IASII LUI CRETU/ Cobadin, centrul lumii
Autor:
Cretu Bogdan
16.03.2010
Citesc mereu cu plăcere textele lui Alex
Ştefănescu din "Ziarul de Duminică"; autorul lor are suficient umor
incât să surprindă, aproape de fiecare dată, intâmplări amuzante,
povestite cu o bonomie care face agreabile chiar şi nişte creaturi
atât de orgolioase şi atât de predisupuse, tocmai din această
cauză, la alunecarea in ridicol cum sunt scriitorii. Criticul
memorialist nu are insă răutăţi inutile, maliţii muşcătoare, ci pur
şi simplu decupează din memoria sa scene pitoreşti, de un haz
nebun. Adunate cândva intr-o carte, aceste cioburi de memorie vor
oferi pasionaţilor de cancanuri un puzzle pestriţ, din care
vor putea reconstitui culisele vieţii literare din ultimele
decenii.
In fine, in data de 16 februarie
a.c., dau peste următorul paragraf de deschidere, al unui articol
intitulat Scriitori la ţară: "Era in februarie 1972, aveam
douăzeci şi patru de ani şi lucram ca redactor la revista «Tomis»
din Constanţa. In martie urma să plec in armată. Ca redactor al
revistei «Tomis», am fost cooptat intr-un grup de scriitori şi
activişti care avea «sarcina» să participe la o intâlnire cu
cititorii intr-un sat (nu-mi aduc aminte numele satului; fiind
originar din Bucovina, toponimele din Dobrogea mi s-au părut
intotdeauna ciudate şi greu de memorat: Topraisar, Cobadin etc.).
Intâlnirea făcea parte din programul «Luna cartii la sate»".
Care e problema? vă puteţi intreba. Pentru dumneavoastră nu o fi
nici una, dar pentru mine, dobrogean până-n vârfurile unghiilor,
exilat din pură intâmplare in capitala Moldovei (dacă admitem că
astfel de intâmplări chiar există - eu nu prea cred asta!), mă
zgândără atâta nonşalanţă in recunoaşterea propriei ignoranţe
privitoare la geografia Dobrogei. Glumesc, desigur şi, tot intr-un
spirit de glumă, pe care l-am exersat de câte ori m-am intâlnit cu
dl Alex Ştefănescu, am să-i ofer amical câteva
informaţii.
Ceea ce trebuie să precizez de
la bun inceput, pentru a fi bine inţeles, este că, deşi născut in
spitalul din Medgidia, am copilărit şi am deschis ochii către lume
in... Cobadin. Satul dobrogean mi se pare, şi azi, buricul lumii.
Acolo e acasă, chiar dacă in Iaşi am o familie (mai exact, o
soţie şi un copil), o casă, un serviciu, nişte prieteni, o maşină
şi o bibliotecă fără de care n-aş mai fi eu. Acolo mă simt insă cel
mai bine, mă liniştesc şi devin, iar, copil. Dar să depăşesc acest
moment lacrimogen. Să trec la lucrurile concrete. Cobadin este o
comună foarte mare; când eram eu copil număra peste 10.000 de
suflete, iar eu eram tare mândru că este cea mai mare comună din
judeţ. Situat pe drumul naţional Constanţa-Ostrov, la 40 de
kilometri de mare si 25 de Adamclisi, satul e un loc greu de
definit. Asta pentru că e un spaţiu etno-lingivistic (aş adăuga şi
cultural, dar mi-e teamă să nu par semeţ) pestriţ: turcii incă işi
au cartierul lor, tătarii aşijderea, iar aromânii ("machedonii",
cum le spune lumea), veniţi, in mare parte, la inceputul ultimului
război, din Bulgaria, ocupau, in copilăria mea, vechile case
nemţeşti, mari, dinspre gară, situate la şosea şi aveau, mai toate,
ţarcul oilor chiar la intrare, in bătătură, ceea ce emana in jur un
miros liniştitor, la care tresar şi azi. Căsătoriile mixe nu erau
şi nu prea sunt nici azi tolerate. La sfârşitul secolului al
XIX-lea, in sat s-a aşezat o mare comunitate germană, epurată in
1941: mai rămăseseră, până de curând, când au murit, doi nemţi in
comună, ambii foarte gospodari şi de omenie. De la nea' Carol
mergeam mereu in jurul Paştelui cu tata să cumpărăm salată şi alte
verdeţuri şi ne minunam de grădina aliniată la milimetru. Există şi
azi un cimitir al germanilor, cu cruci mari, sculptate decent in
blocuri masive de calcar, acoperite cu licheni.
Când a ajuns in Cobadin, in anii
'50, bunicul meu, miliţian de treabă, numit apoi şef de post
(singurul care a rezistat peste 25 de ani in sat, neavând conflicte
cu oamenii), a găsit un sat rupt in două: pe de o parte, erau
musulmanii, cu cartierele lor de bordeie lipite cu pământ, pe care
creşteau in voie bălăriile, cu oameni simpli, care trăiau parcă in
secolul al XV-lea, fără să cunoască limba română şi fără să le pese
de ceea ce se intâmpla dincolo de partea lor de sat, cu tătarii
care se aprindea repede şi scoteau cuţitul din orice şi zona mai
deschisă, mai civilizată, care fusese populată de nemţi. Uşor-uşor
satul s-a ridicat şi, in 1989, era pe punctul de a deveni oraş
(agroindustrial, e drept). Altfel, există câteva blocuri, un cămin
cultural mare, arătos după renovare, pe care scrie, azi, la vedere,
"Casa de cultură" (intr-o latură a lui se află şi o pancartă care
anunţă ca acolo sunt... "Galeriile de artă"). Cum Alex Ştefănescu
vorbeşte şi de o existentă sală de spactacole, presupun că
intâlnirea evocată de el a avut loc chiar in Cobadin, de vreme ce
satele mărunte din jur aveau o coşmelie pe care scria, de formă,
"Cămin cultural", cu câte o sală mică şi intunecoasă de şedinţe, nu
pentru spectacole. Piaţa cea mare din "centru" este străjuită de
două statui, una mai impunătoare şi mai veche, a soldatului
necunoscut (pe care autorităţile o vopsesc in apropierea zilei de 1
Decembrie, când se depun coroane de flori), alta (de fapt, un bust)
mai recentă, făcută chiar de cel imortalizat in ipsos, un general,
veteran de război.
Satul a avut unul dintre cele
mai mari IAS-uri din judeţ (tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a
lucrat ca inginer-şef acolo), un CAP, un SMA, are mai multe şcoli,
un liceu mare cât orice clădire similară de la oraş (mama mea e
secretară acolo), bănci, CEC, gară, birou de cadastru, notariat,
supermarketuri, crâşme de cartier cu zecile şi localuri mai
acătării in centru, două biserici şi o geamie (foto 1), din care se
aude periodic vocea lunguiaţă a hogelui indemnându-şi credincioşii
la rugăciune, din ce in ce mai multe cimitire, un stadion şi, de
curând, dat fiind orgoliul unora, două echipe de fotbal care joacă
in divizia "onoare" ş.a.m.d. Comuna este inconjurată de păduri, din
ce in ce mai subţiri, din păcate şi, la 10 km, se află o baltă care
se intinde de-a lungul câtorva sate, intr-un peisaj carstic de-a
dreptul cuceritor. Pescarii cu experienţă trebuie să fi auzit de
balta de la Negreşti-Conacu.
De când mă ştiu, am locuit, deşi
la ţară, la bloc. Tot in blocul de lângă primărie mă intorc şi acum
de câte ori am ocazia, in camera mea din copilărie şi simt că
alergătura de peste an a luat sfârşit şi că pot, in fine, să mă
relaxez. Cobadinul se situează, pentru mine, in afara timpului şi
cred că aşa o să fie mereu. Nu mi-au mai rămas mulţi prieteni
acolo, dar unul dintre ei imi este şi naş şi cred că sunt norocos
că am prieteni pe care ii ştiu de când mă ştiu pe mine. Ce să mai
spun? Acolo se află intreaga mea copilărie, cu toată mitologia ei,
de care nu m-am rupt până astăzi. Tot acolo mi-am scris mare parte
dintre cărţile de până acum, profitând de răgazul verii şi de
confortul de a redeveni, sub protecţia mamei, liber de orice
obligaţii.
In Cobadin s-a născut, in 1909,
poetul suprarealist Virgil Teodorescu (foto 2), care şi evocă satul
inceputului de secol al XX-lea in nişte pagini cu iz memorialistic.
Am de gând să vorbesc cu primarul să numească măcar o străduţă,
dacă nu ceva mai acătării, după autorul Blănurilor
oceanelor. Din Viişoara, sat ce ţine de comuna Cobadin, era
Pericle Marinescu, pe care, in calitatea sa de redactor al revistei
"Tomis", dl Alex Ştefănescu trebuie să-l fi cunoscut. In fine, o
spun cu modestie, in Cobadin am absolvit şi eu primele cinci clase:
când ne-am transferat la o şcoală din Constanţa, eu şi fratele meu
geamăn am simţit că s-a rupt iremediabil ceva. Şi aşa a şi fost. Nu
l-am luat niciodată peste picior pe Cioran când i-am citit paginile
despre pierderea paradisului din Răşinari.
In Iaşi, impart aceeaşi
slăbiciune faţă de comuna dobrogeană cu Maria Magdalena Szekely,
ilustru universitar, istoric medievist. Ştiu că mai sunt vreo 2-3
familii de "refugiaţi" pe care viaţa i-a dus atât de departe.
Pentru toţi, bag mâna in foc, nici Iaşul, nici Bucureştiul, nici
Constanţa nu se compară cu satul copilăriei mele,
Cobadin.
Sigur că acest articol nu are
alt scop decât unul informativ. Sunt convins că, de acum inainte,
dl Alex Ştefănescu, dacă va rămâne la fel de opac in faţa
toponimelor dobrogene, nu va mai confunda Cobadinul cu nici un alt
sat.
In plus, l-aş mai anunţa pe
această cale despre un lucru la care ştiu, pe propria-mi piele, că
nu poate rămâne indiferent: că ar putea găsi oricând acolo un
ghiudem excelent, făcut de turcii din sat din carne de oaie şi de
cal (nu strâmbaţi din nas, nu se compară cu nimic sub aceeaşi
denumire, incercat de mine) şi o pastramă de oaie extraordinară, o
brânză a machedonilor cum nu am mai mâncat nicăieri, şuberec şi
baclavale după pofta inimii. Mă indoiesc că, dacă ar fi gustat din
aceste trufandale, simpaticul critic nu ar mai fi putut pune
Cobadinul in rând cu alte sate dobrogene...
BOGDAN CRETU (nascut la 21
ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de
Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea
"Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna
cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii
critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul
pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru
debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un
optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi",
nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania
literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana
contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"),
Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar,
eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste
culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc.
Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor
din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si
Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de
Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi,
din 2006.