CRONICA LITERARA/ „Intr-o aşa primăvară, să fii destrupat este puţin”
Autor:
Andrei Terian
08.04.2010
Dacă se va acorda vreodată premiul pentru cel mai
ghinionist poet al generaţiei 2000, atunci lui Teodor Dună ar
trebui să i se ofere cel puţin o nominalizare din oficiu. Nu numai
că volumele sale anterioare - trenul de treieşunu februarie
(2002) şi catafazii (2005) - au beneficiat din plin de
promo-ul agresiv al Editurii Vinea, dar s-ar zice că până şi
unii cronicari s-au aşezat inadins in răspăr cu evoluţia tânărului
scriitor.
Astfel, Daniel Cristea-Enache
s-a grăbit să vadă in autorul trenului de treieşunu
februarie "unul dintre poeţii cu majusculă", pentru a le imputa
apoi catafaziilor un anume "manierism expresionist" de care
Teodor Dună ar fi trebuit să se lepede cât mai degrabă.
Adevărul
este, insă, cam pe dos. Manierismul, cât era, se găsea mai ales in
trenul de treieşunu februarie, unde poetul impacheta adesea
imaginarul schizoid şi oximoronic, de provenienţă baudelairiană, al
lui Ioan Es. Pop in oralitatea de tip Sorescu sau Stoiciu (ceea ce
era, desigur, mai mult decât onorabil pentru un simplu debutant,
dar insuficient pentru un "poet cu majusculă"). In schimb,
catafaziile marcau o tentativă reuşită de evadare din
Ieudul (aparent) fără ieşire, una pe care Teodor Dună
o proiectase avansând ca alibi tulburările de vorbire numite in
titlul cărţii şi o executase prin instalarea intr-un spaţiu al
traumelor familiale, care nu se mai sinchisea de diferenţa dintre
viaţă şi moarte, dintre eu şi lume sau dintre conştient şi
inconştient. Atâta doar că, asociind redundanţei autiste a
discursului o asemenea reducţie tematică, poetul se vedea nevoit
să-şi plătească, intr-un mod oarecum paradoxal, autonomizarea
propriei voci printr-o anumită monotonie a dicţiunii pe care câţiva
dintre comentatorii săi nu s-au sfiit să i-o deconteze in ciuda
motivării ei interioare.
Şi totuşi, de-a
viul*arată că stereotipia programată (şi, nu mai puţin,
programatică) rămâne cea mai clară dovadă a originalităţii lui
Teodor Dună. Cu atât mai mult cu cât ea nu rezultă din
supralicitarea emfatică a unui repertoriu maximalist, ci,
dimpotrivă, din tratarea metafizicului nefamiliar in acelaşi
registru firesc şi intim in care poetul vorbeşte despre oraşul de
sare şi despre caroseriile maşinilor, despre patul inflorit şi
despre orbii cu ochi de tablă ruginită, despre mesteceni şi despre
"ninsele crizanteme". Ba, la o adică, nu viaţa şi moartea, câmpia
şi cerul, carnea şi oasele, ci tocmai asemenea embleme insolite ale
cotidianului alcătuiesc "realiile" acestui univers de o pregnanţă
şi de o profunzime rar intâlnite in poezia ultimei generaţii. Mai
mult, reperele amintite jalonează nu doar un teritoriu liric
personal, dar şi un scenariu pseudobiografic in care versurile sunt
strânse prin fire abia perceptibile intr-o densă ţesătură
obsesională. Definitoriu in această privinţă rămâne poemul
carla, care topeşte intr-o tramă de un erotism difuz funia
protagonistului din sfoara (p. 11-12), câinele "ingrozitor
de negru" din mori liniştit (p. 17-18), dorinţa de a vedea
cai albaştri din singura lume (p. 61), genunchii "mirosind a
lapte" din linişte (p. 62) şi trandafirii altminteri
omniprezenţi.
De altfel, această nouă
deprindere de a exorciza angoasele sub forma unor naraţiuni
simbolice poate constitui o explicaţie plauzibilă a faptului că
Teodor Dună tinde să renunţe acum fără regrete la oralitatea care
juca, in catafazii, rolul de principiu agitatoric al
expresiei şi care, in de-a viul, nu mai reverberează decât
prin ecourile propriei voci din noaptea incă lâncezea ori
prin sentinţele impersonale din intâlnire şi paşii.
Ce-i drept, un asemenea abandon repune pe tapet problema monotoniei
discursului, care se relevă de-a dreptul contraproductivă in
descriptivismul excesiv sau in repetarea agasantă a cuvântului
"frumos" din ciclul clara. Insă, in celelalte două secţiuni
ale cărţii, Teodor Dună reuşeşte să evite un asemenea efect prin
două tactici complementare. Prima dintre acestea este gradaţia
explozivă, care vertebrează textele intr-o manieră de obicei
sincopată şi doar arareori mecanică. In plus, procedeul cu pricina
semnalează o schimbare majoră de perspectivă in expresionismul
poetului, tentat să abandoneze aici postura de profet negru a
apocalipticilor şi să se apropie, in schimb, de "Vitala Histerie" a
dionisiacilor. Tocmai de aceea, o bună parte din textele cuprinse
in primele două cicluri se prezintă ca o succesiune de "destrupări"
care celebrează, intr-o manieră deloc străină de primul Blaga,
recâştigarea plenitudinii existenţiale:
"viaţa mea e de neoprit.
impânzeşte străzile, blocurile./ şi totul incepe să clocotească de
viaţă.// şi atâtea straturi de viu mă inconjoară,/ că sunt viu acum
la un kilometru de jur imprejur.// şi nimeni mai plin şi mai trecut
prin miezul nopţii decât mine./ şi nimeni mai pregătit şi mai
infăşurat in vieţi/ ca intr-o mie de piei./ imi desprind mâinile de
corp,/ viaţa se invălmăşeşte in jurul meu,/ imi ridic mâinile şi
toate vieţile lor se varsă in mine ca intr-un canal./ viul ăsta de
o sută de tone spulberă orice, străpunge/ carcasele, străpunge
cimentul/ şi totul clocoteşte de viaţă: asfaltul respiră,/ lemnul
respiră, miezul nopţii respiră. şi chiar dacă nu e nimeni in jur,/
lumea fierbe de viaţă cu nimeni in ea.// acum, când viaţa mea nu
mai cunoaşte margini,/ imi ridic şi mai mult mâinile, imi desfac
degetele/ şi blocurile işi scuipă temeliile şi ţâşnesc innebunite/
prin aer şi la o sută de metri deasupra pământului/ explodează ca o
mie de artificii" (de-a viul).
Dar nu aceste versuri dau măsura
talentului lui Teodor Dună. In recentul său volum, gradaţia işi
revelează adevăratul potenţial abia atunci când se cuplează cu o
utilizare savantă a refrenului, care face ca poemele să se
construiască adesea după principiul temei cu variaţiuni. In
definitiv, tocmai această particularitate face ca de-a viul
să reprezinte cea mai răspicată declaraţie de independenţă a lui
Teodor Dună. Căci, dacă poetul fost văzut până acum ca un creator
de atmosferă, el ne arată aici că poate construi şi texte capabile
să convingă independent de volumul in care au apărut. Sunt destule
poeme antologabile in această carte, iar sfoara, oasele
câinelui, cămaşa de primăvară, de-a viul şi
gangul se numără printre cele mai bune piese ale poeziei
douămiiste. Marea reuşită a volumului rămâne insă
inverzirea, o parabolă mistică ce se incheie
astfel:
"şi ajungem, ca prin minune,
toţi deodată, lângă un/ râu. şi am văzut că nu apă curgea,/ ci o
carne mică, bolnăvicioasă/ susura sub noi. şi atunci s-a auzit ca
un chiot printre/ destrupaţi/ şi ei au coborât malurile şi au
intrat in râu/cu grijă, de parcă era prea rece carnea,/ apoi s-au
obişnuit./ au inceput să facă pluta, chiar să sară precum/ delfinii
şi nouă ne părea bine pentru ei, ne părea bine şi pentru noi/ că nu
trebuie să ne mai fie ruşine cu carnea noastră./ şi intr-o aşa
primăvară nu se mai deosebea carnea de destrupaţi, râul de iarbă/
şi oamenii de destrupaţi/ şi nu se mai deosebea chiar nimic şi nici
unul de altul/ şi nici fiecare de râu şi totul gâlgâie/ incântător
in jur şi inverzeşte şi trece nu doar prin unul, ci prin fiecare,
prin toţi.// şi intr-o aşa primăvară să fii destrupat este puţin./
să vezi cum crengile inverzite despart carnea e şi mai puţin./ iar
să fii viu e incă şi mai, şi mai puţin."
Prin ultimul său volum, Teodor
Dună işi confirmă nu doar statutul de poet aflat in prim-planul
generaţiei sale, ci fixează insăşi condiţia actuală a poeziei
douămiiste: o poezie mai puţin isterică decât acum un deceniu, dar
vie cât cuprinde.
*) Teodor Dună, de-a
viul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 104
p.
ANDREI TERIAN (n. 30
noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere şi Arte a
Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, cercetător la Institutul de
Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" din Bucureşti, redactor
la revistele Cultura şi Euphorion. Este doctor in
filologie - cu distincţia Summa cum laude - al Universităţii
din Bucureşti (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul
literar şi artistic, Bucureştiul cultural,
Cuvântul, Euresis, România literară,
Vatra ş.a., totalizând peste 400 de studii şi articole
publicate in periodice şi in volume colective. Dintre criticii
generaţiei sale, a obţinut cel mai mare număr de voturi la
anchetele BEST ("Bursa tinerilor scriitori", organizată de
Bucureştiul cultural in 2006) şi "Cei mai buni 5 tineri
scriitori ai momentului" (Colocviul Tinerilor Scriitori,
Cluj-Napoca, 2007).