CARTEA DE FILOSOFIE/ Unde-i acel om?

Autor: Valentin Mureşan 16.03.2010
Irinel Dincă, Filosofia, dragoste de frumos, Editura Vremea
La inceputul anilor 70, când eram student, Irinel Dincă era in facultatea de filosofie un fel de figură legendară ce venea dintr-o altă eră, in ciuda tinereţii pe care i-o puteai bănui din fulgurantele sale apariţii incerte - dar fireşti la un personaj despre care nu se ştia prea bine dacă e real sau nălucă, dacă a făcut ce se zice că a făcut şi a pătimit cum se auzea că a pătimit. El venea dintr-o lume doar cu câţiva ani mai veche, in care gesturile de a-l citi şi cita pe Kant ori pe idealistul Platon, de a-l recita pe Eminescu ori a-i invoca pe Nietzsche şi Cioran erau considerate crime politice şi pedepsite ca atare. Ca şi curajul de a pune anumite intrebări incomode la seminarii ori chiar in discuţiile intime din cămin. Regimul anilor 60 pedepsea exemplar: un capitol din Kant bine "turnat" te putea costa un an de inchisoare de unde ieşeai cu mădularele strivite şi cocârjat, deşi nu aveai decât 20 de ani. Imi aduc aminte o adunare de reabilitare din anii 70 când fostul pucşăriaş din cauza lui Kant a apărut in incăpere, slab, distrus, o stafie. Iar un profesor, mirat, a spus doar atât: "Imi aduc aminte ce frumos student erai". Irinel Dincă o cârtit şi el şi s-a ales cu un stagiu de reeducare pe şantierele patriei, apoi a revenit in facultate cu acelaşi mers legănat, cu vorba rară, parcă nimic nu i s-ar fi intâmplat. Iar noi nu eram in stare să ne imaginăm, atunci, că aşa ceva se putuse intâmpla.
Apoi, peste ani, am auzit un zvon dinspre Ploieşti: se profila un scandal de proporţii in care un profesor de filosofie urma să fie scos din invăţământ şi trimis din nou la reeducare, dacă nu mai rău. Era tot Irinel Dincă. Comitetul judeţean de partid a cerut o anchetă profesională de la Minister şi profesorul Cornel Popa, şeful catedrei de filosofie de la Politehnică, a fost delegat. Ajuns in biroul secretarului cu propaganda a aflat că un profesor de filosofie cu antecedente penale a infiinţat o sectă dubioasă in Ploieşti şi a racolat mai mulţi elevi şi eleve cu care se intâlneşte periodic. Profesorul a intrebat: despre ce fel de sectă e vorba? "E vorba de o sectă de neokantieni"- i s-a răspuns. La care profesorul Popa ar fi spus: "Da? Şi unde e omul acesta, că eu de când caut aşa ceva". Apoi i-a explicat pe indelete secretarului că nu e nici un pericol, că e vorba de nişte filosofi despre care acum se invaţă la facultate şi că dl. Dincă nu face decât să-şi practice foarte bine meseria. Şi aşa scandalul a fost dezamorsat. Secretarul nostru nu avea de unde să ştie că profesorul Popa conducea şi el o "sectă" in Politehnică, dar o sectă de "praxiologi".
Din câte imi spune Irinel Dincă, nici după Revoluţie nu a reuşit să nimerească intotdeauna drumul cel lin, aşa că mi-l inchipui ducându-şi in continuare crucea.
Citind volumul pe care mi-a făcut onoarea să mi-l trimită, "Filosofia - dragoste de frumos", am avut senzaţia că sesizez pentru o clipă motivul pentru care el a părut mereu un neadaptat, un răzvrătit şi a căzut dintr-un calvar in altul, mergând cu graţie chiar pe marginea prăpastiei. A fost un student strălucit, dar acum imi dau seama că a fost mereu un perfecţionist plin de incăpăţânare. Un perfecţionist enervant. Cartea lui, indelung gestată şi dedicată realizării unei panorame a filosofiei greceşti pentru uzul elevilor şi studenţilor, este, inainte de orice, extrem de frumos scrisă. Am incercat să găsesc fraze care să mă zgârie la ureche şi să i le reproşez; nu am reuşit; nu am putut, cu tot efortul, să identific zgomote intr-o operă care cântă armonios de la prima până la ultima pagină. Bănuiesc că a lucrat ceva la cizelarea textului, inţeleg acum mai bine de ce era adorat de elevii săi şi pricep ceva din cele ce s-au intâmplat. De fapt, cred că el şi-a văzut mereu de treabă după propriile criterii şi credinţe, dar care erau in total dezacord cu criteriile oficiale şi cu cele ale vulgului. El a fost unul dintre cei ce nu s-au pliat! Făcea prin urmare gesturi pe care le considera fireşti, pentru ca apoi să nu inţeleagă de ce lumea oficială, lumea din jur, reacţiona atât de violent. Pentru că era o lume contorsionată, intoarsă pe dos, care nu iubea performanţa şi performerii decât dacă erau aliniaţi. Cam ca şi in Grecia veche - subiectul acestei cărţi - unde se zice că un ofiţer persan, aflând că la Olimpiadă invingătorii nu primesc recompense financiare, ci o coroană de măslin, a strigat: "Oamenii ăştia au innebunit; ei concurează pentru gloria performanţei, nu pentru bani?". El nu auzise de Socrate care susţinea in agora că "a trăi e acelaşi lucru cu a trăi onorabil şi drept". Şi mai bine că nu auzise, căci "civilizaţii" concetăţeni ai atenianului au râs şi ei când au auzit aşa ceva şi au considerat că straniul personaj suceşte minţile tinerilor şi l-au condamnat la moarte.
Un al doilea merit al lucrării lansate azi ţine de harul didactic al autorului - talent de care mărturisesc că am mai auzit : fiecare temă e bine structurată, imbogăţită cu citate elocvente şi comentarii subtile, dar păstrate mereu in zona de inţelegere a destinatarilor. Autorul are un acut simţ al economiei de limbaj, textul e uşor de citit, plin de muzicalitate, până la acordul final al ultimei fraze. Realizarea unui echilibru intre detaliu şi concentrarea sintetică e şi el rezultatul unui har didactic indelung exersat. Scopul autorului e să coboare filosofia in agora intr-o formă nu doar digerabilă, ci şi entuziasmantă, frumoasă. Pentru aceasta iţi trebuie mai mult decât efort, iţi trebuie har. Ca om care m-am delectat niţel cu anticii, in forme mai prozaice insă, imi dau seama şi de un alt aspect al enormei dificultăţi a intreprinderii in care s-a lansat Irinel Dincă - anume amploarea ei. Nenumăraţi autori, texte dificile, unele incomplete, fiecare cu limbajul ei, subiecte tehnice rezolvate diferit care cer eforturi indelungi pentru a fi pătrunse. Un calvar epistemic, de data aceasta, dar cu atât mai plăcută reuşita.
Pe scurt, un volum de istoria filosofiei antice greceşti pentru orice cititor, profesionist realizat, plin de inedite perspective subtile şi de sinteze surprinzătoare, opera unui calofil. Opera totodată a unui perfecţionist şi a unui mare caracter. Acestea fiind zise, nu-l văd prea bine pe autorul ei. Căci nu sunt sigur că lumea noastră s-a decontorsionat.
Mi-l şi inchipui, după noua ispravă, mergând la fel de indiferent, cu pasul rar şi legănat, lăsat puţin pe spate, printre noii pensionari fără pensii, printre generaţii de elevi ce-l aplaudă, unii imbătrâniţi deja, şi printre cei ce l-au urmărit odinioară şi l-au arestat, stând acum nemişcaţi, parcă incurcaţi şi aşteptind nu se ştie ce. Şi apoi noile generaţii repezindu-se admirativ şi sfâşiindu-i pieptul in căutarea unor decoraţii incă neacordate. Iar el se scuză că nu a făcut mai mult şi se pierde zâmbind in cohorta tristă a "generaţiei expirate". Dar acolo e totuşi atent, deşi nu vrea să se vadă asta, pentru că speră incă să-l ajungă din urmă zvonul acela misterios, cuvântul acela care i-a indulcit viaţa amară pe când avea douăzeci şi ceva de ani: "Unde e acel om? Noi de când căutăm aşa ceva!?"