MEMORII/ Brancusi. Amicii si inamicii (I)
Autor:
Petre Pandrea
16.03.2010
In
prefaţa la primul volum al trilogiei brâncuşiene a lui Petre
Pandrea, apărut recent, intr-o reeditare revăzută şi adăugită, la
Editura Vremea (Brâncuşi -amintiri şi exegeze - prezentat
de Ziarul de Duminica in nr 4/2010), arătam motivele, ţinând
de vicisitudinile vremurilor, care au făcut ca celelalte două
volume să nu poată apărea atunci când au fost scrise
(1964-1968).
Proaspăt eliberat din temniţele
comuniste, unde zăcuse, in două reprize, timp de mai bine de zece
ani, Petre Pandrea pusese in monografia sa despre Brâncuşi nu numai
date biografice esenţiale, depoziţii de prieten şi de martor
nemijlocit şi comentarii sclipitoare in legătură cu viaţa şi opera
marelui artist român, dar şi multe amănunte despre propria sa viaţă
şi despre nezdruncinatele sale crezuri.
Aşa se face că cenzura
acelor vremuri ii ingăduise doar tipărirea primului volum, insă şi
acela "desfigurat", aşa cum se plânsese de altfel autorul intr-o
scrisoare către bunul său prieten, criticul de artă Barbu Brezianu.
Din fericire, redactorii de carte au păstrat o bună parte din
dactilogramele respinse atunci de cenzură. Acestea, impreună cu
manuscrisele care au mai putut fi recuperate din arhiva familiei,
vor constitui substanţa volumelor II şi III ale trilogiei amintite,
care, prin abnegaţia fiicei scriitorului, Nadia Marcu-Pandrea, şi
prin strădania doamnei Silvia Colfescu, directoarea Editurii
Vremea, vor vedea cât de curând lumina tiparului. Ele conţin texte
de o importanţă capitală, atât pentru cunoaşterea in profunzime a
lui Brâncuşi şi a epocii sale, cât şi pentru descifrarea
personalităţii complexe şi fascinante a lui Petre
Pandrea.
Volumul al doilea se va ocupa,
in principal, de etica şi filosofia artistului, in timp ce volumul
al treilea va avea in vedere aspectele sociologice ale vieţii şi
operei acestuia. Iar toate, la un loc, vor intregi portretul
omului, scriitorului şi luptătorului pentru dreptate Petre
Pandrea.
Am ales pentru "Ziarul de
Duminica" fragmente din volumul "Brâncuşi - amicii şi inamicii" (in
pregătire la Editura Vremea), in care Petre Pandrea le dă o replică
nimicitoare inamicilor mai mult sau mai puţin declaraţi ai
maestrului. (Ştefan Dimitriu)
BRÂNCUŞI, CIOBANUL DIN
CARPAŢI (?)
Prezentarea "negustorului"
craiovean Brâncuşi drept un cioban de Gorj, speriat de Bucureşti,
care-şi lasă negustoria, practicată cu virtuozitate timp de zece
ani, pentru a se dedica, de la 23 de ani, in exclusivitate,
sculpturii, care nu se insoară, care refuză acumularea aurului,
care nu-şi intemeiază o familie şi o tejghea, este o cacialma
exotică şi pitorească, pe care Ionel Jianu o trage pe
Sena.
Din nefericire,
teza ciobanului analfabet şi talentat este reluată de Jean Cassou,
critic de artă plastică şi directorul Muzeului de Artă Modernă de
la Paris. (...)
In privinţa lui Brâncuşi se
bazează pe şuşoteli şi calomnii, afirmând: "Filosofia nu are nimic
de-a face cu cărţile şi Brâncuşi nu cunoştea deloc cărţile - il
cunoştea cel mult pe Milarepa, pe care-l cita adesea, şi, se spune,
citea şi dicţionare. Aceste ultime lucrări sunt, intr-adevăr, la
mare preţ la oamenii simpli: găsesc totul, răspândit, ceea ce este
in firea lucrurilor".
In chestia dicţionarelor la
oamenii simpli a se lăsa mai moale! Oamenii simpli din Occident
achiziţionează enciclopedii. Dicţionare de limbi străine n-au decât
filologii şi artiştii rafinaţi. Brâncuşi avea enciclopedii şi
foarte multe dicţionare pentru cinci limbi. Nu era filolog de
meserie. Era un artist şi un intelectual rafinat pentru care
lectura dicţionarelor dezvoltate este o incântare mai mare decât să
citeşti fleacuri sezoniere din librării pariziene. Milarepa este un
filosof tibetan pe care Brâncuşi il citea şi il cita, in rang egal
cu Platon.
Brâncuşi se delecta cu lectura
vârfurilor filosofice şi a capodoperelor literaturii universale. Nu
se incurca cu cărţulii, broşuri, vrafuri de ziare, in teze de
doctorat, in disertaţii minore de alexandrini şi exegeţi. Se ducea
direct la Homer sau la Rabelais, cu ajutorul unor bune dicţionare
franceze explicative ale cuvintelor, cu sensul lor, cu istoria şi
variaţiile acestora. Avea un dicţionar de căpătâi, pe uriaşul Le
Nouveau Dictionnaire Roumain-Fran'ais, in trei volume,
de la 1893, unde Frédéric Damé (ancien professeur de littérature
fran'aise au Lycée Saint-Sava de Bucarest) a prelucrat,
mnemotehnic, tezaurul limbii populare şi al literaturii culte, cu
sensurile şi expresiile adecvate şi cu fragmente de la cronicari
până la epoca sa. Munca acestui profesor francez, prieten cu I.L.
Caragiale, a fructificat-o Brâncuşi, care ştia şi scria o limbă
franceză bogată şi nuanţată, pe care n-o mai stăpânesc decât Emil
Cioran şi Eugen Ionescu, dintre franco-români. In orice caz, n-o
scriu nici Jean Cassou şi nici Jianu. Limba lor este cam săracă şi
fără variaţie. In privinţa ortografiei franceze, la o prinsoare, la
un dineu la Restaurantul Marigny, s-a dovedit că Ivan Turgheniev
cunoştea regulile Academiei Franceze şi scria fără greşeli, şi asta
intr-un grup de convivi şi amici printre care se aflau Gustave
Flaubert, Sainte-Beuve, Guy de Maupassant şi tânărul Zola (de Zola,
nu mă mir). Se pare că Ivan Turgheniev iubea
dicţionarele.
Brâncuşi a fost prieten cu James
Joyce. Prietenia lor era "intre filologi" şi artişti rafinaţi
precum Guillaume Appolinaire. La un concurs de profesori italieni
pentru o patalama, dantologul Joyce i-a bătut, la scris, pe
italieni. Operele sale (cu excepţia pentru Chamber Music şi
The Dubliners) nu pot fi citite cu plăcere şi
inţelese exhaustiv decât de filologi şi poligloţi, pe registrul a
patru limbi străine (engleza, franceza, italiana şi germana). In
textul dificil din Finnegan's Wake, Joyce a mai
adăugat şi daneza, şi ceva norvegiană. Pasiunea mistuitoare pentru
dicţionare este simptomul unei inalte intelectualităţi europene la
Brâncuşi, pe care n-o poate inţelege oricine, mai exact, doar acela
care a făcut promenade in cele patru culturi şi limbi
fundamentale.
Cu tezaurul ciobanilor din Gorj
şi cu cel al cronicarilor, cu Hajdeu, prelucraţi de Damé, in
rânduială alfabetică, intr-adevăr Brâncuşi a săltat uşor şi rapid
in bogăţia de limbaj şi in nuanţele ideilor. Fiecare cuvânt nou
aduce o bogăţie nouă şi probitatea exprimării nuanţate şi bogate.
Această pasiune de dicţionare, citite ca nişte romane ale
doctorului Conan Doyle sau Simenon, o cunosc mulţi intelectuali ai
ţărilor mici. Ei invaţă, à fond,şi cu uşurinţă, numeroase
limbi străine. Filosoful Heinrich Meyer, de la catedra de Teoria
Cunoaşterii, de la Berlin, nu avea in limbaj decât trei sute de
cuvinte. Le sucea şi le răsucea. Noi pândeam, cu haz, câte un
cuvânt nou. Il inregistram imediat ca pe o noutate. Cam trei sute
de cuvinte aveau şi chelnerii, portarii de hotel, gazdele simple,
fireşte, cuvinte recrutate din argot (Plattdeutsch),
pe când Heinrich Meyer le scotea din dicţionarul filosofic.
Asemenea dicţionare avea şi Brâncuşi. Le citise, temeinic, cu
ajutorul câtorva opuri fundamentale, adăugate, spre sintetizarea
cunoştinţelor, in capul său mobilat vast, luxos, in filosofia şi
morala civilizaţiilor antice şi contemporane.
A prezenta pe Brâncuşi ca
dispreţuitor al cărţilor fundamentale şi ca pe un homo unius
libri, lector al unicei cărţi a lui Milarepa, ni se pare
neconform amintirilor, realităţilor şi fără pic de respect al
adevărului. Este o butadă franceză, deşi cu sos
apologetic.
Jean Cassou se ghidează după un
catalog fantezist al bibliotecii lui Brâncuşi, făcut de
monografist. Jianu face un tablou util al cataloagelor şi al
expoziţiilor lui Brâncuşi. Catalogul bibliotecii il culege insă din
oralitatea muzicantului franco-român Marcel Mihalovici, compozitor
cam wagnerizant, fără niciun succes la Paris, obligat să cânte la
pian intr-un cinematograf, cum se obişnuia pe vremuri de către
debutanţi sau bătrânii rataţi. Marcel Mihalovici era inveninat,
sufleteşte şi mintal, că nu reuşise in exilul său voluntar artistic
şi eşuase, lamentabil, şi in exilul său pecuniar. Ranchiunele şi
bârfele sale faţă de franco-românii care au găsit ecouri sau şi-au
ajuns ţelul artistic ori economic erau nelimitate şi
binecunoscute.
Ionel Jianu n-a pătruns
niciodată in sanctuarul bibliotecii lui Brâncuşi. Nu i-a răsfoit
enciclopediile şi dicţionarele.
Venit de la Berlin la Paris,
aveam gustul lecturii de ore in şir a dicţionarelor. Invăţasem
franceza cu Pierre Grimm; germana cu un filosof brăilean, anarhist
sosit de la München, după zece ani de studii, ajuns la dogmatism
reacţionar şi clerical din disperare metafizică, aşa cum ne
declara. Era director de studii şi bun pedagog, cum sunt, in
genere, popii şi cei cu contingenţe teologale. M-a pus să invăţ
italiana şi engleza la vârsta buretelui, capabil de acumulare
rapidă, in afară de latină care era le violon d'Ingres. La
Berlin invăţasem spaniola şi portugheza, intr-o vară, din
dicţionare şi cu metoda Berlitz School (James Joyce a fost profesor
la această şcoală, la Trieste). Intr-o altă vacanţă, mi-am băgat
nasul şi prin limba daneză, de dragul lui Sören
Kierkegaard.
Pe această platformă comună a
patimii pentru lectura dicţionarelor de limbi străine, in ediţii
uriaşe (după ce mistuiam pe cele mici), am pătruns in sanctuarul cu
dicţionare şi foarte multe cărţi al lui Brâncuşi. Pentru patefon,
avea patru mii de plăci (cifra o ştie şi Doicescu). Eu mă feream de
muzică, un univers nou, care topeşte metalul preţios al voinţei. Ca
orice oltean puneam voinţa deasupra intelectului. Muzica era
capabilă de dezorganizare şi putea avea efecte pernicioase
(degenerate, uşor, in sentimentalităţi râncede). Brâncuşi avea şi
pasiunea muzicii. Am refuzat, politicos, să-i ascult plăcile.
Preferam discuţia intrebărilor aprige şi acidulate, voiam să
devorez inţelepciunea şi experienţa de viaţă a acestui compatriot
celebru şi profund. De aceea, ne şi intâlneam, tihnit, in cafenele
(La Coupole sau La Rotonde) sau la restaurantele
Prunier, La Tour d'Argent sau in micile restaurante
din Montparnasse, pe lângă universitate sau Biblioth'que
Nationale, unde lucram la opusculul despre Izvoarele
germane ale lui Montesquieu, bazat pe manuscrise inedite.
Brâncuşi frecventase, in tinereţe, La Biblioth'que
Nationale. Ii cunoştea toate cotloanele şi chichiţele.
Biblioteca personală o ţinea, in tinereţe, ca şi Eminescu, in lăzi,
aşa cum fac mulţi intelectuali balcanici din lipsă de spaţiu
locativ, devenit obicei, şi pentru a le feri de praf. Brâncuşi nu
ţinea slugi in gospodăria şi atelierul său vast. Slugile tulbură
lucrul, având apanajul de a intra oricând la stăpâni. Sună la uşă,
deschizi, şi inspiraţia a fugit. Pentru un lucrător in artă,
tenace, nu este greu de a lucra. Greutatea cea mare este de a te
pune in situaţia de a o face. Asupra acestui fapt a atras mereu
atenţia ucenicilor săi tineri, printre care mă enumeram şi eu acum,
un ucenic al ideilor şi al experienţelor sale.
Ionel Jianu enumeră un catalog
hilariant, de câteva cărţi, din spusele ratatului compozitor
Mihalovici (picque-assiette la sindrofiile cu străini ale
sculptorului şi datornic irecuperabil cu sume mici, dar regulate,
la buzunarele olteanului, când foarte zgârcit, când darnic, cu
chibzuinţă).
Din lăzile lui Brâncuşi,
mi-amintesc de dicţionare germane cu insemnările sale, de Frédéric
Damé (asupra căruia am pornit taifas), de un Platon şi de un
Schopenhauer, in traducere franceză, de poetul Charles-Adolphe
Cantacuz'ne. Poseda traducerea lui Titu Maiorescu din aforismele
lui Schopenhauer.
Printre românii din generaţia
junimistă s-au aflat mulţi nirvanieni, in frunte cu Eminescu, pe
care Brâncuşi il ştia pe dinafară. Buddha nu e un necunoscut in
lumea noastră, ca şi Biblia sau Digestele. Milarepa a intrat din
Tibet in Gorj, pe filierele eminesciană şi maioresceană. Eu posedam
o ediţie completă a lui Schopenhauer, citită pentru capitolele sale
asupra voinţei, şi indemnat mai mult de Nietzsche, decât de
pesimismul lui Eminescu sau de reveria, mai mult byroniană, a lui
Maiorescu, decât budistă in viaţa sa practică. Nu-i o ruşine sau un
exotism diletant in a citi pe Platon, textele budiste indiene sau
chineze, pe Schopenhauer sau pe Nietzsche, de care se inspăimântă
semidocţii şi cei cu aprehensiuni câştigate din scornituri,
calomnii şi informaţii de mâna a doua sau a treia. Cine nu are
curajul de a merge la texte fundamentale, rămâne un agramat sau un
semidoct.
C. Brâncuşi nu este ciobanul
incult din Carpaţi, cu orizontul limitat de spectacolul naturii
(sublim), cu sarica şi un caval drept bagaje, care a cucerit
Parisul prin bogăţia talentului nativ, aşa cum ni-l prezintă Ionel
Jianu şi Jean Cassou.
Brâncuşi a fost, până la 28 de
ani, un artist şlefuit cu migală, ca şi bronzurile sale, când
debarcă, sub formă de intelectual-turist la Paris şi se inscrie la
Antonin Mercier, profesor de sculptură la Academia de Belle Arte,
unde este exmatriculat peste doi ani (1906), pentru limită de
vârstă (30 de ani).
Brâncuşi nu este nici Sfântul
din Montparnasse, un sfânt ezoteric budist, aşa cum ni-l
prezintă Peter Neagoe, prietenul său de tinereţe (din anii
1898-1904).