CRONICA LITERARA/ „Intr-o aşa primăvară, să fii destrupat este puţin”

Autor: Andrei Terian 08.04.2010
Dacă se va acorda vreodată premiul pentru cel mai ghinionist poet al generaţiei 2000, atunci lui Teodor Dună ar trebui să i se ofere cel puţin o nominalizare din oficiu. Nu numai că volumele sale anterioare - trenul de treieşunu februarie (2002) şi catafazii (2005) - au beneficiat din plin de promo-ul agresiv al Editurii Vinea, dar s-ar zice că până şi unii cronicari s-au aşezat inadins in răspăr cu evoluţia tânărului scriitor.
Astfel, Daniel Cristea-Enache s-a grăbit să vadă in autorul trenului de treieşunu februarie "unul dintre poeţii cu majusculă", pentru a le imputa apoi catafaziilor un anume "manierism expresionist" de care Teodor Dună ar fi trebuit să se lepede cât mai degrabă. Adevărul este, insă, cam pe dos. Manierismul, cât era, se găsea mai ales in trenul de treieşunu februarie, unde poetul impacheta adesea imaginarul schizoid şi oximoronic, de provenienţă baudelairiană, al lui Ioan Es. Pop in oralitatea de tip Sorescu sau Stoiciu (ceea ce era, desigur, mai mult decât onorabil pentru un simplu debutant, dar insuficient pentru un "poet cu majusculă"). In schimb, catafaziile marcau o tentativă reuşită de evadare din Ieudul (aparent) fără ieşire, una pe care Teodor Dună o proiectase avansând ca alibi tulburările de vorbire numite in titlul cărţii şi o executase prin instalarea intr-un spaţiu al traumelor familiale, care nu se mai sinchisea de diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre eu şi lume sau dintre conştient şi inconştient. Atâta doar că, asociind redundanţei autiste a discursului o asemenea reducţie tematică, poetul se vedea nevoit să-şi plătească, intr-un mod oarecum paradoxal, autonomizarea propriei voci printr-o anumită monotonie a dicţiunii pe care câţiva dintre comentatorii săi nu s-au sfiit să i-o deconteze in ciuda motivării ei interioare.
Şi totuşi, de-a viul*arată că stereotipia programată (şi, nu mai puţin, programatică) rămâne cea mai clară dovadă a originalităţii lui Teodor Dună. Cu atât mai mult cu cât ea nu rezultă din supralicitarea emfatică a unui repertoriu maximalist, ci, dimpotrivă, din tratarea metafizicului nefamiliar in acelaşi registru firesc şi intim in care poetul vorbeşte despre oraşul de sare şi despre caroseriile maşinilor, despre patul inflorit şi despre orbii cu ochi de tablă ruginită, despre mesteceni şi despre "ninsele crizanteme". Ba, la o adică, nu viaţa şi moartea, câmpia şi cerul, carnea şi oasele, ci tocmai asemenea embleme insolite ale cotidianului alcătuiesc "realiile" acestui univers de o pregnanţă şi de o profunzime rar intâlnite in poezia ultimei generaţii. Mai mult, reperele amintite jalonează nu doar un teritoriu liric personal, dar şi un scenariu pseudobiografic in care versurile sunt strânse prin fire abia perceptibile intr-o densă ţesătură obsesională. Definitoriu in această privinţă rămâne poemul carla, care topeşte intr-o tramă de un erotism difuz funia protagonistului din sfoara (p. 11-12), câinele "ingrozitor de negru" din mori liniştit (p. 17-18), dorinţa de a vedea cai albaştri din singura lume (p. 61), genunchii "mirosind a lapte" din linişte (p. 62) şi trandafirii altminteri omniprezenţi.
De altfel, această nouă deprindere de a exorciza angoasele sub forma unor naraţiuni simbolice poate constitui o explicaţie plauzibilă a faptului că Teodor Dună tinde să renunţe acum fără regrete la oralitatea care juca, in catafazii, rolul de principiu agitatoric al expresiei şi care, in de-a viul, nu mai reverberează decât prin ecourile propriei voci din noaptea incă lâncezea ori prin sentinţele impersonale din intâlnire şi paşii. Ce-i drept, un asemenea abandon repune pe tapet problema monotoniei discursului, care se relevă de-a dreptul contraproductivă in descriptivismul excesiv sau in repetarea agasantă a cuvântului "frumos" din ciclul clara. Insă, in celelalte două secţiuni ale cărţii, Teodor Dună reuşeşte să evite un asemenea efect prin două tactici complementare. Prima dintre acestea este gradaţia explozivă, care vertebrează textele intr-o manieră de obicei sincopată şi doar arareori mecanică. In plus, procedeul cu pricina semnalează o schimbare majoră de perspectivă in expresionismul poetului, tentat să abandoneze aici postura de profet negru a apocalipticilor şi să se apropie, in schimb, de "Vitala Histerie" a dionisiacilor. Tocmai de aceea, o bună parte din textele cuprinse in primele două cicluri se prezintă ca o succesiune de "destrupări" care celebrează, intr-o manieră deloc străină de primul Blaga, recâştigarea plenitudinii existenţiale:
"viaţa mea e de neoprit. impânzeşte străzile, blocurile./ şi totul incepe să clocotească de viaţă.// şi atâtea straturi de viu mă inconjoară,/ că sunt viu acum la un kilometru de jur imprejur.// şi nimeni mai plin şi mai trecut prin miezul nopţii decât mine./ şi nimeni mai pregătit şi mai infăşurat in vieţi/ ca intr-o mie de piei./ imi desprind mâinile de corp,/ viaţa se invălmăşeşte in jurul meu,/ imi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă in mine ca intr-un canal./ viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge/ carcasele, străpunge cimentul/ şi totul clocoteşte de viaţă: asfaltul respiră,/ lemnul respiră, miezul nopţii respiră. şi chiar dacă nu e nimeni in jur,/ lumea fierbe de viaţă cu nimeni in ea.// acum, când viaţa mea nu mai cunoaşte margini,/ imi ridic şi mai mult mâinile, imi desfac degetele/ şi blocurile işi scuipă temeliile şi ţâşnesc innebunite/ prin aer şi la o sută de metri deasupra pământului/ explodează ca o mie de artificii" (de-a viul).
Dar nu aceste versuri dau măsura talentului lui Teodor Dună. In recentul său volum, gradaţia işi revelează adevăratul potenţial abia atunci când se cuplează cu o utilizare savantă a refrenului, care face ca poemele să se construiască adesea după principiul temei cu variaţiuni. In definitiv, tocmai această particularitate face ca de-a viul să reprezinte cea mai răspicată declaraţie de independenţă a lui Teodor Dună. Căci, dacă poetul fost văzut până acum ca un creator de atmosferă, el ne arată aici că poate construi şi texte capabile să convingă independent de volumul in care au apărut. Sunt destule poeme antologabile in această carte, iar sfoara, oasele câinelui, cămaşa de primăvară, de-a viul şi gangul se numără printre cele mai bune piese ale poeziei douămiiste. Marea reuşită a volumului rămâne insă inverzirea, o parabolă mistică ce se incheie astfel:
"şi ajungem, ca prin minune, toţi deodată, lângă un/ râu. şi am văzut că nu apă curgea,/ ci o carne mică, bolnăvicioasă/ susura sub noi. şi atunci s-a auzit ca un chiot printre/ destrupaţi/ şi ei au coborât malurile şi au intrat in râu/cu grijă, de parcă era prea rece carnea,/ apoi s-au obişnuit./ au inceput să facă pluta, chiar să sară precum/ delfinii şi nouă ne părea bine pentru ei, ne părea bine şi pentru noi/ că nu trebuie să ne mai fie ruşine cu carnea noastră./ şi intr-o aşa primăvară nu se mai deosebea carnea de destrupaţi, râul de iarbă/ şi oamenii de destrupaţi/ şi nu se mai deosebea chiar nimic şi nici unul de altul/ şi nici fiecare de râu şi totul gâlgâie/ incântător in jur şi inverzeşte şi trece nu doar prin unul, ci prin fiecare, prin toţi.// şi intr-o aşa primăvară să fii destrupat este puţin./ să vezi cum crengile inverzite despart carnea e şi mai puţin./ iar să fii viu e incă şi mai, şi mai puţin."
Prin ultimul său volum, Teodor Dună işi confirmă nu doar statutul de poet aflat in prim-planul generaţiei sale, ci fixează insăşi condiţia actuală a poeziei douămiiste: o poezie mai puţin isterică decât acum un deceniu, dar vie cât cuprinde.
*) Teodor Dună, de-a viul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 104 p.

ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" din Bucureşti, redactor la revistele Cultura şi Euphorion. Este doctor in filologie - cu distincţia Summa cum laude - al Universităţii din Bucureşti (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar şi artistic, Bucureştiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ş.a., totalizând peste 400 de studii şi articole publicate in periodice şi in volume colective. Dintre criticii generaţiei sale, a obţinut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST ("Bursa tinerilor scriitori", organizată de Bucureştiul cultural in 2006) şi "Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului" (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).