CRONICA LITERARĂ/ Disperare cu stil

Autor: Daniel Cristea Enache 17.03.2010

Spre finele plachetei sale Un anotimp in Berceni*, Claudiu Komartin inserează un text "autentist", dat fireşte cu litere mici: să nu scriu (jurnal).

Prima strofă este una melancolic-alcoolizantă, paşii poetului proiectat ca personaj apucând tot mai rar pe vechile rute bahice: "rar, tot mai rar imi iese in cale câte o cârciumă proletară, cu/ mese vechi acoperite cu muşamale murdare, peste care lămpile/ işi revarsă lumina cirotică şi unde, la ziuă, alcoolicii ruşinoşi/ cântă şi râd, iar mai apoi cad de pe scaune ca popicele, dintr-un/ singur blând bobârnac al lui Dumnezeu". Frumuseţea acestui tablou vivant e tăiată, in strofa următoare, printr-o autoreferenţialitate explicită, a scriitorului conştient că orice experienţă existenţială poate deveni o temă literară. Ba chiar un clişeu generaţionist: "să nu scriu despre băutură, acum când toată lumea o face, atât/ de uşor, de locvace... să nu scriu despre aşteptare şi agitaţie,/ despre mânie şi incântare; despre nopţile tulburi cu punţi sub-/ ţiri peste care treci doar cu ochii inchişi, despre uimiri şi intre-/ zăriri, să nu repet că tot ce contează e poezia venită din compa-/ siune, şi nu poezia-uzură, făcută din creier, din incheietură".
Arta poetică, incluzând eschiva şi delimitarea, e modulată aici cu efecte aproape incantatorii (asupra autorului insuşi mai mult decât asupra lectorului), păstrând un rest de ambiguitate. Intre afectele, sentimentele, stările şi experienţele personale şi translarea, operarea lor lirică s-au interpus numeroşi textieri care au compromis in bună măsură şi tematica in sine, şi utilizarea ei creativă. Realitatea interioară continuă să fie explorată, prin buza sticlei sau in febrele nopţii; insă accesul poetic la ea este perturbat, dacă nu obturat, de o manieră şi o modă in curs de constituire. De o "productivitate" compromiţătoare. "Să nu repet" poate fi aşadar citit in două moduri: "să nu repet sdupă alţiit că tot ce contează e poezia venită din compasiune" ori "să nu repet ssă nu mai insistt că tot ce contează e poezia venită din compasiune". Nuanţa contează. Dacă in prima variantă "poezia-uzură, făcută din creier, din incheietură" este apărată indirect de către poetul nostru disident, in a doua, dimpotrivă, el o respinge net, imputând-o altora.
Un anotimp in Berceni ilustrează pe numeroase pagini acest efort al lui Claudiu Komartin de a-şi regândi şi reformula poezia. La al treilea volum, după Păpuşarul şi alte insomnii (2003) şi Circul domestic (2005), textualismul cu nervuri livreşti, aluziile şi incidenţele culturale, regia ţinând cont de toate detaliile, histrionismul (prea) bine montat, gesticulaţia şi poza de dandy suferind cu stil - toate acestea incep să fie percepute ca insuficiente. Paradoxul e că autorul, hiperlucid, nu-şi mai poate cenzura reflexele culturale; şi nu-şi poate fisura in nici un fel autocontrolul. Să vedem cum se face priza naturalistă la o scârboasă realitate inconjurătoare: "In unele seri de iarnă, in gospodăria bunicilor din Chircani/ tătuca se repede cu ură-ntre porci/ zguduit de tuse/ iar cuvintele-i aspre duhnesc a dializă/ şi a alcool.// Muci intăriţi şi bale amestecate cu borâtură/ i se preling pe bărbie/ dar vierilor tot nu le dă pace./ Aşa l-am găsit intr-o noapte: zăcând in noroi/ printre râturile pofticioase şi-nsângerate". Pe următoarea filă din Poemele cu tătuca, o lentă descompunere baudelairiană: "Simţi de acum cu câtă poftă iţi joacă larvele morţii-n plămâni/ dar tot te găsesc in clipele de răgaz trăgând din ţigară/ şi mirosul amărui de cheag, de puroi şi gudron/ care-ţi iese din carne tot timpul/ e pentru mine parfumul tristeţii/ şi-al descompunerii lente". De asemenea, un expresionism cvasididactic, cum scrie la carte: "La inceput credeam că aşa trăiesc oamenii/ dar i-am văzut umblând dezinvolţi/ umilind toate lucrurile mişcătoare din jur/ ii urmăresc zilnic pe străzi poftesc după corpurile lor/ devenite cu anii tuburi diforme hrăpăreţe şi reci" (Sub carnea). Accente biblice, apocaliptice: "Pe toţi cei care nu puteau sta locului o clipă/ bătându-se intre ei pentru putere şi glorie,/ moartea i-a scuturat peste câmpuri şi gropi/ ca pe un sac cu mătreaţă" (Elegie). Şi un titlu, al volumului intreg, ce parafrazează (cu un coeficient parodic aproape insesizabil) rimbaldianul Une Saison en enfer.
Nu se poate vorbi, in toate aceste cazuri, despre o preluare mimetică. Epigon, Claudiu Komartin este numai in măsura recuperatoare şi intertextuală a postmodernismului, pentru care limbajele anterioare nu se şterg. Diferenţa tânărului autor faţă de majoritatea colegilor lui de generaţie e dată de situarea in interiorul unui cod al continuităţii. Prezentul din versurile lui este unul artistic, iar nu social-istoric, ca la fracturişti de tipul lui Marius Ianuş şi al Elenei Vlădăreanu. Realitatea postrevoluţionară e filtrată, senzaţiile sunt mediate, reflexele insele, cum spuneam, sunt condiţionate cultural. Dacă nu scrie "din incheietură", adică facil, mecanic, poetul acesta pe cât de tânăr, pe atât de elaborat compune intotdeauna "din creier", lucrând şi prelucrând textul, dirijând conştient fluxuri de semnificaţie, fără sincope datorate rezistenţei materialului. Când apar, ezitările sunt de fapt calculate; la fel, anxietăţile, angoasele, disperările eului, desfăşurate pentru a fi resorbite in scriitura impecabilă: "Dacă tu nu mai eşti, ce mai rămâne intre mine şi moarte?/ Paiele imprăştiate de furtună, iarba ingălbenită,/ un câine bătrân şi surd care latră in noapte?// La noi, lumea se incaieră pentru orice fleac./ Paţanii injură şi duşmănesc, omorurile se ţin lanţ,/ insă pe lumea celalaltă, discută increzători Boris şi Vitea,/ asemenea silnicii sunt mai rare./ Cel mult două pe săptămână - şi, spunând toate acestea,/ râd şi se bucură şi vorbesc tot mai tare.// Dacă tu nu mai eşti, ce mai rămâne intre mine şi moarte?/ Poate un câmp cu maci negri, peste care/ plutesc mari păsări de pradă, ca intr-un vis...// Incălziţi de tărie, copiii Liubei lovesc cu pumnul in masă/ şi vorbesc cu inflăcărare despre paradis".
Poemele cu tătuca, secţiunea cea mai pregnantă a cărţii, oferă un melanj in care toate ingredientele (şi categoriile de care aparţin) pot fi recunoscute. Şi apoi, incă o dată sortate: regionalisme grele basarabeneşti şi efluvii moderniste, personaje familiale, localizate (bătrâna Liusia, mătuşa Polina, fratele mai mare Oleg) şi receptori confesivi dintr-un alt cadru ("Intocmai domnişoară:/ tătuca e doar o carcasă de celule in descompunere", "flegma sa verde, surioară, e râul/ blestemat in care ne inecăm tinereţea"); fărâme desprinse, aparent, dintr-o viaţă sordidă, in fond elemente de scenerie morbidă, etalate şi intensificate poetic. Boala tatălui va fi asistată in toate simptomele şi dejecţiile ei, atât de progenitura inspăimântată la modul cuviincios-tradiţionalist, cât şi de către autorul care punctează, odată cu alunecarea spre moarte, semnificaţia ei morală: "Cine se zvârcoleşte mai tare ca tine?/ Cine suferă,/ cine se dă de ceasul morţii,/ cine e mai orb decât tine, mai vanitos, mai smintit?/ Stricăciunea iţi lucrează in oase şi nu-i nimeni pe lume/ să te poată-ajuta.// Când tusea te lasă, râgâi şi te băşeşti cu poftă, ai poate/ impresia că astfel trupul mai scapă de rău şi/ se indepărtează de moarte./ Cine se iubeşte mai mult decât te-ai iubit tu/ o viaţă intreagă, tătucă?/ Deznădejdea noastră te ţine in viaţă". Intr-un registru complet diferit (al graţiosului dansant), dar cu aceeaşi atenţie distributivă pentru detaliile compoziţionale, Un dans matinal arată virtuozitate coregrafică: "Deşteptat dintr-o dată de o mireasmă/ pentru care, către amiază, iţi vei aminti să-l lauzi/ pe bătrânelul Filip, grădinarul cel migălos/ cu surâsul larg şi mâini delicate.// Ştii incotro să te-ndrepţi - in zori, cei dintâi treziţi/ urmăresc cu blândeţe procesiunile vietăţilor mici.// De-a lungul aleilor ce coboară in pantă dinspre colină,/ găseşti vlăstari tineri, inălţându-se iute/ in pulberea verii./ Mai incolo, cimişirul işi reia cântectul/ intrerupt de cu seara, impins de o iubire ascunsă.// Ştii incotro să te-ndrepţi - pisicile se dezmorţesc după somn/ printre flori, prin unghere,/ se hârjonesc,/ adulmecă-n aer,/ mustăţile zbârnâie:/ natura comunică prin curioase vibraţii.// Se deschide o poartă: cu mers potrivit, o tânără/ păşeşte in stradă. O priveşti incântat de la geam,/ iar ea iţi zâmbeşte. Dispare intr-o arcadă,/ apoi se arată din nou.// Un dans matinal. Un capriciu. O joacă./ I-ai pune pe frunte frunze de laur./ Foarte incet, prin părul fetei trece o boare de vânt,/ ca peste o plajă presărată cu solzi fini de aur".
Claudiu Komartin şi-a creat, indiscutabil, un culoar distinct in literatura ultimilor ani, pe care performează cam de unul singur, punându-şi in actul liric propriii avatari. Până la veritabila complexitate in omogenitate a adevăratei poezii, mai e puţin de lucrat.


*) Claudiu Komartin, "Un anotimp in Berceni", Editura Cartier, Chişinău, 2009, 72 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară in Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi in Romania literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei in dialog, Bucureştiul cultural,Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romania Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romană; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romană.