am mai stat să-i urmăresc. Priveliştea imi dădea
o teribilă mâncărime de piele.
Va urma