AVANPREMIERA/ Ce mai rămâne din cultura franceză?

Autor: Donald Morrison 08.04.2010
In anul 2007, un articol exploziv publicat in ediţia europeană a revistei Timescandaliza scena culturală franceză, proclamând sentenţios "moartea culturii franceze". Autorul, Donald Morrison, jurnalist american stabilit in Franţa, a fost repede pus la zid de către oamenii de litere, scriitorii, profesorii şi intelectualii francezi, incepând cu Maurice Druon şi Bernard-Henri Lévy, până la Olivier Poivre d'Arvor. Numeroase ziare şi reviste (Libération, Le Monde, Le Figaro, The Guardian, The Independent), forumuri, grupuri de discuţii, bloguri şi emisiuni au reluat această dispută şi au făcut din articolul publicat in Time unul dintre cele mai controversate din perioada respectivă.
Ulterior, Doland Morrison are şansa de a-şi relua articolul publicat in Time şi de a-l nuanţa şi extinde in cadrul unui volum, alături de replica lui Antoine Compagnon, eminent profesor la College de France şi teoretician strălucit.
Pentru o lungă perioadă de timp, Franţa şi cultura franceză au făcut "legea" pe scena internaţională. Aflaţi permanent in centrul atenţiei, artiştii francezi se bucurau de un prestigiu fără egal. Din gloria de odinioară nu a mai rămas astăzi decât nostalgie şi frustrare. Influenţa culturii franceze este acum spectrală, puterea sa, derizorie. Cultura franceză nu mai vorbeşte lumii. O infrângere care, până la urmă, convine mentalităţii franceze inclinate spre autocompătimire şi victimizare.
"Dincolo de schimbul de idei este interesant mai ales modul in care cei doi işi prezintă legitimitatea. Incă o dată vedem că părerile, opiniile, ideile nu sunt importante in sine, ci dobindesc o greutate variabilă in funcţie de profilul, situarea şi importanţa celui care le rosteşte. Astfel, autorii ne furnizează cite o hartă biografică, investită cu misiunea de a da o idee asupra geografiei intelectuale din care se revendică fiecare, astfel incit cititorul să inţeleagă relieful spiritual şi să aprecieze cum se cuvine inălţimea de la care se rostogolesc cuvintele." (Lucia Terzea-Ofrim, Dilema Veche, februarie 2009)
1
Hollywoodul se bucură de o proastă reputaţie printre francezi. Capitala filmului american inseamnă pentru ei thrillere concepute după reţete sigure, succese de casă ambalate intr-un marketing excesiv, efecte speciale care iţi iau ochii, violenţă gratuită etc. Puţini ştiu insă că Hollywoodul are şi un secret despre care nu se prea vorbeşte: majoritatea celor 500 de filme care ies in fiecare an sunt producţii cu buget modest, multe dintre ele inteligente şi originale.
Să ne gândim, de pildă, la "Thelma şi Louise", un film despre prietenia dintre două femei, regizat de Ridley Scott in 1991. A costat 16 milioane de dolari - o cifră relativ modestă - şi a fost nominalizat la Oscar la şase categorii, câştigând Premiul pentru cel mai bun scenariu. Ca orice film reuşit, "Thelma şi Louise" nu duce lipsă de surprize. Intr-o scenă-cheie, de pildă, Louise (Susan Sarandon) se hotărăşte să infrunte un bărbat care se dăduse brutal la prietena ei, Thelma (Gina Davis) intr-o parcare. Individul nu pare deloc impresionat, ba chiar se amuză de incercările timide ale femeii de a-i lua partea. Moment in care ea scoate o armă şi-l impuşcă mortal. Thelma, siderată, comentează: "Pun pariu că la aşa ceva nu se aştepta."
Il inţeleg foarte bine pe tip. Pentru că şi eu imi vedeam liniştit de treburile mele - sau, mai degrabă, de ale Franţei -, când furia opiniei publice galice m-a lovit direct in plex, la fel de violent ca neaşteptatul glonţ tras de Louise. Trebuia să-mi dau seama că se va intâmpla una ca asta. Trebuia să fi ştiut că un american nu poate curta insistent puterea şi gloria culturii franceze fără să se aleagă cu un răspuns dur şi deloc plăcut. Mai inţelept ar fi fost dacă mi-aş fi păstrat consideraţiile pentru dineurile pariziene şi pentru e-mail-urile schimbate cu prietenii de acasă decât să public un articol intitulat "Moartea culturii franceze" intr-o revistă americană. Dar imi făceam iluzii că observaţiile mele vor fi receptate de cititorii francezi la fel cum credeam eu: adică nişte constatări amicale şi pozitive despre o ţară care chiar imi place.
Ce naivitate din partea mea! Câtă lipsă de viziune! Cu alte cuvinte, cât de american am fost! Oare nu ştiam că vaca sacră a vieţii publice franceze se numeşte cultură şi că este punctul sensibil al imaginii naţionale? Poţi critica liniştit etica muncii in Franţa, atitudinea ei faţă de fumat, regimul ei fiscal. Dar ferească sfântul să-ţi treacă prin cap să-i vorbeşti de rău cultura! Şi să nu-ţi imaginezi cumva vreo clipă că observaţiile tale vor fi luate lejer, iar critica ta va fi considerată una constructivă. Să nu te-aştepţi vreodată ca lumea să inţeleagă că tu de fapt voiai să fii de ajutor. Când un străin incearcă să dea o mână de ajutor, atrăgând atenţia asupra unor neajunsuri pe care le-ar putea avea cultura franceză, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită.
Pedeapsa pe care am primit-o eu a fost grabnică şi publică. La câteva zile după ce articolul meu de vreo şapte pagini despre declinul culturii franceze ca putere culturală internaţională apărea in The Time(in ediţia europeană din 3 decembrie 2007), presa franceză a inceput să se aprindă ca Turnul Eiffel luminat in toată splendoarea lui. Aproape orice cotidian naţional, orice canal de televiziune sau orice website serios din ţară s-au simţit datoare să abordeze cazul. Oficiali ai guvernului, mandarini şi toată armata măruntă a jurnaliştilor culturali nu mai pridideau să-mi anihileze aserţiunile. Iată un răspuns tipic, postat de Didier Jacob pe blogul său găzduit de site-ul revistei Le Nouvel Observateur, unde ţine o rubrică de cronică literară: "Pentru americani, cultura franceză este, simultan, obiect al repulsiei şi obiect al dorinţei. Dacă această ambivalenţă ar putea fi prinsă intr-o formulă algebrică, aceasta ar suna cam aşa: De Gaulle + Sartre + bagheta + sânii lui Sophie Marceau a cultura franceză."Replica lui Jacob a atras rapid zeci de comentarii. Multe dintre ele aveau tonul următor: "Nu-l cunosc pe autorul acestui articol, dar sunt convins că nu crede cu adevărat ce a scris".
"In Statele Unite, sunt mulţi cercetători, erudiţi, gânditori, creatori de cel mai inalt nivel. Numai că aceştia nu scriu in Time", s-a lansat, sarcastic, in Le Figaro, şi Maurice Druon, bătrânul lup de mare al Literelor franceze. El m-a acuzat că sunt victima confuziei dintre "cultură şi divertisment, confuzie pe care o comite cea mai mare parte a publicului". Polemica fostului secretar permanent al Academiei Franceze a fost insoţită de nici mai mult, nici mai puţin de alte cinci articole lansate de Le Figaroin brava incercare patriotică de a-mi pulveriza lucrarea. Corespondenţii cotidianului in Statele Unite au primit misiunea de a găsi dovezi care să ateste vitalitatea culturii franceze in Lumea Nouă, dar au descoperit că, in afara New Yorkului, mişcarea este foarte slabă. Alţi jurnalişti de la Le Figaro au depus mărturie că pictorii francezi o duc foarte bine la Londra, că filozofii francezi se bucură de un mare respect in lume (deşi, din anumite motive, nu e şi cazul scriitorilor francezi), că arhitecţii francezi "s-au retras la timp, impunând o imagine de calitate", că filmele franţuzeşti cunosc un mare succes peste tot, mai puţin... hm... in afara Franţei. Campania lansată de Le Figaro - depăşind trei pagini, condimentată cu nişte fotografii simpatice ale trupei tehno-pop Daft Punk, in care cei doi francezi poartă nişte pălării haioase, şi ale lui Bartabas, creatorul "teatrului ecvestru" Zingaro, pozând alături de unul dintre caii săi - nu părea să fi făcut deloc economie de mijloace. Oare, să fi transmis, subliminal Le Figaro că atinsesem un punct nevralgic?
In acelaşi număr din Le Figaro, plecând de la observaţia că articolul meu conţine numeroase trimiteri de ordin factual, art dealer-ul Anne Faggionato se plângea de faptul că "toate aceste pseudoanalize, bine infipte in ideea americană de producţie, incearcă să se legitimeze prin citarea unor curbe şi cifre. Arta insă nu poate fi măsurată astfel, iar viitorul o va demonstra." In Libération, Teresa Cremisi, director executiv al Editurii Flammarion, deplângea şi ea perspectiva "mercantilistă" prin care abordam cultura exclusiv in termenii unui profit imediat.
Febra s-a abătut şi asupra blogosferei: de la biblios.fr până la site-ul vietnamez deindan.org, toate s-au simţit datoare să comenteze povestea. Un comentariu postat pe superfrenchie.com a inregistrat nici mai mult, nici mai puţin de 165 de răspunsuri, multe dintre ele desfiinţându-mă pentru diverse erori şi omisiuni. Controversa a depăşit chiar spaţiul Hexagonului. Autorul american Edward Champion m-a catalogat, pe site-ul edrants.com, drept un "răspuns cultural Time Magazine pentru Fox News", ceea ce echivalează cu o insultă mortală pentru orice jurnalist care se respectă. Champion a sugerat apoi că "Morrison habar n-are ce dracu' vorbeşte". Cu aceeaşi delicateţe, un cititor al blogului lui Momus, critic britanic al culturii pop, postează această observaţie pătrunzătoare: "Morrison s-a pişat impotriva vântului. Jenant. Din fericire, de-abia dacă mai dai peste vreun Timein sala de aşteptare a unui dentist de cartier."
Presa străină a preluat imediat controversa, ingroşând şi ea rândurile. Corespondentul londonez al celebrului Timesla Paris, Charles Bremner, a fost de părere că supralicitasem eşecurile Franţei. The Guardiana mers până intr-acolo incât i-a solicitat lui Bernard-Henri Lévy o replică, iar primul star intelectual al Franţei a observat că articolul meu spunea mai multe despre angoasele unei palide Americi decât despre declinul francez. Jurnalistul Imam Kurdi din Arabia Saudită a declarat şi el in Arab News: "Nu numai că nu sunt de acord scu Morrisont, dar salut cu bucurie faptul că Franţa a rămas atât de distinct franceză". Ceva mai bine am ieşit in Financial Times, unde ziaristul Christopher Caldwell mi-a folosit aserţiunile pentru a se lansa, ca de pe-o trambulină, intr-o critică la adresa vorbăriei goale cu care Franţa inconjoară problema diversităţii culturale. Probabil că cea mai favorabilă critică pe care am primit-o a venit din partea lui Catherine Fieschi, directorul Counterpoint, think tank-ul British Council. Intr-un articol din revista Prospect, m-a felicitat pentru că am aruncat "o mică grenadă pe terenul de joacă al intelighenţiei franceze".
Am fost nevoit să confrunt direct câţiva locuitori ai acelui teren de joacă. Două emisiuni franceze m-au invitat la o dezbatere cu Olivier Poivre d'Arvor, preşedintele agenţiei guvernamentale Culturesfrance şi autorul unui articol in Le Monde in care imi contesta concluziile. (S-a dovedit a fi rezonabil şi atent şi in timpul emisiunilor, şi după.) Am participat apoi la o altă emisiune TV alături de regizorul Constantin Costa-Gavras ("Z", "Dispărutul", "Stare de asediu"), de redactorul revistei Lire, Fran'ois Busnel, şi de jurnaliştii culturali Jér'me Béglé şi Frédéric Martel. Câţiva dintre aceşti experţi s-au străduit să găsească lucruri demne de admirat in articolul meu; toţi insă i-au detectat grave neajunsuri.
Până şi ambasadorul propriei mele ţări in Franţa, Craig Stapleton, i-a adresat revistei Timeo scrisoare legată de controversă. Partea proastă e că, in loc să fie alături de mine, compatriotul meu s-a grăbit să sară in apărarea unei ţări care, in America guvernată de şeful lui, George W. Bush, nu s-a bucurat de o prea mare popularitate. Dar Stapleton notează: "Vitalitatea culturii franceze nu poate fi măsurată numai după incasările de box-office ale săptămânii." Nu era tocmai unitatea de măsură pe care o folosisem, dar cei mai mulţi comentatori se pare că nu s-au obosit să observe acest lucru, mulţumindu-se să-şi manifeste o sfântă indignare in faţa presupusului meu atac la gloria Franţei.
Sincer să fiu, am fost şocat de proporţiile şi de intensitatea pătimaşă a răspunsurilor pe care le provocase articolul meu. La fel de perplecşi au fost şi detractorii mei. Criticul şi scriitorul Pierre Assouline a scris următoarele rânduri pe blogul său: "Cum a fost posibil ca un articol de felul acesta să stârnească o asemenea tevatură in mass-media franceză şi să provoace atâtea discuţii violente pe blogosferă e un mister pe care nu mi-l explic." John Brenkman, profesor la Baruch College din New York, s-a intrebat dacă nu cumva francezii au luat toată povestea prea in serios. Articolul meu, a scris el in Le Monde, "a avut in Franţa acelaşi efect pe care l-a obţinut in 1938 Orson Welles adaptând radiofonic «Războiul lumilor» de H.G. Wells. Atunci, tonul realist şi convingător al comentatorului avertiza America de invazia marţienilor. Acum, francezii sunt convinşi că un atac american a fost lansat impotriva culturii franceze… Cu alte cuvinte, coperta revistei Time, ca şi articolul incriminat, nu au fost altceva decât o şmecherie căreia publicul, zăpăcit de presa franceză, i-a căzut victimă. «La fiecare minut se naşte un fraier », obişnuia să spună Phineas Taylor Barnum, un mare om care ştia ce-i ăla spectacol… Să-mi fie cu iertare, dar, in acest caz, de care ne ocupăm, fraierul a fost Franţa. Voi toţi, dragi prieteni francezi, aţi inghiţit cârligul, pluta şi undiţa."
In mijlocul acestei nebunii, m-am dus la New York să-mi trag sufletul câteva zile. Polemica a continuat in trombă şi fără mine. Escapada mea new yorkeză a fost intreruptă, in cele din urmă, de către BBC, care mi-a dat de urmă până şi-ntr-un restaurant din Manhattan. Printre zgomote de farfurii şi ţipetele ospătarilor, am dialogat in direct la radio cu John Lichfield, veteranul corespondent al ziarului The Independent la Paris. Nu se auzea foarte bine, aşa că a fost nevoit să vorbească mai mult de unul singur.
Se pare că adevărata problemă era nu atât articolul meu, cât prima pagină a ediţiei. Era vorba de o fotografie semnată de artistul londonez Pal C. Hansen, un portret destul de atrăgător al marelui mim Marcel Marceau in apogeul carierei sale. Acesta contempla lung, cu o tristeţe melancolică (specifică mimilor), o floare de un roşu-aprins, exact aceeaşi nuanţă specifică din chenarul revistei. Imaginea fusese o alegere excelentă: Marceau tocmai murise cu câteva luni inainte şi luase, odată cu el, o parte din inima Franţei - rezonând astfel cu tonul nostalgic şi amar pe care am incercat să-l imprim articolului meu. (Nu eram singurul care considera o alegere inspirată. Şi lui Olivier Poivre d'Arvor i s-a părut că portretul lui Marceau se potriveşte cu subiectul: "E drept că in ultimii ani, pentru cei care nu vorbesc limba sfrancezăt, artiştii tăcuţi ai culturii franceze sunt cei care au ţinut prima pagină a ziarelor voastre: mimul Marceau, adâncurile mute ale comandantului sJacquest Cousteau, coregrafii noştri, artiştii noştri de circ… Rezistăm şi noi cum putem, in sublima noastră afonie, cu disconfortul nostru şovăielnic, in zarva şi-n invălmăşeala lumii, dar tot am vrea să te impresionăm măcar un pic, modest, à la fran'aise." Poivre d'Arvor, fratele celebrului prezentator de televiziune Patrick Poivre d'Arvor şi cel care răspunde de promovarea culturii franceze peste hotare, a scris aceste rânduri intr-o "scrisoare adresată prietenilor noştri americani", publicată in Le Monde. In orice caz, este o fotografie minunată, simplă şi clară, cu o compoziţie clasică, iar roşul intens al florii iţi sare-n ochi. Trebuie să recunosc că pare un pic clişeu. Tot aşa cum presa franceză nu poate rezista tentaţiei de a prezenta americani cu pălării de cow-boy sau englezi fără meloane, şi publicaţiile americane se dau in vânt după francezi arborând berete şi tricouri de marinar. Dar, una peste alta, pentru o imagine de pagina intâi, işi indeplinea cu siguranţă misiunea, atrăgea privirile.
Din nefericire pentru mine, acelaşi efect l-a avut şi titlul articolului meu: "Moartea culturii franceze". Şapoul nu era nici el mai prejos: "Numiţi repede un artist sau un scriitor francez in viaţă cu o anvergură internaţională. Exact. Lucrurile se vor rezolva insă." Nu scrisesem nimic din aceste rânduri. Imi amintesc chiar că am glumit la France 24 pe seama acestui şapou, spunând că Time, ca multe alte companii americane, a dat sarcina de a scrie titlurile şi subtitlurile unei divizii din India. (N-a râs nimeni in studio.) Adevărul este că acele rânduri fuseseră plantate de redactorii ediţiei europene din Londra. Am văzut titlul, subtitlul şi prima pagină abia după ce ediţia apăruse deja pe piaţă. Şi recunosc că am fost oarecum şocat. Textul meu nu vorbea despre "moarte", ci mai degrabă despre declin şi despre o posibilă salvare. Inainte să ştiu cum vor arăta prima pagină şi titlul articolului meu, am acordat un interviu cotidianului Libération. Édouard Launet, cel care mi-a luat interviul, a avut delicateţea de a nu aduce vorba despre ele, dar eu am rămas cu un sentiment de disconfort in urma acelei conversaţii. Ulterior s-a dovedit intemeiat. In varianta tipărită, Launet s-a intrebat, destul de irascibil: "Ce l-o fi apucat pe Don Morrison să ia in şuturi the French culture?"
Eu - un agresor al culturii, un neguţător al morţii? Sunt nevinovat, mi-am zis. Insă am stat şi m-am gândit… Mi-am amintit că, in cei peste treizeci de ani de când sunt redactor, mi-am adus şi eu contribuţia la astfel de titluri bombastice şi provocatoare. Şi ştiu că uneori e necesar să apelezi la un limbaj inflamant pe prima pagină a unei reviste pentru a capta atenţia cititorului. A spune despre cultura franceză că a murit e, fireşte, o exagerare. Dacă insă reuşeşti să-l apuci de guler pe cititor, atunci enunţul exagerat se poate dovedi unul relativ, ba chiar necesar. Dacă acest limbaj hiperbolic i-a făcut pe francezi să se intrebe de ce nu mai domină peisajul cultural, aşa cum o făceau in secolele al XIX-lea şi XX, să reexamineze eficienţa nenumăratelor subvenţii pe care le acordă culturii şi să-şi integreze mai bine minorităţile in marea scenă culturală a Franţei, atunci cu atât mai bine!
Şi, de fapt, cam asta s-a şi intâmplat. Establishment-ul cultural francez şi-a petrecut următorul an nu numai denunţându-mă pe mine şi revista Time, ci şi reexaminând rolul culturii in viaţa ţării. Se pare că problema ridicată de mine a acoperit nesfârşite ore de transmisiuni radio şi TV, şi hectare de hârtie au fost sacrificate pentru a umple cu răspunsuri şi comentarii paginile ziarelor. Uneori era menţionat numele meu, alteori nu. Subiectul continua să fie unul arzător şi fireşte că nu mă aşteptam să fiu făcut Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor in urma articolului meu, dar am fost recunoscător pentru seriozitatea cu care francezii au abordat semnul meu de alarmă.
Aceeaşi seriozitate mi-a fost confirmată şi de către Olivier Poivre d'Arvor, care mi-a mulţumit personal pentru "splendida copertă". S-a dovedit a fi, susţinea el, o foarte bună ocazie pentru a reflecta in mod responsabil asupra valorilor culturale ale Franţei. De altfel, a şi afirmat-o explicit intr-un articol publicat chiar in Timela insistenţele mele: "Să recunoaştem că Timene-a făcut un cadou neaşteptat. Să dai atâta importanţă culturii franceze in ochii cititorilor, in defavoarea problemelor de interes internaţional! Am avut şi noi cele cincisprezece minute de glorie. Şi şansa de a le reaminti concetăţenilor noştri că nimic nu vine de la sine, că trebuie să ne luptăm, inclusiv aici, in Franţa, pentru a reafirma importanţa acestei culturi şi puterea influenţei noastre. Iată un mod de a redeştepta interesul clasei politice, al mass-mediei, al profesioniştilor culturii şi al publicului larg pentru un subiect excepţional…" Plăcerea a fost de partea mea, Olivier.
Pe măsură ce reacţiile continuau să curgă valuri-valuri, am inceput să am regrete. Articolul meu era mult prea scurt pentru a putea explora un subiect atât de complex in profunzimea pe care o merita. Prea mult material de calitate fusese lăsat pe dinafară. Sacrificasem aspecte importante ale problemei, iar multe argumente esenţiale nici nu fuseseră aduse in discuţie. Bănuiesc că orice autor se confruntă cu asemenea regrete.
Aşa că am profitat de oferta unui editor francez de a-mi extinde demersul inceput, transformând subiectul intr-o carte. Departe de mine gândul de a ingroşa rândurile cărţilor despre o Franţă-in-declin - tot ce-mi doresc este să pot continua dezbaterea vie pe care articolul meu a inspirat-o şi, pe cât posibil, să găsesc o cale de a inţelege şi de a propune soluţia unei reinnoiri. La fel cum s-a intâmplat şi in cazul articolului publicat in revistă, noua versiune extinsă a stârnit şi ea un cor de reacţii şocate şi potrivnice in momentul in care a apărut pe piaţa editorială franceză la sfârşitul anului 2008. Am fost nevoit să acord incă un tur de interviuri la televiziune şi in presă, am avut parte inclusiv de o pagină intreagă in Le Monde, am figurat ca "omul zilei" in Libérationşi am fost invitat de un post de radio francez să particip la o emisiune de tipul celebrei "Desert Island Discs". Numai că, de data aceasta, s-a intâmplat să am companie. Spre marea mea incântare, eminentul universitar Antoine Compagnon a acceptat cu generozitate să contribuie la acest volum cu un răspuns, pe care-l puteţi regăsi in partea finală. Mă simt onorat să mă aflu in compania lui.
Le sunt recunoscător şi tuturor acelor intelectuali, scriitori, artişti, colegi, prieteni şi iubitori ai culturii franceze care mi-au impărtăşit din inţelepciunea lor şi mi-au uşurat sarcina in multe privinţe. Gândurile mele se indreaptă in primul rând către Frédéric Martel, Guy Walter, Douglas Kennedy, Fran'ois Busnel, Christophe Boïcos, Marc Lévy şi Georgina Olivier; către colegii mei de la revista Time, Claire Senard, Peter Gumbel, Grant Rosenberg (care m-au ajutat in zona reportajului), Michael Elliott, William Green şi James Graff (un trio care a supervizat şi a redactat articolul original); către Yves şi Florence Darbois, Jonathan şi Renée Fenby, David şi Rebecca Tepfer, Joe şi Sigun Coyle, consilierii mei pentru spaţiul francez; John Morris şi Philippe Salomon, care mi-au oferit informaţii pentru capitolul despre fotografie; către partenerii mei obişnuiţi de discuţie, Charles DeGroot, Jake Lamar, Wolfgang Kuhlmey, Amir Al-Anbari, John Lvoff, Barry Lando; şi, fireşte, către Ann Morrison, cea care mă inspiră in tot ce scriu şi imi redactează majoritatea textelor. Nici unul dintre aceste suflete generoase nu este responsabil pentru erorile factuale şi de judecată pe care le-aţi putea găsi in acest volum. Dacă volumul apărut in această ediţie va stârni un nou val de furie şi deriziune, unul singur trebuie să-l infrunte, iar acela sunt eu.

Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura ART