INTERVIU/ Tudorel Urian: „Atâta vreme cât dreptul la existenţă in viaţa literară depinde de pupatul unor inele, această viaţă literară nu mă interesează”
Autor:
Stelian Turlea
08.04.2010
Născut in martie 1960, la Timişoara, Tudorel
Urian este absolvent al Universităţii din acest oraş (1984),
Facultatea de Filologie (română-franceză). A fost redactor-şef al
revistei "Cuvântul", director de imagine şi relaţii cu presa al
Partidului Naţional Liberal, redactor-şef al revistei "Curierul
românesc" (editată de ICR pentru românii din afara ţării), secretar
general de redacţie al revistei "România literară", consilier
personal al miniştrilor culturii Mona Muscă şi Adrian Iorgulescu. A
publicat mai multe volume de critică, după anul
2000.
- Mărturiseaţi odată că
pentru dumneavoastră scrisul e un job, nu un hobby.
Adică scrieţi
in virtutea unor contracte. Ce se intâmpla acum, cand constat ca nu
mai aveti rubrica din "Romania literara"? Ati incetat
jobul?
- In principiu, da. Dar nu de
tot, pentru că m-am ocupat de finalizarea unui contract mai vechi.
Mi-am susţinut lucrarea de doctorat incepută - vorba vine - cu mai
mulţi ani in urmă. Acum tocmai am predat volumul rezultat din
aceasta la Editura Vremea. Se numeşte "Vieţile lui
Alexandru Paleologu". In plus, constat cu bucurie că dl
Gheorghe Grigurcu nu a uitat să mă sune pentru rubrica din revista
"Acolada". Mai am deci ceva contracte, dar vă spun cu toată
sinceritatea că, atunci când nu voi mai fi solicitat, nu voi mai
scrie. Aproape fiecare cuvânt pe care l-am scris mi-a fost
solicitat de cineva. In cazul in care nu mă va mai solicita nimeni,
voi considera că in domeniul literaturii sunt un produs expirat. Va
fi cazul să mă ocup de altceva şi promit că voi avea bunul simţ să
nu ii expun pe alţii unor situaţii delicate, aşa cum am fost eu pus
de atâtea ori, incă de pe vremea când conduceam revista "Cuvântul".
Mi-am jurat să nu ajung niciodată in echipa veleitarilor ale căror
insistenţe au imbolnăvit de nervi generaţii de critici
literari.
- Cititi insa, presupun, la
fel de mult ca inainte, aşa că aveti o idee - chiar mai multe -
despre ce se intampla in viata literara. Ati putea descrie pe scurt
ce se petrece in acest moment, daca e diferit sau nu de
altele?
- Vă spun sincer că in momentul
in care am renunţat la rubrica de la "România literară" şi m-am
afundat in viaţa lui Alexandru Paleologu m-am hotărât să-mi schimb
şi relaţia cu literatura. După 7 ani de cronică lunară la revista
"Cuvântul" şi, mai ales, după incă 7 ani de cronică săptămânală la
"România literară", am constatat că mi-am consumat o bună parte din
viaţă cu un profit intelectual destul de redus. Au fost şi cărţi
minunate, in urma lecturii cărora am simţit că am câştigat ceva in
planul cunoaşterii sau al bucuriei estetice, dar prea puţine in
raport cu zecile de mii de pagini de maculatură care mi-au trecut
pe sub ochi. M-am hotărât de aceea ca, eliberat de povara
săptămânală, să citesc cărţile cu adevărat importante pe care le-am
cumpărat şi de care nu am avut timp să mă ocup. Unele aşteaptă de
ani de zile. Aşa că singurele cărţi de literatură română pe care
le-am citit după susţinerea doctoratului (la 27 februarie) au fost
dialogul dintre Gheorghe Grigurcu şi Dora Pavel şi "Viaţa unui
om singur", cartea de memorii a lui Adrian Marino. De altfel mă
regăsesc destul de mult in atitudinea lui Marino faţă de viaţa
literară. Cu diferenţa majoră că el punea totul la inimă, iar pe
mine mă lasă rece. Nu am frecventat-o niciodată. La şedinţele de la
"România literară" nu am participat in ultimii ani, imi trimiteam
articolele prin e-mail, lansările de carte mă plictisesc de moarte,
la restaurantul scriitorilor am fost de câteva ori, dar in compania
prietenilor şi colegilor mei de la Ministerul Culturii, unde lucram
la vremea respectivă - Mona Muscă, Ioan Onisei -, nu a "clienţilor
casei". Fără să frecventez lumea literară, m-am limitat doar la
a-mi face onest treaba. Constat insă că acest aspect "social"
contează destul de mult pentru cineva care doreşte să facă o
carieră literară. Atâta vreme cât dreptul la existenţă in viaţa
literară depinde de pupatul unor inele, această viaţă literară nu
mă interesează. Am trei luni de când nu mai scriu cronică literară
şi nimeni nu pare să fi observat acest lucru. Ba chiar primesc in
continuare cărţi de la autori, inclusiv sau, mai ales, la "România
literară". De unde concluzia că respectivii nu se omoară nici măcar
cu cititul revistei. Cât despre bani… La "România literară"
câştigam puţin peste 100 de lei pe 4-5 articole pe lună, iar la un
moment dat se strânseseră vreo 6 luni in care nu i-am văzut nici pe
ăia. Dacă rezum: 7 ani in care nu am avut niciun weekend sau
concediu liber de obligaţia de a trimite cronica, bani nu am
câştigat, vreo celebritate in domeniu nu am ajuns, am citit tone de
maculatură, iar mai prin primăvară am citit o scrisoare din care am
aflat că dl Manolescu ţine morţiş să mă dea afară odată cu Daniel
Cristea-Enache. Cum nu mă simţeam cu nimic vinovat faţă de
domnia-sa (eu neparticipând la şedinţele de redacţie, el locuind la
Paris, ne-am văzut rarissim in ultimii ani, de certat nu s-a pus
vreodată problema, câtă vreme am lucrat la minister am incercat
mereu să ii ajut), i-am intrebat pe colegi dacă a dat şi vreun
motiv pentru a-şi argumenta decizia. Am aflat că a ridicat din
umeri şi ar fi spus că nu are niciun motiv special, dar că s-a
plictisit să mă mai vadă in revistă. Am vrut să plec din acel
moment, dar domnul Dimisianu m-a rugat să rămân şi am făcut-o din
respect pentru domnia-sa. După ce dl Dimisianu s-a pensionat (a
fost pensionat?), nu mai aveam niciun motv să imi amân decizia.
Riscam chiar o porţie de umilinţă de care nu aveam nevoie. Observ
acum că dl Manolescu nu s-a plictisit doar de mine. Şi mărturisesc
sincer că sunt mai onorat să mă aflu in echipa celor care au plecat
(?) decât să fi fost in cea a supravieţuitorilor.
- Cum comunicati, ce simtiti
ca se intampla in lumea literara daca nu aveti imboldul de a
comunica de urgenta altora?
- Eu am un anumit tip de
educaţie şi o anumită experienţă politică in virtutea cărora "nu am
imboldul de a comunica de urgenţă altora". In politică trebuie să
comunici doar in momentul in care poţi trage profitul maxim din
acest gest, iar lumea literară a fost mereu pentru mine mai mult o
corvoadă prietenească decât o miză autentică. In momentul in care
mi se face scârbă, intorc capul in altă direcţie şi nu mă mai
interesează. Vă asigur că există pe lume lucruri mult mai
importante decât bârfele, vanităţile şi loviturile pe la spate pe
care şi le aplică scriitorii. Când ai casa burduşită de cărţi,
dvd-uri şi cd-uri, Poli Timişoara trage la titlu, poţi coresponda
pe net cu prieteni din toată lumea, poţi comenta filme şi cărţi pe
Amazon, ai şansa să vorbeşti la telefon cu Mihai Şora, primăvara
incepe să-ţi zâmbească, motanul iţi sare languros in braţe, e păcat
să iţi innegurezi sufletul cu mizeriile/găinăriile vieţii literare.
Pe de altă parte - Mona Muscă m-a invăţat asta - nu am nici obsesii
de secretoman. Dacă cineva mă intreabă - dumneavoastră in cazul de
faţă -, sunt in măsură să discut deschis orice
subiect.
- Care e genul literar care
va atrage cel mai mult? Spuneati ca nu mai cititi demult literatura
SF, dar mi se pare ca si alte genuri…
- Ca amator de literatură
(criticul trebuie să scrie despre orice), imi doresc ca din lectura
unei cărţi să inţeleg mai bine viaţa, să iau câteva picături de
inţelepciune. Ii citesc mereu cu pasiune pe Baltasar Gracian,
Montaigne, Machiavelli, Marcus Aurelius sau, dacă preferaţi,
Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Andrei Pleşu, Adam Michnik. In
faţa cărţilor acestor autori, banii imi sar singuri din buzunar. In
ultimii ani am citit cu reală incântare extraordinare cărţi de
memorialistică şi politologie. Abia apoi vine in opţiunile mele
foarte intime literatura tradiţională (proza, poezia, teatrul). Una
peste alta citesc cu imensă satisfacţie tot ce este valoros. Pot
spune de pildă că imi place mai mult proza decât poezia, dar dacă
mi-aţi da să aleg intre un volum de-al lui Foarţă sau de Brumaru şi
unul al - zic la intâmplare - regretatului Marius Tupan, n-aş sta
nicio clipă pe gânduri să le iau pe cele de poezie.
- Ce credeti despre
aversiunile unor scriitori fata de criticii literari (sau invers).
Cum poate fi combatuta aceasta aroganta?
- Prin indiferenţă. Eu in
calitate de critic literar am incercat să mă comport ca un arbitru
de fotbal (fireşte, nu ca un arbitru român). Fluier fault, arăt
cartonaşe, nu inchid ochii la offside. Nu am aversiune faţă de
nimeni, dar nici nu cocoloşesc pe cineva. Imi amintesc că anul
trecut la decernarea Premiilor ASB (am făcut parte din juriu),
Gabriel Chifu a venit la mine şi mi-a reproşat că sunt singurul om
din România care nu a scris cu entuziasm despre cartea sa. I-am
explicat că asta am văzut eu in respectiva carte. Poate am văzut
greşit, poate toţi ceilalţi au văzut mai bine, dar buna mea
credinţă a fost totală şi cred că maxima consideraţie pe care un
critic o poate arăta autorului despre care scrie este să spună
sincer exact ceea ce crede despre cartea respectivă. Nu ştiu ce a
inţeles. Şi, de fapt, nici nu mă interesează.
- Ati fost o vreme consilier
in Ministerul Culturii? Simtiti ca a ramas ceva dupa
dumneavoastra?
- Oh, da! A rămas o masă plină
cu cărţi pe care nu le-am mai luat acasă. Glumesc. Sper să fi rămas
nişte amintiri frumoase printre colegii cu care am avut onoarea să
lucrez. Altceva, nu cred. Eu am fost consilierul personal al unor
miniştri (Mona Muscă şi Adrian Iorgulescu), rodul muncii mele a
plecat acasă odată cu ei. Dar poate ar fi interesant să ii
intrebaţi pe ei dacă sunt mulţumiţi de colaborarea pe care am
avut-o.
- Despre una dintre cartile
dvs. se spunea ca avem senzatia ca recitim toate cartile de proza
aparute in ultimul deceniu, le intelegm si ni le intiparim in
minte. La ce lucrati acum? Se va putea spune si despre urmatoarea
carte la fel?
- V-am spus la inceputul acestui
interviu că tocmai am predat Editurii Vremea cartea "Vieţile lui
Alexandru Paleologu". Este fără indoială cartea pe care am
scris-o cu cea mai mare plăcere, date fiind afinităţile mele de
lungă durată cu domnul Paleologu. Aceasta nu inseamnă insă că am
evitat aspectele foarte controversate ale biografiei. Este, mă
incumet să spun, o carte 3D, că tot e la modă. Fiecare episod din
viaţa lui Paleologu este văzut din mai multe unghiuri: al celui in
cauză, mărturisit mie sau altor jurnalişti care l-au intervievat
de-a lungul anilor, al altor martori la evenimentul respectiv şi al
Securităţii in foarte multe dintre cazuri. Pe alocuri are ritm de
roman poliţist. Sper să vă placă.
STELIAN TURLEA (n. 1946) a
urmat studii de filologie (1968) si filosofie (1976), la Bucuresti,
a fost aproape trei decenii redactor de politica externa la revista
"Lumea", a condus, dupa 1989, revistele "Lumea", "Zig-Zag", apoi
ziarul "Meridian", dupa care a lucrat in televiziune, ca sef al
departamentului de stiri al Antenei 1. Din 1996 lucreaza la PRO TV,
din 2000 este si editor senior al Ziarului de Duminica. Este
autorul a zece carti de publicistica, zece romane, opt carti pentru
copii si doua traduceri. A ingrijit trei albume. A primit Premiul
Uniunii Scriitorilor pentru literatura pentru copii (2003), Premiul
Asociatiei Editorilor din Romania (AER) pentru literatura pentru
copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006),
Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (2007). A fost
nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatura
pentru copii in 2000 si Premiul AER pentru roman in 2003.