INTERVIU/ Tudorel Urian: „Atâta vreme cât dreptul la existenţă in viaţa literară depinde de pupatul unor inele, această viaţă literară nu mă interesează”

Autor: Stelian Turlea 08.04.2010
Născut in martie 1960, la Timişoara, Tudorel Urian este absolvent al Universităţii din acest oraş (1984), Facultatea de Filologie (română-franceză). A fost redactor-şef al revistei "Cuvântul", director de imagine şi relaţii cu presa al Partidului Naţional Liberal, redactor-şef al revistei "Curierul românesc" (editată de ICR pentru românii din afara ţării), secretar general de redacţie al revistei "România literară", consilier personal al miniştrilor culturii Mona Muscă şi Adrian Iorgulescu. A publicat mai multe volume de critică, după anul 2000.
- Mărturiseaţi odată că pentru dumneavoastră scrisul e un job, nu un hobby. Adică scrieţi in virtutea unor contracte. Ce se intâmpla acum, cand constat ca nu mai aveti rubrica din "Romania literara"? Ati incetat jobul?
- In principiu, da. Dar nu de tot, pentru că m-am ocupat de finalizarea unui contract mai vechi. Mi-am susţinut lucrarea de doctorat incepută - vorba vine - cu mai mulţi ani in urmă. Acum tocmai am predat volumul rezultat din aceasta la Editura Vremea. Se numeşte "Vieţile lui Alexandru Paleologu". In plus, constat cu bucurie că dl Gheorghe Grigurcu nu a uitat să mă sune pentru rubrica din revista "Acolada". Mai am deci ceva contracte, dar vă spun cu toată sinceritatea că, atunci când nu voi mai fi solicitat, nu voi mai scrie. Aproape fiecare cuvânt pe care l-am scris mi-a fost solicitat de cineva. In cazul in care nu mă va mai solicita nimeni, voi considera că in domeniul literaturii sunt un produs expirat. Va fi cazul să mă ocup de altceva şi promit că voi avea bunul simţ să nu ii expun pe alţii unor situaţii delicate, aşa cum am fost eu pus de atâtea ori, incă de pe vremea când conduceam revista "Cuvântul". Mi-am jurat să nu ajung niciodată in echipa veleitarilor ale căror insistenţe au imbolnăvit de nervi generaţii de critici literari.
- Cititi insa, presupun, la fel de mult ca inainte, aşa că aveti o idee - chiar mai multe - despre ce se intampla in viata literara. Ati putea descrie pe scurt ce se petrece in acest moment, daca e diferit sau nu de altele?
- Vă spun sincer că in momentul in care am renunţat la rubrica de la "România literară" şi m-am afundat in viaţa lui Alexandru Paleologu m-am hotărât să-mi schimb şi relaţia cu literatura. După 7 ani de cronică lunară la revista "Cuvântul" şi, mai ales, după incă 7 ani de cronică săptămânală la "România literară", am constatat că mi-am consumat o bună parte din viaţă cu un profit intelectual destul de redus. Au fost şi cărţi minunate, in urma lecturii cărora am simţit că am câştigat ceva in planul cunoaşterii sau al bucuriei estetice, dar prea puţine in raport cu zecile de mii de pagini de maculatură care mi-au trecut pe sub ochi. M-am hotărât de aceea ca, eliberat de povara săptămânală, să citesc cărţile cu adevărat importante pe care le-am cumpărat şi de care nu am avut timp să mă ocup. Unele aşteaptă de ani de zile. Aşa că singurele cărţi de literatură română pe care le-am citit după susţinerea doctoratului (la 27 februarie) au fost dialogul dintre Gheorghe Grigurcu şi Dora Pavel şi "Viaţa unui om singur", cartea de memorii a lui Adrian Marino. De altfel mă regăsesc destul de mult in atitudinea lui Marino faţă de viaţa literară. Cu diferenţa majoră că el punea totul la inimă, iar pe mine mă lasă rece. Nu am frecventat-o niciodată. La şedinţele de la "România literară" nu am participat in ultimii ani, imi trimiteam articolele prin e-mail, lansările de carte mă plictisesc de moarte, la restaurantul scriitorilor am fost de câteva ori, dar in compania prietenilor şi colegilor mei de la Ministerul Culturii, unde lucram la vremea respectivă - Mona Muscă, Ioan Onisei -, nu a "clienţilor casei". Fără să frecventez lumea literară, m-am limitat doar la a-mi face onest treaba. Constat insă că acest aspect "social" contează destul de mult pentru cineva care doreşte să facă o carieră literară. Atâta vreme cât dreptul la existenţă in viaţa literară depinde de pupatul unor inele, această viaţă literară nu mă interesează. Am trei luni de când nu mai scriu cronică literară şi nimeni nu pare să fi observat acest lucru. Ba chiar primesc in continuare cărţi de la autori, inclusiv sau, mai ales, la "România literară". De unde concluzia că respectivii nu se omoară nici măcar cu cititul revistei. Cât despre bani… La "România literară" câştigam puţin peste 100 de lei pe 4-5 articole pe lună, iar la un moment dat se strânseseră vreo 6 luni in care nu i-am văzut nici pe ăia. Dacă rezum: 7 ani in care nu am avut niciun weekend sau concediu liber de obligaţia de a trimite cronica, bani nu am câştigat, vreo celebritate in domeniu nu am ajuns, am citit tone de maculatură, iar mai prin primăvară am citit o scrisoare din care am aflat că dl Manolescu ţine morţiş să mă dea afară odată cu Daniel Cristea-Enache. Cum nu mă simţeam cu nimic vinovat faţă de domnia-sa (eu neparticipând la şedinţele de redacţie, el locuind la Paris, ne-am văzut rarissim in ultimii ani, de certat nu s-a pus vreodată problema, câtă vreme am lucrat la minister am incercat mereu să ii ajut), i-am intrebat pe colegi dacă a dat şi vreun motiv pentru a-şi argumenta decizia. Am aflat că a ridicat din umeri şi ar fi spus că nu are niciun motiv special, dar că s-a plictisit să mă mai vadă in revistă. Am vrut să plec din acel moment, dar domnul Dimisianu m-a rugat să rămân şi am făcut-o din respect pentru domnia-sa. După ce dl Dimisianu s-a pensionat (a fost pensionat?), nu mai aveam niciun motv să imi amân decizia. Riscam chiar o porţie de umilinţă de care nu aveam nevoie. Observ acum că dl Manolescu nu s-a plictisit doar de mine. Şi mărturisesc sincer că sunt mai onorat să mă aflu in echipa celor care au plecat (?) decât să fi fost in cea a supravieţuitorilor.
- Cum comunicati, ce simtiti ca se intampla in lumea literara daca nu aveti imboldul de a comunica de urgenta altora?
- Eu am un anumit tip de educaţie şi o anumită experienţă politică in virtutea cărora "nu am imboldul de a comunica de urgenţă altora". In politică trebuie să comunici doar in momentul in care poţi trage profitul maxim din acest gest, iar lumea literară a fost mereu pentru mine mai mult o corvoadă prietenească decât o miză autentică. In momentul in care mi se face scârbă, intorc capul in altă direcţie şi nu mă mai interesează. Vă asigur că există pe lume lucruri mult mai importante decât bârfele, vanităţile şi loviturile pe la spate pe care şi le aplică scriitorii. Când ai casa burduşită de cărţi, dvd-uri şi cd-uri, Poli Timişoara trage la titlu, poţi coresponda pe net cu prieteni din toată lumea, poţi comenta filme şi cărţi pe Amazon, ai şansa să vorbeşti la telefon cu Mihai Şora, primăvara incepe să-ţi zâmbească, motanul iţi sare languros in braţe, e păcat să iţi innegurezi sufletul cu mizeriile/găinăriile vieţii literare. Pe de altă parte - Mona Muscă m-a invăţat asta - nu am nici obsesii de secretoman. Dacă cineva mă intreabă - dumneavoastră in cazul de faţă -, sunt in măsură să discut deschis orice subiect.
- Care e genul literar care va atrage cel mai mult? Spuneati ca nu mai cititi demult literatura SF, dar mi se pare ca si alte genuri…
- Ca amator de literatură (criticul trebuie să scrie despre orice), imi doresc ca din lectura unei cărţi să inţeleg mai bine viaţa, să iau câteva picături de inţelepciune. Ii citesc mereu cu pasiune pe Baltasar Gracian, Montaigne, Machiavelli, Marcus Aurelius sau, dacă preferaţi, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Andrei Pleşu, Adam Michnik. In faţa cărţilor acestor autori, banii imi sar singuri din buzunar. In ultimii ani am citit cu reală incântare extraordinare cărţi de memorialistică şi politologie. Abia apoi vine in opţiunile mele foarte intime literatura tradiţională (proza, poezia, teatrul). Una peste alta citesc cu imensă satisfacţie tot ce este valoros. Pot spune de pildă că imi place mai mult proza decât poezia, dar dacă mi-aţi da să aleg intre un volum de-al lui Foarţă sau de Brumaru şi unul al - zic la intâmplare - regretatului Marius Tupan, n-aş sta nicio clipă pe gânduri să le iau pe cele de poezie.
- Ce credeti despre aversiunile unor scriitori fata de criticii literari (sau invers). Cum poate fi combatuta aceasta aroganta?
- Prin indiferenţă. Eu in calitate de critic literar am incercat să mă comport ca un arbitru de fotbal (fireşte, nu ca un arbitru român). Fluier fault, arăt cartonaşe, nu inchid ochii la offside. Nu am aversiune faţă de nimeni, dar nici nu cocoloşesc pe cineva. Imi amintesc că anul trecut la decernarea Premiilor ASB (am făcut parte din juriu), Gabriel Chifu a venit la mine şi mi-a reproşat că sunt singurul om din România care nu a scris cu entuziasm despre cartea sa. I-am explicat că asta am văzut eu in respectiva carte. Poate am văzut greşit, poate toţi ceilalţi au văzut mai bine, dar buna mea credinţă a fost totală şi cred că maxima consideraţie pe care un critic o poate arăta autorului despre care scrie este să spună sincer exact ceea ce crede despre cartea respectivă. Nu ştiu ce a inţeles. Şi, de fapt, nici nu mă interesează.
- Ati fost o vreme consilier in Ministerul Culturii? Simtiti ca a ramas ceva dupa dumneavoastra?
- Oh, da! A rămas o masă plină cu cărţi pe care nu le-am mai luat acasă. Glumesc. Sper să fi rămas nişte amintiri frumoase printre colegii cu care am avut onoarea să lucrez. Altceva, nu cred. Eu am fost consilierul personal al unor miniştri (Mona Muscă şi Adrian Iorgulescu), rodul muncii mele a plecat acasă odată cu ei. Dar poate ar fi interesant să ii intrebaţi pe ei dacă sunt mulţumiţi de colaborarea pe care am avut-o.
- Despre una dintre cartile dvs. se spunea ca avem senzatia ca recitim toate cartile de proza aparute in ultimul deceniu, le intelegm si ni le intiparim in minte. La ce lucrati acum? Se va putea spune si despre urmatoarea carte la fel?
- V-am spus la inceputul acestui interviu că tocmai am predat Editurii Vremea cartea "Vieţile lui Alexandru Paleologu". Este fără indoială cartea pe care am scris-o cu cea mai mare plăcere, date fiind afinităţile mele de lungă durată cu domnul Paleologu. Aceasta nu inseamnă insă că am evitat aspectele foarte controversate ale biografiei. Este, mă incumet să spun, o carte 3D, că tot e la modă. Fiecare episod din viaţa lui Paleologu este văzut din mai multe unghiuri: al celui in cauză, mărturisit mie sau altor jurnalişti care l-au intervievat de-a lungul anilor, al altor martori la evenimentul respectiv şi al Securităţii in foarte multe dintre cazuri. Pe alocuri are ritm de roman poliţist. Sper să vă placă.

STELIAN TURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) si filosofie (1976), la Bucuresti, a fost aproape trei decenii redactor de politica externa la revista "Lumea", a condus, dupa 1989, revistele "Lumea", "Zig-Zag", apoi ziarul "Meridian", dupa care a lucrat in televiziune, ca sef al departamentului de stiri al Antenei 1. Din 1996 lucreaza la PRO TV, din 2000 este si editor senior al Ziarului de Duminica. Este autorul a zece carti de publicistica, zece romane, opt carti pentru copii si doua traduceri. A ingrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatura pentru copii (2003), Premiul Asociatiei Editorilor din Romania (AER) pentru literatura pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatura pentru copii in 2000 si Premiul AER pentru roman in 2003.