CRONICA LITERARA/ Nicolae Manolescu – public şi privat
Autor:
Andrei Terian
25.03.2010
Toţi comentatorii ultimei cărţi a lui Nicolae
Manolescu* au remarcat disproporţia ce stă la baza ei. Niciunul,
insă, nu a incercat să şi-o explice. Şi totuşi, diferenţa dintre
cele două secţiuni ale volumului e mult prea mare pentru a putea fi
pusă pe seama capriciului sau a hazardului.
Prima parte, Cititul şi
scrisul, reia cu unele retuşuri materia volumului apărut in
2002 la Polirom şi se compune dintr-o suită eterogenă de amintiri
şi impresii de lectură din anii copilăriei şi ai adolescenţei.
Discursul e, aici, când eseistic, când evocator, alternând insă
mereu ingenuitatea lecturilor "virginale" cu reflecţiile criticului
matur.
O anume naivitate persistă, ce-i
drept, şi in partea secundă a volumului, intitulată simetric
Scrisul şi cititul. Numai că, pe de o parte, ea se exprimă
aici indeosebi prin naraţiune şi portretistică, iar, pe de alta, nu
mai are de-a face cu inocenţa infantil-juvenilă, ci doar cu
reticenţa criticului in a-şi comenta propria activitate din
ultimele cinci decenii. Astfel incât nu-i de mirare că abia la
pagina 407, după ce constată "cât de puţin am vorbit despre mine
insumi", Nicolae Manolescu işi ia in serios sarcina de
(auto)biograf, de care se achită apoi in 15 pagini dense, lucide şi
patetice deopotrivă.
Fără indoială că această
reticenţă nu ţine doar de un program ("Nu noi suntem s...t cei mai
in măsură să apreciem aceste lucruri", recunoaşte undeva autorul
cărţii), ci şi de o dispoziţie temperamentală, pe care criticul
insuşi şi-o explică prin inaptitudinea sa pentru lirism, pentru
"introspecţie" şi chiar pentru biografie. Căci, chiar dacă pretinde
că a deprins din scrierile biografilor antici "pluralismul
hermeneutic", Nicolae Manolescu recunoaşte că personajele i s-au
părut intotdeauna "interlocutori mai valabili decât scriitorii
inşişi". Insă, mai mult decât o carenţă, rezerva criticului faţă de
confesivitate ascunde, de fapt, o temere: temerea ca propria-i
biografie să fie confiscată de alţii, ca ea să inceteze astfel a
mai fi biografia sa. Ce-i drept, o atare atitudine nu
transpare in chip explicit in Viaţă şi cărţi;dar ea fusese
deja formulată fără echivoc intr-un interviu acordat lui Mircea
Iorgulescu in 1997: "Câtă vreme eşti o simplă persoană particulară,
ai o singură biografie. Odată ce ai devenit o persoană publică, ai
mai multe. Trebuie să recunosc că mă deranjează ideea asta de a
avea mai multe biografii. Pentru că dacă eu aş vrea să pun intr-o
carte, să-mi povestesc intr-un anume fel viaţa sau să imi imaginez
mai multe vieţi, in nişte romane, cum se intâmplă, atunci e un
lucru, asta vreau eu. Dar să mi se facă nişte biografii,
asta mi se pare inacceptabil; eu am o singură biografie şi sunt
foarte solidar cu ea. Asta nu inseamnă că imi iubesc toate
gesturile sau toate vorbele, nu, dimpotrivă, mi le detest pe unele,
mi-e ruşine de altele, dar e biografia mea, sunt solidar cu ea, nu
accept să mi se facă alte biografii."
Aşadar, "pluralismul
hermeneutic" işi are limitele lui. Sau, cel puţin, antidotul.
Probabil că tocmai pentru a contracara eventualele biografii
"făcute" a ales Nicolae Manolescu să scrie acest volum, care
reprezintă, după cum a observat Mihai Iovănel, "(auto)biografia
oficială" a criticului. Oficială, pentru că ea exprimă, desigur, un
punct de vedere "legal", autoasumat (poate chiar singurul, in
viziunea autorului) cu privire la propria-i viaţă. Dar nu numai de
aceea. Oficială, cartea de faţă este şi dintr-un alt motiv, poate
mai important decât primul, pe care criticul nu uită să-l sugereze
tot in interviul amintit: "nu există o reglementare, cred că
nicăieri in lume, s...t care să stabilească linia dintre privat şi
public. Dar eu cred că linia asta trebuie să treacă prin ceea ce
fiecare dintre noi consideră că din domeniul privat poate să treacă
in domeniul public. Eu insumi decid ce anume din ceea ce mi s-a
intâmplat mie, din biografia mea, din experienţele mele de toate
felurile, din fantasmele mele, din sexualitatea mea, din relaţiile
mele, poate deveni public. Eu decid. Fiecare dintre noi
decide."
E, aici, un punct asupra căruia
cred că merită să insistăm. Nicolae Manolescu nu numai că nu
consideră că "viaţa mea a fost o carte", dar chiar priveşte cu
oroare o asemenea posibilitate, care ar presupune, inainte de orice
altceva, ca existenţa sa privată să devină un bun public, la
indemâna tuturor. Dar el acceptă că, in schimb, "cărţile au fost
viaţa mea". Doar cărţile, aş fi tentat să adaug. Fireşte, mi
s-ar putea răspunde că un individ işi confecţionează imaginea
publică intr-o manieră idealizată şi că, de fapt, faţa lui cea
"adevărata" nu poate fi dedusă decât din comportamentul său privat.
Insă a pune astfel problema mi se pare o mare eroare. In cazul unui
critic, tot "adevărul" personalităţii sale (tot "adevărul" care ar
trebui să ne intereseze, vreau să zic) e in textele lui. Căci
scrierile nu reprezintă "doar" imaginea publică a unui autor, ci,
dimpotrivă, doar ele fac ca un anume individ să devină o
persoană publică. Sau, dacă, vreţi, o "personalitate". Ba, uneori,
chiar o instituţie.
De altfel, in această direcţie
par să se indrepte şi gândurile criticului insuşi, care işi
denumeşte cartea o "biografie intelectuală". Sintagma nu e, insă,
cea mai potrivită. La drept vorbind, alură de Bildungsroman
are doar prima parte a volumului, unde experienţele sunt privite
din unghi teleologic şi aşezate sunt semnul exemplarităţii.
Caracterul mai pronunţat "intelectual" pe care il afişează
Cititul şi scrisul se justifică relativ simplu: până la
21-22 de ani, Nicolae Manolescu doar citeşte; cel puţin in
sensul că scrisul, deloc neglijabil, nu devine deocamdată o "marfă"
publică. Ne aflăm, aşadar, in preistoria eroului, pe care
autorul o reconstituie cu precădere din amintiri, dar şi din
puţinele producţii juvenile pe care le-a mai păstrat. Adevărata
istorie a criticului Nicolae Manolescu incepe odată cu
debutul său din Contemporanul (de fapt, din Viaţa
românească, inregistrat cu un an in urmă). De aici incolo,
scrisul criticului poate să vorbească pentru sine. Dar şi
pentru cititul lui. Ceea ce răzbate, totuşi, in a doua parte
din Viaţă şi cărţi e un fel de
para-istorie, o rememorare in egală măsură afectivă şi
detaşată a contextului politico-literar de după 1962. Aici,
experienţele nu mai sunt tratate ca exemplare, ci contemplate in
tipicitatea lor (tipice rămân, intr-un anume sens, chiar şi
intâmplările aberante ori hilare), iar perspectiva finalistă
cedează locul unei logici cauzale, legitimată de momentul
"originar" al debutului.
Secţiunea secundă volumului de
faţă a fost comparată uneori cu Memoriile lovinesciene, iar
balanţa a inclinat de regulă in defavoarea lui Nicolae Manolescu.
Cu toate acestea, intre cele două scrieri biografice există câteva
diferenţe fundamentale de proiect. Lovinescu işi aşeza in mod
programatic Memoriile in prelungirea Istoriei literaturii
române contemporane, chiar dacă, oarecum paradoxal, el le
atribuia deopotrivă un rol polemic şi militant, asezonându-şi
amintirile cu numeroase pamflete şi reglări de conturi. Pentru
Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi nu e menită să justifice
decât istoria sa personală - şi doar incidental Istoria sa
critică. De altfel, memorialistul ii analizează rareori pe
ceilalţi, cu precădere in note fugare, fără intenţia de a contura
"portrete" monografice şi fără a trafica, de obicei, informaţii
private de ordin compromiţător. Mai mult, chiar şi atunci când
schiţele comportă oarecare maliţie (in cazul lui Breban sau al lui
Corneliu Coposu, de pildă), ele nu degenerează niciodată in
caricaturi.
Ce-i drept, criticul nu vorbeşte
prea mult nici despre sine. Cel puţin nu despre spaţiul său privat.
Există, desigur, in Viaţă şi cărţi numeroase pagini
substanţiale despre Nicolae Manolescu. Dar ele se referă, in primul
rând, la instituţia Nicolae Manolescu. Căci, dincolo de
orice contestări sau nuanţări, autorul Lecturilor infidele a
fost acela care a personificat exponenţial, in ultimele trei
decenii de comunism, figura criticului literar dintr-un regim
totalitar. E un statut pe care (auto)biograful şi-l asumă
necondiţionat şi care implică, la rândul lui, un anume tip de
comportament pe care criticul incearcă să şi-l justifice.
Definitoriu mi se pare aici faptul că, spre deosebire de Lovinescu,
Nicolae Manolescu nu incearcă să treacă drept un model de
moralitate, ci doar să descrie condiţia unui profesionist care se
străduieşte să-şi facă bine treaba şi in vremuri de restrişte.
Criticul nu se eroizează, nu-şi ascunde micile laşităţi, recunoaşte
că de multe ori a avut "noroc" şi, mai ales, punctează de fiecare
dată duplicitatea constitutivă a unui sistem in care un inalt
demnitar ajunge să-i solicite cronicarului să scrie chiar şi un
text ideologically incorrect doar pentru a inlătura
suspiciunea de potenţială disidenţă.
Coroborată cu reflecţiile despre
cenzură şi autocenzură, despre tabuurile pe care nici măcar
securiştii nu indrăzneau să le verbalizeze, despre "rezistenţa prin
cultură" şi "oportunism", asemenea atitudini fac din Viaţă şi
cărţi cea mai profundă reflecţie privind statutul criticii
literare in comunism pe care o avem până in momentul de faţă. Şi,
totodată, o biografie veridică a criticului Nicolae
Manolescu. Dar reprezintă ea oare "adevărata" biografie? Fără
indoială că nu. Insă, pentru a ajunge la aceasta din urmă, nu e
nevoie să pescuim prin canalele anecdoticii cu veleităţi de
"document", ci doar să-i recitim scrierile lui Nicolae Manolescu,
de la cronicile publicate la inceputul deceniului şapte până la
Istoria critică de mai an.
*) Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009, 424 p.