CARTEA DE FILOSOFIE/ Unde-i acel om?
Autor:
Valentin Mureşan
16.03.2010
Irinel Dincă, Filosofia,
dragoste de frumos, Editura Vremea
La inceputul anilor 70, când
eram student, Irinel Dincă era in facultatea de filosofie un fel de
figură legendară ce venea dintr-o altă eră, in ciuda tinereţii pe
care i-o puteai bănui din fulgurantele sale apariţii incerte - dar
fireşti la un personaj despre care nu se ştia prea bine dacă e real
sau nălucă, dacă a făcut ce se zice că a făcut şi a pătimit cum se
auzea că a pătimit. El venea dintr-o lume doar cu câţiva ani mai
veche, in care gesturile de a-l citi şi cita pe Kant ori pe
idealistul Platon, de a-l recita pe Eminescu ori a-i invoca pe
Nietzsche şi Cioran erau considerate crime politice şi pedepsite ca
atare.
Ca şi curajul de a pune anumite intrebări incomode la
seminarii ori chiar in discuţiile intime din cămin. Regimul anilor
60 pedepsea exemplar: un capitol din Kant bine "turnat" te putea
costa un an de inchisoare de unde ieşeai cu mădularele strivite şi
cocârjat, deşi nu aveai decât 20 de ani. Imi aduc aminte o adunare
de reabilitare din anii 70 când fostul pucşăriaş din cauza lui Kant
a apărut in incăpere, slab, distrus, o stafie. Iar un profesor,
mirat, a spus doar atât: "Imi aduc aminte ce frumos student erai".
Irinel Dincă o cârtit şi el şi s-a ales cu un stagiu de reeducare
pe şantierele patriei, apoi a revenit in facultate cu acelaşi mers
legănat, cu vorba rară, parcă nimic nu i s-ar fi intâmplat. Iar noi
nu eram in stare să ne imaginăm, atunci, că aşa ceva se putuse
intâmpla.
Apoi, peste ani, am auzit un
zvon dinspre Ploieşti: se profila un scandal de proporţii in care
un profesor de filosofie urma să fie scos din invăţământ şi trimis
din nou la reeducare, dacă nu mai rău. Era tot Irinel Dincă.
Comitetul judeţean de partid a cerut o anchetă profesională de la
Minister şi profesorul Cornel Popa, şeful catedrei de filosofie de
la Politehnică, a fost delegat. Ajuns in biroul secretarului cu
propaganda a aflat că un profesor de filosofie cu antecedente
penale a infiinţat o sectă dubioasă in Ploieşti şi a racolat mai
mulţi elevi şi eleve cu care se intâlneşte periodic. Profesorul a
intrebat: despre ce fel de sectă e vorba? "E vorba de o sectă de
neokantieni"- i s-a răspuns. La care profesorul Popa ar fi spus:
"Da? Şi unde e omul acesta, că eu de când caut aşa ceva". Apoi i-a
explicat pe indelete secretarului că nu e nici un pericol, că e
vorba de nişte filosofi despre care acum se invaţă la facultate şi
că dl. Dincă nu face decât să-şi practice foarte bine meseria. Şi
aşa scandalul a fost dezamorsat. Secretarul nostru nu avea de unde
să ştie că profesorul Popa conducea şi el o "sectă" in Politehnică,
dar o sectă de "praxiologi".
Din câte imi spune Irinel Dincă,
nici după Revoluţie nu a reuşit să nimerească intotdeauna drumul
cel lin, aşa că mi-l inchipui ducându-şi in continuare
crucea.
Citind volumul pe care mi-a
făcut onoarea să mi-l trimită, "Filosofia - dragoste de
frumos", am avut senzaţia că sesizez pentru o clipă motivul
pentru care el a părut mereu un neadaptat, un răzvrătit şi a căzut
dintr-un calvar in altul, mergând cu graţie chiar pe marginea
prăpastiei. A fost un student strălucit, dar acum imi dau seama că
a fost mereu un perfecţionist plin de incăpăţânare. Un
perfecţionist enervant. Cartea lui, indelung gestată şi dedicată
realizării unei panorame a filosofiei greceşti pentru uzul elevilor
şi studenţilor, este, inainte de orice, extrem de frumos scrisă. Am
incercat să găsesc fraze care să mă zgârie la ureche şi să i le
reproşez; nu am reuşit; nu am putut, cu tot efortul, să identific
zgomote intr-o operă care cântă armonios de la prima până la ultima
pagină. Bănuiesc că a lucrat ceva la cizelarea textului, inţeleg
acum mai bine de ce era adorat de elevii săi şi pricep ceva din
cele ce s-au intâmplat. De fapt, cred că el şi-a văzut mereu de
treabă după propriile criterii şi credinţe, dar care erau in total
dezacord cu criteriile oficiale şi cu cele ale vulgului. El a fost
unul dintre cei ce nu s-au pliat! Făcea prin urmare gesturi pe care
le considera fireşti, pentru ca apoi să nu inţeleagă de ce lumea
oficială, lumea din jur, reacţiona atât de violent. Pentru că era o
lume contorsionată, intoarsă pe dos, care nu iubea performanţa şi
performerii decât dacă erau aliniaţi. Cam ca şi in Grecia veche -
subiectul acestei cărţi - unde se zice că un ofiţer persan, aflând
că la Olimpiadă invingătorii nu primesc recompense financiare, ci o
coroană de măslin, a strigat: "Oamenii ăştia au innebunit; ei
concurează pentru gloria performanţei, nu pentru bani?". El nu
auzise de Socrate care susţinea in agora că "a trăi e acelaşi lucru
cu a trăi onorabil şi drept". Şi mai bine că nu auzise, căci
"civilizaţii" concetăţeni ai atenianului au râs şi ei când au auzit
aşa ceva şi au considerat că straniul personaj suceşte minţile
tinerilor şi l-au condamnat la moarte.
Un al doilea merit al lucrării
lansate azi ţine de harul didactic al autorului - talent de care
mărturisesc că am mai auzit : fiecare temă e bine structurată,
imbogăţită cu citate elocvente şi comentarii subtile, dar păstrate
mereu in zona de inţelegere a destinatarilor. Autorul are un acut
simţ al economiei de limbaj, textul e uşor de citit, plin de
muzicalitate, până la acordul final al ultimei fraze. Realizarea
unui echilibru intre detaliu şi concentrarea sintetică e şi el
rezultatul unui har didactic indelung exersat. Scopul autorului e
să coboare filosofia in agora intr-o formă nu doar digerabilă, ci
şi entuziasmantă, frumoasă. Pentru aceasta iţi trebuie mai mult
decât efort, iţi trebuie har. Ca om care m-am delectat niţel cu
anticii, in forme mai prozaice insă, imi dau seama şi de un alt
aspect al enormei dificultăţi a intreprinderii in care s-a lansat
Irinel Dincă - anume amploarea ei. Nenumăraţi autori, texte
dificile, unele incomplete, fiecare cu limbajul ei, subiecte
tehnice rezolvate diferit care cer eforturi indelungi pentru a fi
pătrunse. Un calvar epistemic, de data aceasta, dar cu atât mai
plăcută reuşita.
Pe scurt, un volum de istoria
filosofiei antice greceşti pentru orice cititor, profesionist
realizat, plin de inedite perspective subtile şi de sinteze
surprinzătoare, opera unui calofil. Opera totodată a unui
perfecţionist şi a unui mare caracter. Acestea fiind zise, nu-l văd
prea bine pe autorul ei. Căci nu sunt sigur că lumea noastră s-a
decontorsionat.
Mi-l şi inchipui, după noua
ispravă, mergând la fel de indiferent, cu pasul rar şi legănat,
lăsat puţin pe spate, printre noii pensionari fără pensii, printre
generaţii de elevi ce-l aplaudă, unii imbătrâniţi deja, şi printre
cei ce l-au urmărit odinioară şi l-au arestat, stând acum
nemişcaţi, parcă incurcaţi şi aşteptind nu se ştie ce. Şi apoi
noile generaţii repezindu-se admirativ şi sfâşiindu-i pieptul in
căutarea unor decoraţii incă neacordate. Iar el se scuză că nu a
făcut mai mult şi se pierde zâmbind in cohorta tristă a "generaţiei
expirate". Dar acolo e totuşi atent, deşi nu vrea să se vadă asta,
pentru că speră incă să-l ajungă din urmă zvonul acela misterios,
cuvântul acela care i-a indulcit viaţa amară pe când avea douăzeci
şi ceva de ani: "Unde e acel om? Noi de când căutăm aşa
ceva!?"