CARTEA DE ARTĂ/ Reli, file de poveste

Nu-mi mai amintesc, in amănunţime, cum a ajuns Harun* s-o pună pe Darr, pupăza vorbitoare, in plic, dar ştiu că, imediat după ce a făcut asta, la sfârşitul călătoriei sale fantastice in căutarea Mării de poveşti, timpul s-a urnit iar din loc, ceasurile au inceput din nou să meargă, iar Harun şi-a dat seama că era ziua lui. In oraşul cel trist in care locuia Harun, la ţărmul unei mări indurerate, plină de "peştiposaci", lucrurile o luaseră şi mai tare razna atunci când Rashid, tatăl său, incetase să mai spună poveşti. Erau poveşti de toate soiurile, poveşti minunate, poveşti cu cap şi coadă sau istorii fără nicio noimă, toate nişte născociri care nici măcar nu erau adevărate. Fără ele, insă, timpul rămânea nemişcat, viaţa devenea searbădă, iar oamenii nici nu mai aveau o zi de naştere, pentru că, fără poveşti, degeaba se mai născuseră.

In această convingere stăruie dintotdeauna Aurelia Mocanu. Nu ştiu dacă broderia de poveşti in care s-a invăluit şi in care merge infăşată pe stradă i se trage de la tristeţea oraşului in care locuieşte sau de la numeroşii criticiposaci care il umplu, dar ea, in lipsa basmelor, pare că se ofileşte. Ea naşte poveşti sau le provoacă, unelteşte intâlniri intre oameni, urzeşte poveşti cu sau fără cuvinte, surprinzătoare, incitante, amăgitoare şi intotdeauna uluite in faţa frumuseţii acestei lumi. Una dintre primele ei poveşti de succes e un volum de versuri, "Ibrişim" (Premiul ASPRO, 2001), in care toarce iţe de proză poematică fină, din specia orfevreriilor lui Francis Ponge: "Prelung, intunecos şi murdar, un hoit de delfin euxin se crapă ca interiorul unei mandoline vechi, căzute pe lespezi. Beluga albă, Grindelul cel agitat: şefi de triburi de delfini ce veghează primordiali oceanul. Nu dorm vreodată, ca şi ceilalţi Mari ai apelor, rechinii. Ferocii trebuie să-şi vânture uniform bronhiile, ca o penitenţă. Pe când delfinul nu doarme, pentru că are mereu de spus ceva." Ca şi delfinii ei din apele elene, Aurelia are mereu ceva de spus. Vorbeşte la telefon mai mult decât şeful Pentagonului, trece in turbion prin toate sălile de expoziţie ale Bucureştilor lăsând in urmă roiuri de vorbe memorabile (dar nu intotdeauna confortabile), scrie cronici de artă (sau le vorbeşte, la Radio România Cultural), vernisează expoziţii, cunoaşte pe toată lumea şi face, prin gesturi bruşte din bagheta sa miraculoasă, ca toată lumea să se cunoască, să se imprietenească şi să-şi spună poveşti. Cronicile ei, cel puţin acelea din ultimii ani, par ţesute din ibrişimul scornelilor, şi, intr-o formulă de rară adecvare la obiect, pictează in vorbe: "Dorin Creţu arată a condotier imblânzit de un fular Hermes, la fereastra inaltă a atelierului său de pe cheiul Senei", sau "Ţinând parcă in mână un smoc din coada motanului din Cheshire, Cristian Răduţă a trecut dincolo, in oginda harului, inainte de 20 de ani", sau "Cu ţinuta uşor adusă şi oblică, cu portret de spiriduş ager - craniu rotund şi ras, ochi cenuşii, adânci, ca un dublu ochean, nas mic şi ascuţit, gura mai mult pecetluită, tânărul grafician ieşean Tudor Pătraşcu este absorbit in ultimii ani de Alhemie". Iar personajele-plasticieni despre vorbeşte au, majoritatea, nume zografisite: Victor Vladimir Ciobanu este Viviverde, Lili Pancu - Lili de lavandă, Vasile Celmare - Bazileu de Breaza, iar Suzana Dan - Suzidana.

De curând, de când a devenit doctor in istoria artei, şi-a spus sieşi Relly Poppins. Şi câtă dreptate onomastică are! Când stă să apară, se iscă vântul, ceasurile prind să-şi rostogolească acele mai repede, şi, dinspre Foişorul de Foc, se lasă intr-un târziu pe pământ, imbrăcată in poncho-uri peruviene, in kimono-uri sau in burnuzuri berbere chiar ea, dra Poppins.

Şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, de parcă tot acest caleidoscop halucinant de măşti povestite trebuia să-şi articuleze o piesă şi mai descumpănitoare, iată că Aurelia Mocanu ne-a oferit o lucrare doctă, dar nu rigidă, care să ne amintească de vocaţia ei pentru sinteză şi pentru privire panoramată: "Criza clastică. Aspecte ale esteticii fragmentului, simptom al deconstrucţiei şi retorică fecundă a elipsei", apărută la Editura Printech, 2010. Despre această piesă "grea" din bibliografia Aureliei Mocanu, care a ales fragmentul ca trăsătură definitorie a modernităţii şi postmodernităţii, Ioana Vlasiu spunea: "De la Brâncuşi şi Giacometti la Louise Bourgeois până la personaje funambuleşti pentru care nici un spectacol nu este suficient de extravagant, ca Matthew Barney, faţă de care Dali rămâne o umbră palidă de la inceputul secolului trecut, de la Hans Bellmer la Francis Bacon, de la Mircea Spătaru la Darie Dup şi Mircea Roman, Aurelia Mocanu reface o istorie a artei secolul XX printr-o lentilă bine aleasă, fragmentarul, cu care măreşte pentru noi articulaţii fine, interstiţii şi corelaţii semnificative."

Cum volumul este, de fapt, incă una dintre poveştile rellypoppinsiene care urnesc timpul din loc, ne-am dat seama, inainte să-ncălecăm pe-o şa, că azi e ziua ei. La mulţi ani!