AVANPREMIERA/ Ce mai rămâne din cultura franceză?
Autor:
Donald Morrison
08.04.2010
In anul 2007, un articol
exploziv publicat in ediţia europeană a revistei Timescandaliza
scena culturală franceză, proclamând sentenţios "moartea culturii
franceze". Autorul, Donald Morrison, jurnalist american stabilit in
Franţa, a fost repede pus la zid de către oamenii de litere,
scriitorii, profesorii şi intelectualii francezi, incepând cu
Maurice Druon şi Bernard-Henri Lévy, până la Olivier Poivre
d'Arvor. Numeroase ziare şi reviste (Libération, Le Monde, Le
Figaro, The Guardian, The Independent), forumuri, grupuri de
discuţii, bloguri şi emisiuni au reluat această dispută şi au făcut
din articolul publicat in Time unul dintre cele mai controversate
din perioada respectivă.
Ulterior, Doland Morrison are
şansa de a-şi relua articolul publicat in Time şi de a-l nuanţa şi
extinde in cadrul unui volum, alături de replica lui Antoine
Compagnon, eminent profesor la College de France şi teoretician
strălucit.
Pentru o lungă perioadă de timp,
Franţa şi cultura franceză au făcut "legea" pe scena
internaţională. Aflaţi permanent in centrul atenţiei, artiştii
francezi se bucurau de un prestigiu fără egal. Din gloria de
odinioară nu a mai rămas astăzi decât nostalgie şi frustrare.
Influenţa culturii franceze este acum spectrală, puterea sa,
derizorie. Cultura franceză nu mai vorbeşte lumii. O infrângere
care, până la urmă, convine mentalităţii franceze inclinate spre
autocompătimire şi victimizare.
"Dincolo de schimbul de idei
este interesant mai ales modul in care cei doi işi prezintă
legitimitatea. Incă o dată vedem că părerile, opiniile, ideile nu
sunt importante in sine, ci dobindesc o greutate variabilă in
funcţie de profilul, situarea şi importanţa celui care le rosteşte.
Astfel, autorii ne furnizează cite o hartă biografică, investită cu
misiunea de a da o idee asupra geografiei intelectuale din care se
revendică fiecare, astfel incit cititorul să inţeleagă relieful
spiritual şi să aprecieze cum se cuvine inălţimea de la care se
rostogolesc cuvintele." (Lucia Terzea-Ofrim, Dilema Veche,
februarie 2009)
1
Hollywoodul se bucură de o
proastă reputaţie printre francezi. Capitala filmului american
inseamnă pentru ei thrillere concepute după reţete sigure, succese
de casă ambalate intr-un marketing excesiv, efecte speciale care
iţi iau ochii, violenţă gratuită etc. Puţini ştiu insă că
Hollywoodul are şi un secret despre care nu se prea vorbeşte:
majoritatea celor 500 de filme care ies in fiecare an sunt
producţii cu buget modest, multe dintre ele inteligente şi
originale.
Să ne gândim, de pildă, la
"Thelma şi Louise", un film despre prietenia dintre două femei,
regizat de Ridley Scott in 1991. A costat 16 milioane de dolari - o
cifră relativ modestă - şi a fost nominalizat la Oscar la şase
categorii, câştigând Premiul pentru cel mai bun scenariu. Ca orice
film reuşit, "Thelma şi Louise" nu duce lipsă de surprize. Intr-o
scenă-cheie, de pildă, Louise (Susan Sarandon) se hotărăşte să
infrunte un bărbat care se dăduse brutal la prietena ei, Thelma
(Gina Davis) intr-o parcare. Individul nu pare deloc impresionat,
ba chiar se amuză de incercările timide ale femeii de a-i lua
partea. Moment in care ea scoate o armă şi-l impuşcă mortal.
Thelma, siderată, comentează: "Pun pariu că la aşa ceva nu se
aştepta."
Il inţeleg foarte bine pe tip.
Pentru că şi eu imi vedeam liniştit de treburile mele - sau, mai
degrabă, de ale Franţei -, când furia opiniei publice galice m-a
lovit direct in plex, la fel de violent ca neaşteptatul glonţ tras
de Louise. Trebuia să-mi dau seama că se va intâmpla una ca asta.
Trebuia să fi ştiut că un american nu poate curta insistent puterea
şi gloria culturii franceze fără să se aleagă cu un răspuns dur şi
deloc plăcut. Mai inţelept ar fi fost dacă mi-aş fi păstrat
consideraţiile pentru dineurile pariziene şi pentru e-mail-urile
schimbate cu prietenii de acasă decât să public un articol
intitulat "Moartea culturii franceze" intr-o revistă americană. Dar
imi făceam iluzii că observaţiile mele vor fi receptate de
cititorii francezi la fel cum credeam eu: adică nişte constatări
amicale şi pozitive despre o ţară care chiar imi
place.
Ce naivitate din partea mea!
Câtă lipsă de viziune! Cu alte cuvinte, cât de american am fost!
Oare nu ştiam că vaca sacră a vieţii publice franceze se numeşte
cultură şi că este punctul sensibil al imaginii naţionale? Poţi
critica liniştit etica muncii in Franţa, atitudinea ei faţă de
fumat, regimul ei fiscal. Dar ferească sfântul să-ţi treacă prin
cap să-i vorbeşti de rău cultura! Şi să nu-ţi imaginezi cumva vreo
clipă că observaţiile tale vor fi luate lejer, iar critica ta va fi
considerată una constructivă. Să nu te-aştepţi vreodată ca lumea să
inţeleagă că tu de fapt voiai să fii de ajutor. Când un străin
incearcă să dea o mână de ajutor, atrăgând atenţia asupra unor
neajunsuri pe care le-ar putea avea cultura franceză, nici o faptă
bună nu rămâne nepedepsită.
Pedeapsa pe care am primit-o eu
a fost grabnică şi publică. La câteva zile după ce articolul meu de
vreo şapte pagini despre declinul culturii franceze ca putere
culturală internaţională apărea in The Time(in ediţia europeană din
3 decembrie 2007), presa franceză a inceput să se aprindă ca Turnul
Eiffel luminat in toată splendoarea lui. Aproape orice cotidian
naţional, orice canal de televiziune sau orice website serios din
ţară s-au simţit datoare să abordeze cazul. Oficiali ai guvernului,
mandarini şi toată armata măruntă a jurnaliştilor culturali nu mai
pridideau să-mi anihileze aserţiunile. Iată un răspuns tipic,
postat de Didier Jacob pe blogul său găzduit de site-ul revistei Le
Nouvel Observateur, unde ţine o rubrică de cronică literară:
"Pentru americani, cultura franceză este, simultan, obiect al
repulsiei şi obiect al dorinţei. Dacă această ambivalenţă ar putea
fi prinsă intr-o formulă algebrică, aceasta ar suna cam aşa: De
Gaulle + Sartre + bagheta + sânii lui Sophie Marceau a cultura
franceză."Replica lui Jacob a atras rapid zeci de comentarii. Multe
dintre ele aveau tonul următor: "Nu-l cunosc pe autorul acestui
articol, dar sunt convins că nu crede cu adevărat ce a
scris".
"In Statele Unite, sunt mulţi
cercetători, erudiţi, gânditori, creatori de cel mai inalt nivel.
Numai că aceştia nu scriu in Time", s-a lansat, sarcastic, in Le
Figaro, şi Maurice Druon, bătrânul lup de mare al Literelor
franceze. El m-a acuzat că sunt victima confuziei dintre "cultură
şi divertisment, confuzie pe care o comite cea mai mare parte a
publicului". Polemica fostului secretar permanent al Academiei
Franceze a fost insoţită de nici mai mult, nici mai puţin de alte
cinci articole lansate de Le Figaroin brava incercare patriotică de
a-mi pulveriza lucrarea. Corespondenţii cotidianului in Statele
Unite au primit misiunea de a găsi dovezi care să ateste
vitalitatea culturii franceze in Lumea Nouă, dar au descoperit că,
in afara New Yorkului, mişcarea este foarte slabă. Alţi jurnalişti
de la Le Figaro au depus mărturie că pictorii francezi o duc foarte
bine la Londra, că filozofii francezi se bucură de un mare respect
in lume (deşi, din anumite motive, nu e şi cazul scriitorilor
francezi), că arhitecţii francezi "s-au retras la timp, impunând o
imagine de calitate", că filmele franţuzeşti cunosc un mare succes
peste tot, mai puţin... hm... in afara Franţei. Campania lansată de
Le Figaro - depăşind trei pagini, condimentată cu nişte fotografii
simpatice ale trupei tehno-pop Daft Punk, in care cei doi francezi
poartă nişte pălării haioase, şi ale lui Bartabas, creatorul
"teatrului ecvestru" Zingaro, pozând alături de unul dintre caii
săi - nu părea să fi făcut deloc economie de mijloace. Oare, să fi
transmis, subliminal Le Figaro că atinsesem un punct
nevralgic?
In acelaşi număr din Le Figaro,
plecând de la observaţia că articolul meu conţine numeroase
trimiteri de ordin factual, art dealer-ul Anne Faggionato se
plângea de faptul că "toate aceste pseudoanalize, bine infipte in
ideea americană de producţie, incearcă să se legitimeze prin
citarea unor curbe şi cifre. Arta insă nu poate fi măsurată astfel,
iar viitorul o va demonstra." In Libération, Teresa Cremisi,
director executiv al Editurii Flammarion, deplângea şi ea
perspectiva "mercantilistă" prin care abordam cultura exclusiv in
termenii unui profit imediat.
Febra s-a abătut şi asupra
blogosferei: de la biblios.fr până la site-ul vietnamez
deindan.org, toate s-au simţit datoare să comenteze povestea. Un
comentariu postat pe superfrenchie.com a inregistrat nici mai mult,
nici mai puţin de 165 de răspunsuri, multe dintre ele
desfiinţându-mă pentru diverse erori şi omisiuni. Controversa a
depăşit chiar spaţiul Hexagonului. Autorul american Edward Champion
m-a catalogat, pe site-ul edrants.com, drept un "răspuns cultural
Time Magazine pentru Fox News", ceea ce echivalează cu o insultă
mortală pentru orice jurnalist care se respectă. Champion a sugerat
apoi că "Morrison habar n-are ce dracu' vorbeşte". Cu aceeaşi
delicateţe, un cititor al blogului lui Momus, critic britanic al
culturii pop, postează această observaţie pătrunzătoare: "Morrison
s-a pişat impotriva vântului. Jenant. Din fericire, de-abia dacă
mai dai peste vreun Timein sala de aşteptare a unui dentist de
cartier."
Presa străină a preluat imediat
controversa, ingroşând şi ea rândurile. Corespondentul londonez al
celebrului Timesla Paris, Charles Bremner, a fost de părere că
supralicitasem eşecurile Franţei. The Guardiana mers până
intr-acolo incât i-a solicitat lui Bernard-Henri Lévy o replică,
iar primul star intelectual al Franţei a observat că articolul meu
spunea mai multe despre angoasele unei palide Americi decât despre
declinul francez. Jurnalistul Imam Kurdi din Arabia Saudită a
declarat şi el in Arab News: "Nu numai că nu sunt de acord scu
Morrisont, dar salut cu bucurie faptul că Franţa a rămas atât de
distinct franceză". Ceva mai bine am ieşit in Financial Times, unde
ziaristul Christopher Caldwell mi-a folosit aserţiunile pentru a se
lansa, ca de pe-o trambulină, intr-o critică la adresa vorbăriei
goale cu care Franţa inconjoară problema diversităţii culturale.
Probabil că cea mai favorabilă critică pe care am primit-o a venit
din partea lui Catherine Fieschi, directorul Counterpoint, think
tank-ul British Council. Intr-un articol din revista Prospect, m-a
felicitat pentru că am aruncat "o mică grenadă pe terenul de joacă
al intelighenţiei franceze".
Am fost nevoit să confrunt
direct câţiva locuitori ai acelui teren de joacă. Două emisiuni
franceze m-au invitat la o dezbatere cu Olivier Poivre d'Arvor,
preşedintele agenţiei guvernamentale Culturesfrance şi autorul unui
articol in Le Monde in care imi contesta concluziile. (S-a dovedit
a fi rezonabil şi atent şi in timpul emisiunilor, şi după.) Am
participat apoi la o altă emisiune TV alături de regizorul
Constantin Costa-Gavras ("Z", "Dispărutul", "Stare de asediu"), de
redactorul revistei Lire, Fran'ois Busnel, şi de jurnaliştii
culturali Jér'me Béglé şi Frédéric Martel. Câţiva dintre aceşti
experţi s-au străduit să găsească lucruri demne de admirat in
articolul meu; toţi insă i-au detectat grave
neajunsuri.
Până şi ambasadorul propriei
mele ţări in Franţa, Craig Stapleton, i-a adresat revistei Timeo
scrisoare legată de controversă. Partea proastă e că, in loc să fie
alături de mine, compatriotul meu s-a grăbit să sară in apărarea
unei ţări care, in America guvernată de şeful lui, George W. Bush,
nu s-a bucurat de o prea mare popularitate. Dar Stapleton notează:
"Vitalitatea culturii franceze nu poate fi măsurată numai după
incasările de box-office ale săptămânii." Nu era tocmai unitatea de
măsură pe care o folosisem, dar cei mai mulţi comentatori se pare
că nu s-au obosit să observe acest lucru, mulţumindu-se să-şi
manifeste o sfântă indignare in faţa presupusului meu atac la
gloria Franţei.
Sincer să fiu, am fost şocat de
proporţiile şi de intensitatea pătimaşă a răspunsurilor pe care le
provocase articolul meu. La fel de perplecşi au fost şi detractorii
mei. Criticul şi scriitorul Pierre Assouline a scris următoarele
rânduri pe blogul său: "Cum a fost posibil ca un articol de felul
acesta să stârnească o asemenea tevatură in mass-media franceză şi
să provoace atâtea discuţii violente pe blogosferă e un mister pe
care nu mi-l explic." John Brenkman, profesor la Baruch College din
New York, s-a intrebat dacă nu cumva francezii au luat toată
povestea prea in serios. Articolul meu, a scris el in Le Monde, "a
avut in Franţa acelaşi efect pe care l-a obţinut in 1938 Orson
Welles adaptând radiofonic «Războiul lumilor» de H.G. Wells.
Atunci, tonul realist şi convingător al comentatorului avertiza
America de invazia marţienilor. Acum, francezii sunt convinşi că un
atac american a fost lansat impotriva culturii franceze… Cu alte
cuvinte, coperta revistei Time, ca şi articolul incriminat, nu au
fost altceva decât o şmecherie căreia publicul, zăpăcit de presa
franceză, i-a căzut victimă. «La fiecare minut se naşte un fraier
», obişnuia să spună Phineas Taylor Barnum, un mare om care ştia
ce-i ăla spectacol… Să-mi fie cu iertare, dar, in acest caz, de
care ne ocupăm, fraierul a fost Franţa. Voi toţi, dragi prieteni
francezi, aţi inghiţit cârligul, pluta şi undiţa."
In mijlocul acestei nebunii,
m-am dus la New York să-mi trag sufletul câteva zile. Polemica a
continuat in trombă şi fără mine. Escapada mea new yorkeză a fost
intreruptă, in cele din urmă, de către BBC, care mi-a dat de urmă
până şi-ntr-un restaurant din Manhattan. Printre zgomote de
farfurii şi ţipetele ospătarilor, am dialogat in direct la radio cu
John Lichfield, veteranul corespondent al ziarului The Independent
la Paris. Nu se auzea foarte bine, aşa că a fost nevoit să
vorbească mai mult de unul singur.
Se pare că adevărata problemă
era nu atât articolul meu, cât prima pagină a ediţiei. Era vorba de
o fotografie semnată de artistul londonez Pal C. Hansen, un portret
destul de atrăgător al marelui mim Marcel Marceau in apogeul
carierei sale. Acesta contempla lung, cu o tristeţe melancolică
(specifică mimilor), o floare de un roşu-aprins, exact aceeaşi
nuanţă specifică din chenarul revistei. Imaginea fusese o alegere
excelentă: Marceau tocmai murise cu câteva luni inainte şi luase,
odată cu el, o parte din inima Franţei - rezonând astfel cu tonul
nostalgic şi amar pe care am incercat să-l imprim articolului meu.
(Nu eram singurul care considera o alegere inspirată. Şi lui
Olivier Poivre d'Arvor i s-a părut că portretul lui Marceau se
potriveşte cu subiectul: "E drept că in ultimii ani, pentru cei
care nu vorbesc limba sfrancezăt, artiştii tăcuţi ai culturii
franceze sunt cei care au ţinut prima pagină a ziarelor voastre:
mimul Marceau, adâncurile mute ale comandantului sJacquest
Cousteau, coregrafii noştri, artiştii noştri de circ… Rezistăm şi
noi cum putem, in sublima noastră afonie, cu disconfortul nostru
şovăielnic, in zarva şi-n invălmăşeala lumii, dar tot am vrea să te
impresionăm măcar un pic, modest, à la fran'aise." Poivre d'Arvor,
fratele celebrului prezentator de televiziune Patrick Poivre
d'Arvor şi cel care răspunde de promovarea culturii franceze peste
hotare, a scris aceste rânduri intr-o "scrisoare adresată
prietenilor noştri americani", publicată in Le Monde. In orice caz,
este o fotografie minunată, simplă şi clară, cu o compoziţie
clasică, iar roşul intens al florii iţi sare-n ochi. Trebuie să
recunosc că pare un pic clişeu. Tot aşa cum presa franceză nu poate
rezista tentaţiei de a prezenta americani cu pălării de cow-boy sau
englezi fără meloane, şi publicaţiile americane se dau in vânt după
francezi arborând berete şi tricouri de marinar. Dar, una peste
alta, pentru o imagine de pagina intâi, işi indeplinea cu siguranţă
misiunea, atrăgea privirile.
Din nefericire pentru mine,
acelaşi efect l-a avut şi titlul articolului meu: "Moartea culturii
franceze". Şapoul nu era nici el mai prejos: "Numiţi repede un
artist sau un scriitor francez in viaţă cu o anvergură
internaţională. Exact. Lucrurile se vor rezolva insă." Nu scrisesem
nimic din aceste rânduri. Imi amintesc chiar că am glumit la France
24 pe seama acestui şapou, spunând că Time, ca multe alte companii
americane, a dat sarcina de a scrie titlurile şi subtitlurile unei
divizii din India. (N-a râs nimeni in studio.) Adevărul este că
acele rânduri fuseseră plantate de redactorii ediţiei europene din
Londra. Am văzut titlul, subtitlul şi prima pagină abia după ce
ediţia apăruse deja pe piaţă. Şi recunosc că am fost oarecum şocat.
Textul meu nu vorbea despre "moarte", ci mai degrabă despre declin
şi despre o posibilă salvare. Inainte să ştiu cum vor arăta prima
pagină şi titlul articolului meu, am acordat un interviu
cotidianului Libération. Édouard Launet, cel care mi-a luat
interviul, a avut delicateţea de a nu aduce vorba despre ele, dar
eu am rămas cu un sentiment de disconfort in urma acelei
conversaţii. Ulterior s-a dovedit intemeiat. In varianta tipărită,
Launet s-a intrebat, destul de irascibil: "Ce l-o fi apucat pe Don
Morrison să ia in şuturi the French culture?"
Eu - un agresor al culturii, un
neguţător al morţii? Sunt nevinovat, mi-am zis. Insă am stat şi
m-am gândit… Mi-am amintit că, in cei peste treizeci de ani de când
sunt redactor, mi-am adus şi eu contribuţia la astfel de titluri
bombastice şi provocatoare. Şi ştiu că uneori e necesar să apelezi
la un limbaj inflamant pe prima pagină a unei reviste pentru a
capta atenţia cititorului. A spune despre cultura franceză că a
murit e, fireşte, o exagerare. Dacă insă reuşeşti să-l apuci de
guler pe cititor, atunci enunţul exagerat se poate dovedi unul
relativ, ba chiar necesar. Dacă acest limbaj hiperbolic i-a făcut
pe francezi să se intrebe de ce nu mai domină peisajul cultural,
aşa cum o făceau in secolele al XIX-lea şi XX, să reexamineze
eficienţa nenumăratelor subvenţii pe care le acordă culturii şi
să-şi integreze mai bine minorităţile in marea scenă culturală a
Franţei, atunci cu atât mai bine!
Şi, de fapt, cam asta s-a şi
intâmplat. Establishment-ul cultural francez şi-a petrecut
următorul an nu numai denunţându-mă pe mine şi revista Time, ci şi
reexaminând rolul culturii in viaţa ţării. Se pare că problema
ridicată de mine a acoperit nesfârşite ore de transmisiuni radio şi
TV, şi hectare de hârtie au fost sacrificate pentru a umple cu
răspunsuri şi comentarii paginile ziarelor. Uneori era menţionat
numele meu, alteori nu. Subiectul continua să fie unul arzător şi
fireşte că nu mă aşteptam să fiu făcut Cavaler al Ordinului Artelor
şi Literelor in urma articolului meu, dar am fost recunoscător
pentru seriozitatea cu care francezii au abordat semnul meu de
alarmă.
Aceeaşi seriozitate mi-a fost
confirmată şi de către Olivier Poivre d'Arvor, care mi-a mulţumit
personal pentru "splendida copertă". S-a dovedit a fi, susţinea el,
o foarte bună ocazie pentru a reflecta in mod responsabil asupra
valorilor culturale ale Franţei. De altfel, a şi afirmat-o explicit
intr-un articol publicat chiar in Timela insistenţele mele: "Să
recunoaştem că Timene-a făcut un cadou neaşteptat. Să dai atâta
importanţă culturii franceze in ochii cititorilor, in defavoarea
problemelor de interes internaţional! Am avut şi noi cele
cincisprezece minute de glorie. Şi şansa de a le reaminti
concetăţenilor noştri că nimic nu vine de la sine, că trebuie să ne
luptăm, inclusiv aici, in Franţa, pentru a reafirma importanţa
acestei culturi şi puterea influenţei noastre. Iată un mod de a
redeştepta interesul clasei politice, al mass-mediei, al
profesioniştilor culturii şi al publicului larg pentru un subiect
excepţional…" Plăcerea a fost de partea mea, Olivier.
Pe măsură ce reacţiile continuau
să curgă valuri-valuri, am inceput să am regrete. Articolul meu era
mult prea scurt pentru a putea explora un subiect atât de complex
in profunzimea pe care o merita. Prea mult material de calitate
fusese lăsat pe dinafară. Sacrificasem aspecte importante ale
problemei, iar multe argumente esenţiale nici nu fuseseră aduse in
discuţie. Bănuiesc că orice autor se confruntă cu asemenea
regrete.
Aşa că am profitat de oferta
unui editor francez de a-mi extinde demersul inceput, transformând
subiectul intr-o carte. Departe de mine gândul de a ingroşa
rândurile cărţilor despre o Franţă-in-declin - tot ce-mi doresc
este să pot continua dezbaterea vie pe care articolul meu a
inspirat-o şi, pe cât posibil, să găsesc o cale de a inţelege şi de
a propune soluţia unei reinnoiri. La fel cum s-a intâmplat şi in
cazul articolului publicat in revistă, noua versiune extinsă a
stârnit şi ea un cor de reacţii şocate şi potrivnice in momentul in
care a apărut pe piaţa editorială franceză la sfârşitul anului
2008. Am fost nevoit să acord incă un tur de interviuri la
televiziune şi in presă, am avut parte inclusiv de o pagină
intreagă in Le Monde, am figurat ca "omul zilei" in Libérationşi am
fost invitat de un post de radio francez să particip la o emisiune
de tipul celebrei "Desert Island Discs". Numai că, de data aceasta,
s-a intâmplat să am companie. Spre marea mea incântare, eminentul
universitar Antoine Compagnon a acceptat cu generozitate să
contribuie la acest volum cu un răspuns, pe care-l puteţi regăsi in
partea finală. Mă simt onorat să mă aflu in compania
lui.
Le sunt recunoscător şi tuturor
acelor intelectuali, scriitori, artişti, colegi, prieteni şi
iubitori ai culturii franceze care mi-au impărtăşit din
inţelepciunea lor şi mi-au uşurat sarcina in multe privinţe.
Gândurile mele se indreaptă in primul rând către Frédéric Martel,
Guy Walter, Douglas Kennedy, Fran'ois Busnel, Christophe Boïcos,
Marc Lévy şi Georgina Olivier; către colegii mei de la revista
Time, Claire Senard, Peter Gumbel, Grant Rosenberg (care m-au
ajutat in zona reportajului), Michael Elliott, William Green şi
James Graff (un trio care a supervizat şi a redactat articolul
original); către Yves şi Florence Darbois, Jonathan şi Renée Fenby,
David şi Rebecca Tepfer, Joe şi Sigun Coyle, consilierii mei pentru
spaţiul francez; John Morris şi Philippe Salomon, care mi-au oferit
informaţii pentru capitolul despre fotografie; către partenerii mei
obişnuiţi de discuţie, Charles DeGroot, Jake Lamar, Wolfgang
Kuhlmey, Amir Al-Anbari, John Lvoff, Barry Lando; şi, fireşte,
către Ann Morrison, cea care mă inspiră in tot ce scriu şi imi
redactează majoritatea textelor. Nici unul dintre aceste suflete
generoase nu este responsabil pentru erorile factuale şi de
judecată pe care le-aţi putea găsi in acest volum. Dacă volumul
apărut in această ediţie va stârni un nou val de furie şi
deriziune, unul singur trebuie să-l infrunte, iar acela sunt
eu.
Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura ART