MEMORII/ Brancusi. Amicii si inamicii (I)

Autor: Petre Pandrea 16.03.2010
In prefaţa la primul volum al trilogiei brâncuşiene a lui Petre Pandrea, apărut recent, intr-o reeditare revăzută şi adăugită, la Editura Vremea (Brâncuşi -amintiri şi exegeze - prezentat de Ziarul de Duminica in nr 4/2010), arătam motivele, ţinând de vicisitudinile vremurilor, care au făcut ca celelalte două volume să nu poată apărea atunci când au fost scrise (1964-1968).
Proaspăt eliberat din temniţele comuniste, unde zăcuse, in două reprize, timp de mai bine de zece ani, Petre Pandrea pusese in monografia sa despre Brâncuşi nu numai date biografice esenţiale, depoziţii de prieten şi de martor nemijlocit şi comentarii sclipitoare in legătură cu viaţa şi opera marelui artist român, dar şi multe amănunte despre propria sa viaţă şi despre nezdruncinatele sale crezuri. Aşa se face că cenzura acelor vremuri ii ingăduise doar tipărirea primului volum, insă şi acela "desfigurat", aşa cum se plânsese de altfel autorul intr-o scrisoare către bunul său prieten, criticul de artă Barbu Brezianu. Din fericire, redactorii de carte au păstrat o bună parte din dactilogramele respinse atunci de cenzură. Acestea, impreună cu manuscrisele care au mai putut fi recuperate din arhiva familiei, vor constitui substanţa volumelor II şi III ale trilogiei amintite, care, prin abnegaţia fiicei scriitorului, Nadia Marcu-Pandrea, şi prin strădania doamnei Silvia Colfescu, directoarea Editurii Vremea, vor vedea cât de curând lumina tiparului. Ele conţin texte de o importanţă capitală, atât pentru cunoaşterea in profunzime a lui Brâncuşi şi a epocii sale, cât şi pentru descifrarea personalităţii complexe şi fascinante a lui Petre Pandrea.
Volumul al doilea se va ocupa, in principal, de etica şi filosofia artistului, in timp ce volumul al treilea va avea in vedere aspectele sociologice ale vieţii şi operei acestuia. Iar toate, la un loc, vor intregi portretul omului, scriitorului şi luptătorului pentru dreptate Petre Pandrea.
Am ales pentru "Ziarul de Duminica" fragmente din volumul "Brâncuşi - amicii şi inamicii" (in pregătire la Editura Vremea), in care Petre Pandrea le dă o replică nimicitoare inamicilor mai mult sau mai puţin declaraţi ai maestrului. (Ştefan Dimitriu)

BRÂNCUŞI, CIOBANUL DIN CARPAŢI (?)
Prezentarea "negustorului" craiovean Brâncuşi drept un cioban de Gorj, speriat de Bucureşti, care-şi lasă negustoria, practicată cu virtuozitate timp de zece ani, pentru a se dedica, de la 23 de ani, in exclusivitate, sculpturii, care nu se insoară, care refuză acumularea aurului, care nu-şi intemeiază o familie şi o tejghea, este o cacialma exotică şi pitorească, pe care Ionel Jianu o trage pe Sena.
Din nefericire, teza ciobanului analfabet şi talentat este reluată de Jean Cassou, critic de artă plastică şi directorul Muzeului de Artă Modernă de la Paris. (...)
In privinţa lui Brâncuşi se bazează pe şuşoteli şi calomnii, afirmând: "Filosofia nu are nimic de-a face cu cărţile şi Brâncuşi nu cunoştea deloc cărţile - il cunoştea cel mult pe Milarepa, pe care-l cita adesea, şi, se spune, citea şi dicţionare. Aceste ultime lucrări sunt, intr-adevăr, la mare preţ la oamenii simpli: găsesc totul, răspândit, ceea ce este in firea lucrurilor".
In chestia dicţionarelor la oamenii simpli a se lăsa mai moale! Oamenii simpli din Occident achiziţionează enciclopedii. Dicţionare de limbi străine n-au decât filologii şi artiştii rafinaţi. Brâncuşi avea enciclopedii şi foarte multe dicţionare pentru cinci limbi. Nu era filolog de meserie. Era un artist şi un intelectual rafinat pentru care lectura dicţionarelor dezvoltate este o incântare mai mare decât să citeşti fleacuri sezoniere din librării pariziene. Milarepa este un filosof tibetan pe care Brâncuşi il citea şi il cita, in rang egal cu Platon.
Brâncuşi se delecta cu lectura vârfurilor filosofice şi a capodoperelor literaturii universale. Nu se incurca cu cărţulii, broşuri, vrafuri de ziare, in teze de doctorat, in disertaţii minore de alexandrini şi exegeţi. Se ducea direct la Homer sau la Rabelais, cu ajutorul unor bune dicţionare franceze explicative ale cuvintelor, cu sensul lor, cu istoria şi variaţiile acestora. Avea un dicţionar de căpătâi, pe uriaşul Le Nouveau Dictionnaire Roumain-Fran'ais, in trei volume, de la 1893, unde Frédéric Damé (ancien professeur de littérature fran'aise au Lycée Saint-Sava de Bucarest) a prelucrat, mnemotehnic, tezaurul limbii populare şi al literaturii culte, cu sensurile şi expresiile adecvate şi cu fragmente de la cronicari până la epoca sa. Munca acestui profesor francez, prieten cu I.L. Caragiale, a fructificat-o Brâncuşi, care ştia şi scria o limbă franceză bogată şi nuanţată, pe care n-o mai stăpânesc decât Emil Cioran şi Eugen Ionescu, dintre franco-români. In orice caz, n-o scriu nici Jean Cassou şi nici Jianu. Limba lor este cam săracă şi fără variaţie. In privinţa ortografiei franceze, la o prinsoare, la un dineu la Restaurantul Marigny, s-a dovedit că Ivan Turgheniev cunoştea regulile Academiei Franceze şi scria fără greşeli, şi asta intr-un grup de convivi şi amici printre care se aflau Gustave Flaubert, Sainte-Beuve, Guy de Maupassant şi tânărul Zola (de Zola, nu mă mir). Se pare că Ivan Turgheniev iubea dicţionarele.
Brâncuşi a fost prieten cu James Joyce. Prietenia lor era "intre filologi" şi artişti rafinaţi precum Guillaume Appolinaire. La un concurs de profesori italieni pentru o patalama, dantologul Joyce i-a bătut, la scris, pe italieni. Operele sale (cu excepţia pentru Chamber Music şi The Dubliners) nu pot fi citite cu plăcere şi inţelese exhaustiv decât de filologi şi poligloţi, pe registrul a patru limbi străine (engleza, franceza, italiana şi germana). In textul dificil din Finnegan's Wake, Joyce a mai adăugat şi daneza, şi ceva norvegiană. Pasiunea mistuitoare pentru dicţionare este simptomul unei inalte intelectualităţi europene la Brâncuşi, pe care n-o poate inţelege oricine, mai exact, doar acela care a făcut promenade in cele patru culturi şi limbi fundamentale.
Cu tezaurul ciobanilor din Gorj şi cu cel al cronicarilor, cu Hajdeu, prelucraţi de Damé, in rânduială alfabetică, intr-adevăr Brâncuşi a săltat uşor şi rapid in bogăţia de limbaj şi in nuanţele ideilor. Fiecare cuvânt nou aduce o bogăţie nouă şi probitatea exprimării nuanţate şi bogate. Această pasiune de dicţionare, citite ca nişte romane ale doctorului Conan Doyle sau Simenon, o cunosc mulţi intelectuali ai ţărilor mici. Ei invaţă, à fond,şi cu uşurinţă, numeroase limbi străine. Filosoful Heinrich Meyer, de la catedra de Teoria Cunoaşterii, de la Berlin, nu avea in limbaj decât trei sute de cuvinte. Le sucea şi le răsucea. Noi pândeam, cu haz, câte un cuvânt nou. Il inregistram imediat ca pe o noutate. Cam trei sute de cuvinte aveau şi chelnerii, portarii de hotel, gazdele simple, fireşte, cuvinte recrutate din argot (Plattdeutsch), pe când Heinrich Meyer le scotea din dicţionarul filosofic. Asemenea dicţionare avea şi Brâncuşi. Le citise, temeinic, cu ajutorul câtorva opuri fundamentale, adăugate, spre sintetizarea cunoştinţelor, in capul său mobilat vast, luxos, in filosofia şi morala civilizaţiilor antice şi contemporane.
A prezenta pe Brâncuşi ca dispreţuitor al cărţilor fundamentale şi ca pe un homo unius libri, lector al unicei cărţi a lui Milarepa, ni se pare neconform amintirilor, realităţilor şi fără pic de respect al adevărului. Este o butadă franceză, deşi cu sos apologetic.
Jean Cassou se ghidează după un catalog fantezist al bibliotecii lui Brâncuşi, făcut de monografist. Jianu face un tablou util al cataloagelor şi al expoziţiilor lui Brâncuşi. Catalogul bibliotecii il culege insă din oralitatea muzicantului franco-român Marcel Mihalovici, compozitor cam wagnerizant, fără niciun succes la Paris, obligat să cânte la pian intr-un cinematograf, cum se obişnuia pe vremuri de către debutanţi sau bătrânii rataţi. Marcel Mihalovici era inveninat, sufleteşte şi mintal, că nu reuşise in exilul său voluntar artistic şi eşuase, lamentabil, şi in exilul său pecuniar. Ranchiunele şi bârfele sale faţă de franco-românii care au găsit ecouri sau şi-au ajuns ţelul artistic ori economic erau nelimitate şi binecunoscute.
Ionel Jianu n-a pătruns niciodată in sanctuarul bibliotecii lui Brâncuşi. Nu i-a răsfoit enciclopediile şi dicţionarele.
Venit de la Berlin la Paris, aveam gustul lecturii de ore in şir a dicţionarelor. Invăţasem franceza cu Pierre Grimm; germana cu un filosof brăilean, anarhist sosit de la München, după zece ani de studii, ajuns la dogmatism reacţionar şi clerical din disperare metafizică, aşa cum ne declara. Era director de studii şi bun pedagog, cum sunt, in genere, popii şi cei cu contingenţe teologale. M-a pus să invăţ italiana şi engleza la vârsta buretelui, capabil de acumulare rapidă, in afară de latină care era le violon d'Ingres. La Berlin invăţasem spaniola şi portugheza, intr-o vară, din dicţionare şi cu metoda Berlitz School (James Joyce a fost profesor la această şcoală, la Trieste). Intr-o altă vacanţă, mi-am băgat nasul şi prin limba daneză, de dragul lui Sören Kierkegaard.
Pe această platformă comună a patimii pentru lectura dicţionarelor de limbi străine, in ediţii uriaşe (după ce mistuiam pe cele mici), am pătruns in sanctuarul cu dicţionare şi foarte multe cărţi al lui Brâncuşi. Pentru patefon, avea patru mii de plăci (cifra o ştie şi Doicescu). Eu mă feream de muzică, un univers nou, care topeşte metalul preţios al voinţei. Ca orice oltean puneam voinţa deasupra intelectului. Muzica era capabilă de dezorganizare şi putea avea efecte pernicioase (degenerate, uşor, in sentimentalităţi râncede). Brâncuşi avea şi pasiunea muzicii. Am refuzat, politicos, să-i ascult plăcile. Preferam discuţia intrebărilor aprige şi acidulate, voiam să devorez inţelepciunea şi experienţa de viaţă a acestui compatriot celebru şi profund. De aceea, ne şi intâlneam, tihnit, in cafenele (La Coupole sau La Rotonde) sau la restaurantele Prunier, La Tour d'Argent sau in micile restaurante din Montparnasse, pe lângă universitate sau Biblioth'que Nationale, unde lucram la opusculul despre Izvoarele germane ale lui Montesquieu, bazat pe manuscrise inedite. Brâncuşi frecventase, in tinereţe, La Biblioth'que Nationale. Ii cunoştea toate cotloanele şi chichiţele. Biblioteca personală o ţinea, in tinereţe, ca şi Eminescu, in lăzi, aşa cum fac mulţi intelectuali balcanici din lipsă de spaţiu locativ, devenit obicei, şi pentru a le feri de praf. Brâncuşi nu ţinea slugi in gospodăria şi atelierul său vast. Slugile tulbură lucrul, având apanajul de a intra oricând la stăpâni. Sună la uşă, deschizi, şi inspiraţia a fugit. Pentru un lucrător in artă, tenace, nu este greu de a lucra. Greutatea cea mare este de a te pune in situaţia de a o face. Asupra acestui fapt a atras mereu atenţia ucenicilor săi tineri, printre care mă enumeram şi eu acum, un ucenic al ideilor şi al experienţelor sale.
Ionel Jianu enumeră un catalog hilariant, de câteva cărţi, din spusele ratatului compozitor Mihalovici (picque-assiette la sindrofiile cu străini ale sculptorului şi datornic irecuperabil cu sume mici, dar regulate, la buzunarele olteanului, când foarte zgârcit, când darnic, cu chibzuinţă).
Din lăzile lui Brâncuşi, mi-amintesc de dicţionare germane cu insemnările sale, de Frédéric Damé (asupra căruia am pornit taifas), de un Platon şi de un Schopenhauer, in traducere franceză, de poetul Charles-Adolphe Cantacuz'ne. Poseda traducerea lui Titu Maiorescu din aforismele lui Schopenhauer.
Printre românii din generaţia junimistă s-au aflat mulţi nirvanieni, in frunte cu Eminescu, pe care Brâncuşi il ştia pe dinafară. Buddha nu e un necunoscut in lumea noastră, ca şi Biblia sau Digestele. Milarepa a intrat din Tibet in Gorj, pe filierele eminesciană şi maioresceană. Eu posedam o ediţie completă a lui Schopenhauer, citită pentru capitolele sale asupra voinţei, şi indemnat mai mult de Nietzsche, decât de pesimismul lui Eminescu sau de reveria, mai mult byroniană, a lui Maiorescu, decât budistă in viaţa sa practică. Nu-i o ruşine sau un exotism diletant in a citi pe Platon, textele budiste indiene sau chineze, pe Schopenhauer sau pe Nietzsche, de care se inspăimântă semidocţii şi cei cu aprehensiuni câştigate din scornituri, calomnii şi informaţii de mâna a doua sau a treia. Cine nu are curajul de a merge la texte fundamentale, rămâne un agramat sau un semidoct.
C. Brâncuşi nu este ciobanul incult din Carpaţi, cu orizontul limitat de spectacolul naturii (sublim), cu sarica şi un caval drept bagaje, care a cucerit Parisul prin bogăţia talentului nativ, aşa cum ni-l prezintă Ionel Jianu şi Jean Cassou.
Brâncuşi a fost, până la 28 de ani, un artist şlefuit cu migală, ca şi bronzurile sale, când debarcă, sub formă de intelectual-turist la Paris şi se inscrie la Antonin Mercier, profesor de sculptură la Academia de Belle Arte, unde este exmatriculat peste doi ani (1906), pentru limită de vârstă (30 de ani).
Brâncuşi nu este nici Sfântul din Montparnasse, un sfânt ezoteric budist, aşa cum ni-l prezintă Peter Neagoe, prietenul său de tinereţe (din anii 1898-1904).