CRONICA LITERARA / Toate-s bune (I). Botez la Jilava
Condamnat pentru vina de a nu-şi fi trădat prietenii din lotul "mistico-legionar" Noica-Pillat, N. Steinhardt va descoperi tocmai aici, în infernul închisorii politice, salvarea prin credinţă.
Evreul care împărtăşeşte, prin propria opţiune, soarta
legionarilor (cu şi fără ghilimele) primeşte la Jilava botezul
creştin. Decizia lui, îndelung cântărită şi amânată în anii de
libertate, e deodată rapidă. Iar scena propriu-zisă a botezului,
detaliată în Jurnalul fericirii*, este absolut senzaţională:
"15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât
pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele
Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la
întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când
agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm
clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells.
Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu
unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros
bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La
infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în
fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează
aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din
ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă
duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)
Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» - adică
aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru
felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect
şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi
găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de
camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri
absolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - şi
mă pot linişti, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând
de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă,
părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura
căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi
respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în
«rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...)
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe.
S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum
când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e
puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească
unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina
rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi
toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel
de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge
toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh
rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi - hoţul care nu-i
prins în fapt e om cinstit - la patul unuia din preoţii
greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la
cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese
stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub
pecetea ecumenismului. Gata." (pp. 167-169).
Nimic mai simplu, s-ar zice, parcurgând acest reportaj însufleţit
(scris ulterior, dar cu febrilitatea trăirilor de atunci) al
botezului cu apă viermănoasă şi duh rapid. Chinuitoarele dileme din
viaţa civilă, încă dinainte de război, ezitările şi oscilările lui
Steinhardt în căutarea unui transcendent nerevelat au dispărut
dintr-odată, lăsând loc unei hotărâri imperioase. Înainte de a
ajunge aici, eroul a traversat zone întinse ale îndoielii şi a
depăşit câteva praguri importante, într-o experienţă iniţiatică al
cărei sens ni se luminează. La primul prag, şi cel mai dificil, a
fost ajutat de tatăl său, pensionarul amărât, mititelul gârbovit
care-l îndeamnă, cu gesturi de senator roman, să se ducă de
bunăvoie la închisoare, pe urmele prietenilor deja arestaţi. Când
anchetatorii, ce l-ar vrea cooperant şi martor al acuzării, îi aduc
aminte de tatăl pe care (zic ei) l-ar nenoroci detenţia fiului,
acesta le dezvăluie cu o mândrie brusc descoperită că tatăl însuşi
l-a sfătuit să nu accepte trocul propus. Combinatoria tovarăşilor
se gripează şi ei sunt obligaţi să schimbe foaia.
Mândru de rezistenţa lui, dar tremurând de frică (Steinhardt nu se
prezintă niciodată în ipostaze eroice deşi, în mod cert, le-a
întruchipat), scontatul martor al acuzării trece prin anchete
lungi, făcute cu indiscutabil profesionalism torţionar şi cu o
proporţională violenţă.
Pragul al doilea este aici. Să spună, cel anchetat, adevărul
adevărat şi să-i nominalizeze pe cei alături de care a citit şi a
comentat cărţi "duşmănoase", "mistico-legionare"... Să înfăţişeze
faptele aşa cum s-au petrecut? Sau, dimpotrivă, să se încăpăţâneze
în ocolirea adevărului faptic, să nu recunoască, să mintă, pur şi
simplu, pentru a nu-şi denunţa prietenii? "Vulpenia" mahalagiului
din Pantelimon, încăpăţânarea legendară a ţăranului român îi trimit
salvatoare semnale. În aceste condiţii, cu securişti care vor, pe
baza mărturiei lui, să condamne întregul "lot", soluţia este
Minciuna. "Minciuna liniştită şi pricepută", "minciuna
binecuvântată, şoptită de Hristos". Adevărul şi-a schimbat semnul,
iar schema de utilizare trebuie modificată din mers. Valorile s-au
inversat. Cuvintele frumoase au fost expropriate de indivizi puşi
în slujba unui Sistem perfect de control şi teroare. Conţinutul
acestor cuvinte, transformate în vorbe fără acoperire (adevăr,
dreptate, democraţie, libertate, solidaritate, egalitate), ar
trebui apărat împotriva celor care le-au falsificat, le-au deturnat
sensul şi le exploatează cum vor. Diavolului şi vorbelor lui
mieroase, Steinhardt nu-i aruncă un Vade retro, Satana, din care
anchetatorii e puţin probabil să fi înţeles altceva decât Satana.
Dar când aceştia vor să-l aducă la chestiune, potenţialul lor
colaborator bate câmpii cu graţie. Va dobândi, prin urmare, un alt
statut: de complice, tăinuitor, acuzat. Îşi va pierde - şi-a
pierdut deja - libertatea, dar nu şi sufletul. Pe acesta a ştiut să
şi-l ocrotească, trecând şi de al doilea prag. Frica lui atât de
omenească începe să se risipească. Ce ar mai avea de pierdut,
pentru ce să mai tremure?
Pericolul ar fi, acum, cel al orgoliului întemeiat pe fapte bune,
dar modificând treptat compoziţia umană a eroului. Înţelegând rapid
cât de mare e acest risc (lecturile teologice îşi spun cuvântul),
N. Steinhardt se declasifică voit şi vădit. Se degradează, aşa
zicând, din condiţia de erou în cea de personaj. Nu el decide, nu
el ţine frâiele situaţiei şi cu atât mai puţin pe cele ale
existenţei care i-a fost dată. Poate doar, la nivelul lui, să nu
contribuie benevol la alterarea acestei unice vieţi, să nu o
compromită printr-un comportament abject. Să o salveze, în durata
lungă, prin sacrificarea avantajelor imediate, a beneficiilor de
primă instanţă. Cu cât statura lui morală se precizează şi se
întăreşte, cu cât rezistenţa la mârşăvii îi pare mai uşoară, cu
atât personajul se smereşte. Înainte încă de a primi botezul în
celula 18 de la Jilava, N. Steinhardt este un bun creştin. Că a
trecut deja şi acest al treilea prag, al smereniei, o dovedeşte
atitudinea lui de la procesul întregului lot, când îl revede pe
căzutul, surpatul Constantin Noica. Spre deosebire de el, acesta
n-a putut rezista în anchetă. Scena reîntâlnirii lor, la parodia de
proces, este cutremurătoare şi cristalizatoare moral ca în Noul
Testament ori în romanele lui Dostoievski (divinizat de
Steinhardt):
"Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi
cinci la număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi
nu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul),
înconjuraţi - asemenea orbitelor electronice din periferia
nucleului atomic - de un cerc de ostaşi în termen, toţi echipaţi ca
de front, cu puşti-mitraliere pe care le ţin îndreptate asupră-ne,
dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile
închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor - postaţi în
poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui
Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă
asupra faptului în puterea nopţii şi-n inima codrului ori în
desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi,
scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul
spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi,
mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală
de sedentar, de locuitor al marilor oraşe: colită, rinită,
constipaţie, tuberculoză, calculi biliari - pare o greşeală de
regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. (...)
De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvârşesc fapta pe care o
consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui
faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l
caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi
suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării
noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să
ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te
respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi
strânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat.
Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta." (pp. 139-141).
De la jalea adâncă la sublimul uman şi de la umorul negru, la
lumina orbitoare a milei şi a iertării, e distanţă de o singură
pagină. Iar în această ediţie, fără să punem la socoteală textele
însoţitoare, Jurnalul fericirii are 619 pagini.
*) N. Steinhardt, Opere, 1. Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat, note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş, cu "Un dosar al memoriei arestate" de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia/ Editura Polirom, Iaşi, 2008, 760 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiul cultural, Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romånă.