DOCUMENTAR/ Adevărata Dâmboviţă a fost ingropată de vie

Autor: Emanuel Badescu 14.04.2010
Ca orice oraş european respectabil, şi Bucureştii sunt străbătuţi de un râu. De ce a fost aleasă Dâmboviţa de către ctitori nu putem şti: debitul anemic a făcut intotdeauna rizibile incercările locuitorilor de a o transforma intr-o pavăză naturală. Mai mult decât a incetini iureşul atacurilor duşmane nu se putea pretinde micului râu, iar uneori nici măcar atât... Sinan Paşa şi-a indrumat oş­tirea prin Bucureşti străbătând de-a lungul Vadul Dâmboviţei, care abia acoperea copitele cailor. Cetatea de lemn a lui Bucur a fost prefăcută in scrum in câteva ceasuri. Va renaşte, insă, din propria cenuşă, ca miticul Phoenix…
Din nefericire nu ne-au parvenit imagini realiste privind oraşul renăscut. Până către inceputul veacului al XIX-lea, vederile din Bucureşti s-au incadrat in categoria celor convenţionale privind Imperiul Otoman, adică: un fir de apă străbătând munţii şi oferind protecţie naturală unei cetăţi cu ziduri groase şi turnuri cu semilună. Numai forţând imaginaţia am putea localiza in aceste "vedute" diversele monumente existente in epocă. Restul - munţii, Dâmboviţa protectoare şi pădurea de semilune - fiind de tot hazul.
Prima imagine reală şi realistă a Bucureştilor datează din 1794 şi o datorăm pictorului Luigi Mayer. Prezintă un colţ mărginaş al oraşului dominat de mânăstirea Mihai Vodă cu morile sale de apă. Remarcabil este şi podul de lemn pe care trece un rădvan spre Curtea Domnească, ansamblu de clădiri situat ceva mai sus de mânăstire.
Câteva decenii mai târziu, pictorii-călători, pătrunşi de morbul romantic al exoticului, vor picta şi desena trecerea Dâmboviţei prin Bucureşti cu plăcerea detaliului crud, pigmentat - după gust - cu scene fanteziste sau cu prezenţe umane atât de disproporţionate, incât rezultatul are un aer halucinant. A excelat in această manieră Michel Bouquet, dar, dacă vom privi cu atenţie planşele semnate de Raffet sau de Doussault, vom observa tendinţa de a exagera cine ştie ce aspect banal sau mizer cu scopul vădit de a-l face cât mai interesant pentru ochii obosiţi de civilizaţia apuseană. Aceasta tendinţă se distinge cu limpezime in urma studiului comparativ cu fotografiile din epocă aparţinând lui Angerer, Szathmari şi Duschek.
Obiectiv vorbind, realitatea sărăcăcioasă şi, pe alocuri, monstruoasă, avea nevoie de retuşurile "benigne" pe care le remarcăm in planşele lui Preziosi, incântătoare modalitate de a infrăţi arta cu documentul iconografic. Vechiul chei al Dâmboviţei era primitiv, aidoma renăscutei Cetăţi a lui Bucur. Incă o dată: este suficient să privim fotografiile de atunci pentru a ne ingrozi de aspectul Capitalei. Deşi patru decenii mai târziu Caragiale şi alţi hâtri vor blagoslovi Bucureştii cu sintagma onomastică "Micul Paris", in primii ani ai domniei lui Caroi I, când Preziosi, insoţit de Szathmari, a desenat Dâmboviţa de la Grozăveşti până la Dobroteasa, asemănarea cu Cheiul Senei şi cu Parisul râvnit era mai indepărtată decât orice distanţă interplanetară. Puteai vedea gospodine spălând rufele, fete goale imbăindu-se, tăbăcari curăţind pieile de bivoli şi, lângă ei, impasibili atât din punctul de vedere al pudorii cât şi al igienei, sacagii aprovizionându-se cu "apă de băut".
Cam tot atunci, printre bucureşteni circula un cântecel, scris in urmă cu vreo două decenii de austriacul Winterhalder, care incepea cu acest "vers" de proslăvire: "Dâmboviţă, apă dulce, cine-o bea nu se mai duce"… Nu cred că autorul a gustat vreodată din apa Dâmboviţei, oricât de filtrată ar fi fost ea. De altfel, vreme indelungată a gestionat prăvălia de vinuri alese deschisă de C.A. Rosetti pe Podul Mogoşoaiei in incinta Hanului Bossel. Reţin, in plus, şi inţeleapta observaţie a lui Ion Ghica: "Dacă cel care bea din Dâmboviţa nu se mai duce, este că işi ia de tânăr domiciliu la Bellu".
Când doctorul Bernath, cel care a ucis-o din eroare pe Ana Davilla administrându-i stricnină in loc de apă, a descoperit că in dreptul Uzi­nelor Lemaitre apa Dâmboviţei are calităţi curative, orgoliul bucureştenilor s-a inzecit: Bucureştii erau unici intre capitalele europene. Sub presiunea opiniei publice, Primăria a construit acolo un pavilion de lemn pentru suferinzi, anunţat de Pappazoglu in "Românul" cu aceste cuvinte lipsite de echivoc: "Mândru locaş a zidit celebrul doctor Bernat pentru alinarea mădularelor cucoanelor şi co­conilor şi pentru stârpirea netrebnicilor boale ale tinereţii vijelioase". Pavilionul binefăcător a fost, insă, repede inchis, iar izvoarele au fost astupate cu ciment, la iniţiativa profesorului Iacob Felix, din motive uşor de bănuit. Ca o mângâiere, astăzi deşartă, amintirea izvoarelor este păstrată de strada "Ape minerale". Pentru cât timp nu ştiu…
In acei ani, răspunzând unor somaţii repetate venite din partea lui Carol I, edilii Capitalei l-au insărcinat pe inginerul şi arhitectul Grigore Cerkez să intocmească planurile de canalizare a Dâmboviţei. Lucrarea a revenit spre indeplinire inginerului Boisquerin. Pentru inălţarea podurilor s-a apelat la serviciile lui Alfred Godillot, constructorul Halei Mari, numită şi Hala Ghica. Astfel, intre anii 1880 şi 1885, cursul Dâmboviţei, atât de intortocheat şi de sălbatic, a fost transformat intr-un şantier uriaş. Pe o lungime de 7 km, de la Ciurel până la caramangeria lui Hagi Moscu din Vitan, micului râu i s-a creat o noua albie traversată de 12 poduri"dintre care 7 de piatră albă şi 5 de fier nituit.
Deveniţi intre timp capitală de regat, Bucureştii inaugurau o cură intensivă de occidentalizare. La Gro­zăveşti, in apropierea istoricei moşii a Goleştior, a fost construită uzina pentru alimentarea tramvaielor electrice. In vecinătate, Dimitrie Brandză fondase Grădina Botanică, o perlă a oraşului. Intre clădirile ce infrumuseţează şi astăzi Cheiul Dâmboviţei, se disting prin frumuseţe sau măreţie Institutul "Victor Babeş", blocurile dintre Calea Victoriei şi strada Filitti, Palatul de Justiţie. Până nu de mult a fiinţat, demn de menţionare pentru arhitectura lui, şi Institutul Medico-Legal "Mina Minovici". Nu a fost singura victimă a "priceputului edil" Nicolae Ceauşescu. La implinirea unui veac de la deschiderea şantierului primei amenajări, au inceput lucrările celei de-a doua amenajări a râului, acestuia fiindu-i rezervat un canal subteran. Adevărata Dâmboviţă a fost ingropată de vie!

EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar in cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romane. Licentiat in istorie la Universitatea Bucuresti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" si la "Ziarul de Duminica". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti si Imnurile nationale la romani. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii in România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).