IASII LUI CRETU / „...e la scriitori!”

Cititul este o preocupare tare dubioasă; scrisul cu atât mai mult. Dacă, Doamne fereşte, te indeletniceşti cu aşa ceva, trebuie că eşti sărit de pe fix sau, şi mai rău, vrei să faci pe deşteptul, să-i sfidezi pe ceilalţi. Eu unul mă jenez mereu când cineva mă recomandă, intr-un cerc neutru, drept critic literar sau, şi mai şi, drept scriitor. Lumea se uită la tine ca la un increzut. Asta-i bună, te-ai apucat tu să fii mai deştept decât ceilalţi...
Şi, oricum, scriitorii ăştia nu sunt oameni chiar normali. Dacă sunt bărbaţi, sunt beţivi, dacă sunt femei, sunt, obligatoriu, curve. Eminescu a murit de sifilis, degeaba se ruşinează unii şi alţii să o recunoască; Veronica Micle păcătuia cu I.L. Caragiale; Nina Casian a făcut recensământul erotic al tuturor scriitorilor anilor '50; Marin Preda a murit beat; Labiş nu era nici el limpede când s-a ciocnit cu un tramvai; Nichita Stănescu a fost un mare băutor, nu era niciodată treaz. Cam asta se ştie, de regulă, despre marii noştri scriitori. Ce au scris - asta pare să conteze mai puţin.
Ce mai, omenii normali işi văd de muncă, iar, când au timp liber, trag o băută proletară, merg la stadion sau văd un meci acasă, sparg seminţe la scara blocului, in cel mai bun caz cos un goblen, nu pierd vremea stând cu nasul in cărţi sau, şi mai şi, mâzgălind hârtia. Când scrii la ziar, mai e cum e, dar când scrii cărţi, eşti un ciudat, omule, du-te şi te vindecă. Trece viaţa pe lângă tine şi e păcat, că eşti băiat tânăr... Pe cine mai interesează, că toată lumea, de la copchiii de clasa I la studentele de la Litere, fuge de cărţi ca Dracul de tămâie...
La noi, pe oricine ai intreba, ţi-ar spune fără să respire că munca este doar cea fizică, că profesorii sunt plătiţi degeaba de vreme ce merg la serviciu intr-o săptămână cât un om normal in două zile; intelectualul in genere este un cetăţean inutil, nimic nu se vede in urma lui. Respect pentru dascăl şi, eventual, pentru omul de carte mai poţi găsi in rândul bătrânilor de la ţară; ceilalţi nu se mai conformează, doar se ştie că azi oricine poate să facă o facultate.
Decupez doar câteva scene care să ateste cele scrise mai sus.
Student in anul I la Litere, locuiam, cu frate-meu, intr-un cămin de la Politehnică, din Tudor. Impreună cu vreo trei colegi, cărora nu le venea să creadă că eram in stare să dau jumătate din bursă pe două cărţi. De banii ăia, am fi putut bea cu toţii 3 zile. Când se plictisea, unul dintre ei, pe care la o inmormântare l-am reintâlnit in calitate de cioclu, demonta broasca de la uşă şi o monta la loc. In timp ce meşterea, mă intreba pe mine ce inţeleg eu din cărţile alea de stau cu nasul in ele. Ce era să-i spun? Că nu-mi plăcea şurubelniţa şi atunci făceam şi eu ce puteam. Şi că, in esenţă, şi demontatul şi montatul unui mecanism de la uşă reprezintă tot un fel de activitate intelectuală, dacă ştie să-i dea un sens dincolo de lucrul propriu-zis al mâinilor. Atunci i se lumina faţa şi, după un moment de confuzie, mă intreba: "Cum adică?" Nu i-am răspuns niciodată.
Intr-o zi, intră unul dintre colegi in cameră. Eu citeam cărţoiul nu mai ştiu cărui rus. Mirat, se uită la mine de parcă ar fi avut in faţa ochilor un extraterestru şi mă intreabă: "Ce faci?" "Citesc". După care o zbugheşte ca din puşcă in camera vecină, unde se adunau toţi la jocul de cărţi, de unde-l aud: "Băăăi, ăla citeeeşteeee!" Hohote de râs isterice.

Mă intorc de la poştă, de unde ridicasem un colet de cărţi. Nerăbdător, sfâşii pachetul şi deschid un volum in timp ce merg pe stradă. La un moment dat, mă readuce cu picioarele pe pământ o voce care, evident, mi se adresează: "Băi, eu nici să mănânci nu ţi-aş da". Ridic ochii şi văd doi hăndrălăi, două prăjini. Nu mă abţin şi răspund: "Taci, măi, prostovane, vezi-ţi de ale tale", după care iuţesc pasul, că nu se ştie niciodată...

Zilele trecute, mă aflam intr-o frizerie inghesuită din Cobadin. Aştept să-mi vină rândul la tuns. Pe scaun, Ion, cioban, pe care il cunosc de când eram copil, se bărbiereşte. Are faţa plină de spumă. Vorbeşte rar, dar apăsat, dând senzaţia că tot ce rosteşte capătă o importanţă capitală. Pe un scaun apropiat, se hâţână un altul, abia intors din Italia. La un moment dat, se hotărăşte să-şi sune amicul aflat incă in Cizmă. "Ce faci, băi, Denis? A, eşti la masă? Şi ce faci la masă? A, mănânci?" Ion ciobanul intervine brusc, plictisit de conversaţia vecinului: "Păi, dacă e la masă, normal că mănâncă, ce-ai vrea să facă? Că doar nu scrie..."

Pe un perete mare, alb, in gara Vinţu de Jos (blestemat loc, acolo mi-am rupt clavicula acum 5 ani) scria mare, cu vopsea roşie: "Muie la scriitori!" (domnule, chiar aşa scria, nu-mi imputaţi mie cuvântul impudic). Sper că era vorba de scriitorii de vagoane (de altfel, meserie recunoscută in nomenclatorul oficial, spre deosebire de cealaltă)...

In tonul aceluiaşi dispreţ pentru munca intelectualului trebuie plasat şi răspunsul preşedintelui Traian Băsescu, care, intrebat ce făcea atunci când era in voiaje foarte lungi şi era nevoit să stea departe de soţie, a replicat că işi rezolva problema foarte simplu: cum debarca in vreun port, stătea doar in muzee şi in biblioteci. Asta e, pentru unii biblioteca este o instituţie caraghioasă, pe seama căreia nu se poate decât glumi grosier, marinăreşte.

Schimb un singur cuvânt dintr-un cântec al lui Vali Sterian, compus de Dan Andrei Aldea: ajunse la leagănul pruncului, ursitoarele ii declară, dezarmate, mamei: "Femeie, pesemne de urs te-ai speriat/ Copilul când in pântec il purtai/ Sau soţul des te bate sau prea mult ai fumat,/ De ai putut să naşti aşa subdezvoltat.// Păi, nu poate munci fizic, nici intelectual/ Şi, dacă totuşi vrei să-l foloseşti,/ Sau il expui in spirt, sau il faci critic literar/ Şi il plimbi prin bâlci şi te imbogăţeşti". Recunosc: am cam stat la incubator o vreme când am venit pe lume, dar să se fi imbogăţit ai mei de pe urma mea - asta nu s-a intâmplat...

Am un vis livresc: in timp ce eu patinam pe Siutghiol, Val Gheorghiu sărea cu parapanta de pe hotelul Unirea şi, după câteva rotocoale, ateriza in atelierul său de pe Strada Armeană. In timpul ăsta, mă suna şi-mi spunea că mă aude bine. OK!

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi, din 2006.