EDITORIAL/ La Paris, e la modă moartea

Parizienii, dar şi turiştii de ocazie dau năvală, stau la coadă cu ceasurile şi ies incercănaţi şi osteniţi după ore de vizitare, dar cu un surâs satisfăcut in colţul buzelor, de la expoziţia deschisă de curând la Musee Maillol şi intitulată "C'est la vie!" (februarie - iunie 2010, intrarea: 11 euro). E ultimul trend in materie de mondenităţi pariziene. Dacă n-ai văzut Musee Maillol de două săptămâni incoace, n-ai văzut nimic. Şi dacă n-ai văzut nimic, eşti ori orb, ori mort. Nu vă grăbiţi, "C'est la vie" nu e o odă inălţată vieţii, ci un oftat care, ca şi in viaţă, este eliberat din rărunchi atunci când viaţa e netrebnică, nemiloasă sau când tocmai s-a terminat. Ori nu?

"C'est la vie" vorbeşte mai ales despre moarte, pe 160 de voci (pictură, grafică, sculptură, artă video, fotografie, cărţi, bijuterii, tricouri, coperţi de disc, obiecte), dar pe un singur, obsedant refren: "Vanitas vanitatum". Şi se intinde de la Caravaggio la Damien Hirst. Acesta din urmă e prezent in expoziţie cu două lucrări. Prima, fotografiată doar, e celebrissima "For the Love of God", probabil cea mai puternică, in tragismul ei, icoană bling-bling a secolului XXI: un craniu incrustat cu 8.000 de diamante. E moartea de lux, moartea cu glamour, o mumificare-chic modernă sau, intr-o altă posibilă lectură, o critică a societăţii de consum in care până şi moartea a fost ucisă de corupţia morală. La polul opus, un alt craniu-sacrilegiu semnat Hirst, de astă-dată imbrăcat in muşte, care ne aminteşte moartea rea, descompunerea, contaminarea, putrefacţia.

Intre găvanele celor două tigve, lucrări de Caravaggio, Zurbaran, Picasso, Braque, Boltanski, dar şi de Warhol, Basquiat sau de regina obiectelor stupefiante, Niki de Saint-Phalle. Nu lipseşte ingerul chinez al morţii, Yan-Pei Ming, cel care o atârna pe Gioconda lui letală in incăperile Luvrului, anul trecut. Şi, desigur, o grămadă de naturi moarte, al căror "suflet" este prezenţa neliniştitoare (alături de flori, cărţi, instrumente muzicale şi alte blânde vestigii ale lumii noastre) a câte unui cap de mort.

Pe pereţi, printre exponate, citate ca nişte epitafuri ("Mourir d'aimer", "La Mort de la Mort") evocă deşertăciunea deşertăciunilor, inutilitatea ştiinţei, a bogăţiei şi a puterii in faţa efemerităţii existenţei; vanitatea cu straie religioase de care se slujea Reforma sau vanitatea secularizată, cu accente filosofice şi individualiste, care a proliferat după "moartea lui Dumnezeu", anunţată de Nietzche.

Printre schelete (spunea cineva: "Ce e un schelet, dacă nu un manechin, teribil de anorexic, imbrăcat pentru eternitate?"), se plimbă domnişoare cochete, cu haine ultimul răcnet, care zâmbesc inţelept şi lasă in urmă dâre de parfum şi cugetări de tipul: "E-al naibii de haioasă" (privind o lucrare semnată Pierre et Gilles). Să nu fim răi, blonde sau brune, fotomodele sau doamne bine, trecute bine, din arondismentul XVI, toate au dreptate: expoziţia pariziană cu cel mai mare succes din ultimul timp, loc de intâlnire a protipendadei de pe malurile Senei, nu este deloc macabră, in ciuda faptului că vorbeşte despre moarte. Asta pentru că, deşi ne cheamă sub stindardul lui "Memento mori", ne indeamnă de fapt să ascultăm de "Carpe Diem". Pentru că ne aminteşte că incepem să preţuim un lucru (viaţa, in speţă) doar când il pierdem.

Probabil, insă, că bomboana pe această colivă tonică este lucrarea lui Jean-Michel Alberola, un craniu pe care, cu litere luminoase, stă scris: "La ce bun să mai mori, câtă vreme viaţa nu slujeşte la nimic?" Chiar aşa? Atunci: "D'a capo!"