IASII LUI CRETU/ Cobadin, centrul lumii

Autor: Cretu Bogdan 16.03.2010
Citesc mereu cu plăcere textele lui Alex Ştefănescu din "Ziarul de Duminică"; autorul lor are suficient umor incât să surprindă, aproape de fiecare dată, intâmplări amuzante, povestite cu o bonomie care face agreabile chiar şi nişte creaturi atât de orgolioase şi atât de predisupuse, tocmai din această cauză, la alunecarea in ridicol cum sunt scriitorii. Criticul memorialist nu are insă răutăţi inutile, maliţii muşcătoare, ci pur şi simplu decupează din memoria sa scene pitoreşti, de un haz nebun. Adunate cândva intr-o carte, aceste cioburi de memorie vor oferi pasionaţilor de cancanuri un puzzle pestriţ, din care vor putea reconstitui culisele vieţii literare din ultimele decenii.
In fine, in data de 16 februarie a.c., dau peste următorul paragraf de deschidere, al unui articol intitulat Scriitori la ţară: "Era in februarie 1972, aveam douăzeci şi patru de ani şi lucram ca redactor la revista «Tomis» din Constanţa. In martie urma să plec in armată. Ca redactor al revistei «Tomis», am fost cooptat intr-un grup de scriitori şi activişti care avea «sarcina» să participe la o intâlnire cu cititorii intr-un sat (nu-mi aduc aminte numele satului; fiind originar din Bucovina, toponimele din Dobrogea mi s-au părut intotdeauna ciudate şi greu de memorat: Topraisar, Cobadin etc.). Intâlnirea făcea parte din programul «Luna cartii la sate»". Care e problema? vă puteţi intreba. Pentru dumneavoastră nu o fi nici una, dar pentru mine, dobrogean până-n vârfurile unghiilor, exilat din pură intâmplare in capitala Moldovei (dacă admitem că astfel de intâmplări chiar există - eu nu prea cred asta!), mă zgândără atâta nonşalanţă in recunoaşterea propriei ignoranţe privitoare la geografia Dobrogei. Glumesc, desigur şi, tot intr-un spirit de glumă, pe care l-am exersat de câte ori m-am intâlnit cu dl Alex Ştefănescu, am să-i ofer amical câteva informaţii.
Ceea ce trebuie să precizez de la bun inceput, pentru a fi bine inţeles, este că, deşi născut in spitalul din Medgidia, am copilărit şi am deschis ochii către lume in... Cobadin. Satul dobrogean mi se pare, şi azi, buricul lumii. Acolo e acasă, chiar dacă in Iaşi am o familie (mai exact, o soţie şi un copil), o casă, un serviciu, nişte prieteni, o maşină şi o bibliotecă fără de care n-aş mai fi eu. Acolo mă simt insă cel mai bine, mă liniştesc şi devin, iar, copil. Dar să depăşesc acest moment lacrimogen. Să trec la lucrurile concrete. Cobadin este o comună foarte mare; când eram eu copil număra peste 10.000 de suflete, iar eu eram tare mândru că este cea mai mare comună din judeţ. Situat pe drumul naţional Constanţa-Ostrov, la 40 de kilometri de mare si 25 de Adamclisi, satul e un loc greu de definit. Asta pentru că e un spaţiu etno-lingivistic (aş adăuga şi cultural, dar mi-e teamă să nu par semeţ) pestriţ: turcii incă işi au cartierul lor, tătarii aşijderea, iar aromânii ("machedonii", cum le spune lumea), veniţi, in mare parte, la inceputul ultimului război, din Bulgaria, ocupau, in copilăria mea, vechile case nemţeşti, mari, dinspre gară, situate la şosea şi aveau, mai toate, ţarcul oilor chiar la intrare, in bătătură, ceea ce emana in jur un miros liniştitor, la care tresar şi azi. Căsătoriile mixe nu erau şi nu prea sunt nici azi tolerate. La sfârşitul secolului al XIX-lea, in sat s-a aşezat o mare comunitate germană, epurată in 1941: mai rămăseseră, până de curând, când au murit, doi nemţi in comună, ambii foarte gospodari şi de omenie. De la nea' Carol mergeam mereu in jurul Paştelui cu tata să cumpărăm salată şi alte verdeţuri şi ne minunam de grădina aliniată la milimetru. Există şi azi un cimitir al germanilor, cu cruci mari, sculptate decent in blocuri masive de calcar, acoperite cu licheni.
Când a ajuns in Cobadin, in anii '50, bunicul meu, miliţian de treabă, numit apoi şef de post (singurul care a rezistat peste 25 de ani in sat, neavând conflicte cu oamenii), a găsit un sat rupt in două: pe de o parte, erau musulmanii, cu cartierele lor de bordeie lipite cu pământ, pe care creşteau in voie bălăriile, cu oameni simpli, care trăiau parcă in secolul al XV-lea, fără să cunoască limba română şi fără să le pese de ceea ce se intâmpla dincolo de partea lor de sat, cu tătarii care se aprindea repede şi scoteau cuţitul din orice şi zona mai deschisă, mai civilizată, care fusese populată de nemţi. Uşor-uşor satul s-a ridicat şi, in 1989, era pe punctul de a deveni oraş (agroindustrial, e drept). Altfel, există câteva blocuri, un cămin cultural mare, arătos după renovare, pe care scrie, azi, la vedere, "Casa de cultură" (intr-o latură a lui se află şi o pancartă care anunţă ca acolo sunt... "Galeriile de artă"). Cum Alex Ştefănescu vorbeşte şi de o existentă sală de spactacole, presupun că intâlnirea evocată de el a avut loc chiar in Cobadin, de vreme ce satele mărunte din jur aveau o coşmelie pe care scria, de formă, "Cămin cultural", cu câte o sală mică şi intunecoasă de şedinţe, nu pentru spectacole. Piaţa cea mare din "centru" este străjuită de două statui, una mai impunătoare şi mai veche, a soldatului necunoscut (pe care autorităţile o vopsesc in apropierea zilei de 1 Decembrie, când se depun coroane de flori), alta (de fapt, un bust) mai recentă, făcută chiar de cel imortalizat in ipsos, un general, veteran de război.
Satul a avut unul dintre cele mai mari IAS-uri din judeţ (tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a lucrat ca inginer-şef acolo), un CAP, un SMA, are mai multe şcoli, un liceu mare cât orice clădire similară de la oraş (mama mea e secretară acolo), bănci, CEC, gară, birou de cadastru, notariat, supermarketuri, crâşme de cartier cu zecile şi localuri mai acătării in centru, două biserici şi o geamie (foto 1), din care se aude periodic vocea lunguiaţă a hogelui indemnându-şi credincioşii la rugăciune, din ce in ce mai multe cimitire, un stadion şi, de curând, dat fiind orgoliul unora, două echipe de fotbal care joacă in divizia "onoare" ş.a.m.d. Comuna este inconjurată de păduri, din ce in ce mai subţiri, din păcate şi, la 10 km, se află o baltă care se intinde de-a lungul câtorva sate, intr-un peisaj carstic de-a dreptul cuceritor. Pescarii cu experienţă trebuie să fi auzit de balta de la Negreşti-Conacu.
De când mă ştiu, am locuit, deşi la ţară, la bloc. Tot in blocul de lângă primărie mă intorc şi acum de câte ori am ocazia, in camera mea din copilărie şi simt că alergătura de peste an a luat sfârşit şi că pot, in fine, să mă relaxez. Cobadinul se situează, pentru mine, in afara timpului şi cred că aşa o să fie mereu. Nu mi-au mai rămas mulţi prieteni acolo, dar unul dintre ei imi este şi naş şi cred că sunt norocos că am prieteni pe care ii ştiu de când mă ştiu pe mine. Ce să mai spun? Acolo se află intreaga mea copilărie, cu toată mitologia ei, de care nu m-am rupt până astăzi. Tot acolo mi-am scris mare parte dintre cărţile de până acum, profitând de răgazul verii şi de confortul de a redeveni, sub protecţia mamei, liber de orice obligaţii.
In Cobadin s-a născut, in 1909, poetul suprarealist Virgil Teodorescu (foto 2), care şi evocă satul inceputului de secol al XX-lea in nişte pagini cu iz memorialistic. Am de gând să vorbesc cu primarul să numească măcar o străduţă, dacă nu ceva mai acătării, după autorul Blănurilor oceanelor. Din Viişoara, sat ce ţine de comuna Cobadin, era Pericle Marinescu, pe care, in calitatea sa de redactor al revistei "Tomis", dl Alex Ştefănescu trebuie să-l fi cunoscut. In fine, o spun cu modestie, in Cobadin am absolvit şi eu primele cinci clase: când ne-am transferat la o şcoală din Constanţa, eu şi fratele meu geamăn am simţit că s-a rupt iremediabil ceva. Şi aşa a şi fost. Nu l-am luat niciodată peste picior pe Cioran când i-am citit paginile despre pierderea paradisului din Răşinari.
In Iaşi, impart aceeaşi slăbiciune faţă de comuna dobrogeană cu Maria Magdalena Szekely, ilustru universitar, istoric medievist. Ştiu că mai sunt vreo 2-3 familii de "refugiaţi" pe care viaţa i-a dus atât de departe. Pentru toţi, bag mâna in foc, nici Iaşul, nici Bucureştiul, nici Constanţa nu se compară cu satul copilăriei mele, Cobadin.
Sigur că acest articol nu are alt scop decât unul informativ. Sunt convins că, de acum inainte, dl Alex Ştefănescu, dacă va rămâne la fel de opac in faţa toponimelor dobrogene, nu va mai confunda Cobadinul cu nici un alt sat.
In plus, l-aş mai anunţa pe această cale despre un lucru la care ştiu, pe propria-mi piele, că nu poate rămâne indiferent: că ar putea găsi oricând acolo un ghiudem excelent, făcut de turcii din sat din carne de oaie şi de cal (nu strâmbaţi din nas, nu se compară cu nimic sub aceeaşi denumire, incercat de mine) şi o pastramă de oaie extraordinară, o brânză a machedonilor cum nu am mai mâncat nicăieri, şuberec şi baclavale după pofta inimii. Mă indoiesc că, dacă ar fi gustat din aceste trufandale, simpaticul critic nu ar mai fi putut pune Cobadinul in rând cu alte sate dobrogene...

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi, din 2006.