DOCUMENTAR/ Adevărata Dâmboviţă a fost ingropată de vie
Autor:
Emanuel Badescu
14.04.2010
Ca
orice oraş european respectabil, şi Bucureştii sunt străbătuţi de
un râu. De ce a fost aleasă Dâmboviţa de către ctitori nu putem
şti: debitul anemic a făcut intotdeauna rizibile incercările
locuitorilor de a o transforma intr-o pavăză naturală. Mai mult
decât a incetini iureşul atacurilor duşmane nu se putea pretinde
micului râu, iar uneori nici măcar atât... Sinan Paşa şi-a indrumat
oştirea prin Bucureşti străbătând de-a lungul Vadul Dâmboviţei,
care abia acoperea copitele cailor. Cetatea de lemn a lui Bucur a
fost prefăcută in scrum in câteva ceasuri. Va renaşte, insă, din
propria cenuşă, ca miticul Phoenix…
Din nefericire nu ne-au parvenit
imagini realiste privind oraşul renăscut.
Până către inceputul
veacului al XIX-lea, vederile din Bucureşti s-au incadrat in
categoria celor convenţionale privind Imperiul Otoman, adică: un
fir de apă străbătând munţii şi oferind protecţie naturală unei
cetăţi cu ziduri groase şi turnuri cu semilună. Numai forţând
imaginaţia am putea localiza in aceste "vedute" diversele monumente
existente in epocă. Restul - munţii, Dâmboviţa protectoare şi
pădurea de semilune - fiind de tot hazul.
Prima imagine reală şi realistă
a Bucureştilor datează din 1794 şi o datorăm pictorului Luigi
Mayer. Prezintă un colţ mărginaş al oraşului dominat de mânăstirea
Mihai Vodă cu morile sale de apă. Remarcabil este şi podul de lemn
pe care trece un rădvan spre Curtea Domnească, ansamblu de clădiri
situat ceva mai sus de mânăstire.
Câteva decenii mai târziu,
pictorii-călători, pătrunşi de morbul romantic al exoticului, vor
picta şi desena trecerea Dâmboviţei prin Bucureşti cu plăcerea
detaliului crud, pigmentat - după gust - cu scene
fanteziste sau cu prezenţe umane atât de disproporţionate, incât
rezultatul are un aer halucinant. A excelat in această manieră
Michel Bouquet, dar, dacă vom privi cu atenţie planşele semnate de
Raffet sau de Doussault, vom observa tendinţa de a exagera cine
ştie ce aspect banal sau mizer cu scopul vădit de a-l face cât mai
interesant pentru ochii obosiţi de civilizaţia apuseană. Aceasta
tendinţă se distinge cu limpezime in urma studiului comparativ cu
fotografiile din epocă aparţinând lui Angerer, Szathmari şi
Duschek.
Obiectiv vorbind, realitatea
sărăcăcioasă şi, pe alocuri, monstruoasă, avea nevoie de retuşurile
"benigne" pe care le remarcăm in planşele lui Preziosi,
incântătoare modalitate de a infrăţi arta cu documentul
iconografic. Vechiul chei al Dâmboviţei era primitiv, aidoma
renăscutei Cetăţi a lui Bucur. Incă o dată: este suficient să
privim fotografiile de atunci pentru a ne ingrozi de aspectul
Capitalei. Deşi patru decenii mai târziu Caragiale şi alţi hâtri
vor blagoslovi Bucureştii cu sintagma onomastică "Micul Paris", in
primii ani ai domniei lui Caroi I, când Preziosi, insoţit de
Szathmari, a desenat Dâmboviţa de la Grozăveşti până la Dobroteasa,
asemănarea cu Cheiul Senei şi cu Parisul râvnit era mai indepărtată
decât orice distanţă interplanetară. Puteai vedea gospodine spălând
rufele, fete goale imbăindu-se, tăbăcari curăţind pieile de bivoli
şi, lângă ei, impasibili atât din punctul de vedere al pudorii cât
şi al igienei, sacagii aprovizionându-se cu "apă de
băut".
Cam tot atunci, printre
bucureşteni circula un cântecel, scris in urmă cu vreo două decenii
de austriacul Winterhalder, care incepea cu acest "vers" de
proslăvire: "Dâmboviţă, apă dulce, cine-o bea nu se mai duce"… Nu
cred că autorul a gustat vreodată din apa Dâmboviţei, oricât de
filtrată ar fi fost ea. De altfel, vreme indelungată a gestionat
prăvălia de vinuri alese deschisă de C.A. Rosetti pe Podul
Mogoşoaiei in incinta Hanului Bossel. Reţin, in plus, şi inţeleapta
observaţie a lui Ion Ghica: "Dacă cel care bea din Dâmboviţa nu se
mai duce, este că işi ia de tânăr domiciliu la Bellu".
Când doctorul Bernath, cel care
a ucis-o din eroare pe Ana Davilla administrându-i stricnină in loc
de apă, a descoperit că in dreptul Uzinelor Lemaitre apa
Dâmboviţei are calităţi curative, orgoliul bucureştenilor s-a
inzecit: Bucureştii erau unici intre capitalele europene. Sub
presiunea opiniei publice, Primăria a construit acolo un pavilion
de lemn pentru suferinzi, anunţat de Pappazoglu in "Românul" cu
aceste cuvinte lipsite de echivoc: "Mândru locaş a zidit celebrul
doctor Bernat pentru alinarea mădularelor cucoanelor şi coconilor
şi pentru stârpirea netrebnicilor boale ale tinereţii vijelioase".
Pavilionul binefăcător a fost, insă, repede inchis, iar izvoarele
au fost astupate cu ciment, la iniţiativa profesorului Iacob Felix,
din motive uşor de bănuit. Ca o mângâiere, astăzi deşartă,
amintirea izvoarelor este păstrată de strada "Ape minerale". Pentru
cât timp nu ştiu…
In acei ani, răspunzând unor
somaţii repetate venite din partea lui Carol I, edilii Capitalei
l-au insărcinat pe inginerul şi arhitectul Grigore Cerkez să
intocmească planurile de canalizare a Dâmboviţei. Lucrarea a
revenit spre indeplinire inginerului Boisquerin. Pentru inălţarea
podurilor s-a apelat la serviciile lui Alfred Godillot,
constructorul Halei Mari, numită şi Hala Ghica. Astfel, intre anii
1880 şi 1885, cursul Dâmboviţei, atât de intortocheat şi de
sălbatic, a fost transformat intr-un şantier uriaş. Pe o lungime de
7 km, de la Ciurel până la caramangeria lui Hagi Moscu din Vitan,
micului râu i s-a creat o noua albie traversată de 12 poduri"dintre
care 7 de piatră albă şi 5 de fier nituit.
Deveniţi intre timp capitală de
regat, Bucureştii inaugurau o cură intensivă de occidentalizare. La
Grozăveşti, in apropierea istoricei moşii a Goleştior, a fost
construită uzina pentru alimentarea tramvaielor electrice. In
vecinătate, Dimitrie Brandză fondase Grădina Botanică, o perlă a
oraşului. Intre clădirile ce infrumuseţează şi astăzi Cheiul
Dâmboviţei, se disting prin frumuseţe sau măreţie Institutul
"Victor Babeş", blocurile dintre Calea Victoriei şi strada Filitti,
Palatul de Justiţie. Până nu de mult a fiinţat, demn de menţionare
pentru arhitectura lui, şi Institutul Medico-Legal "Mina Minovici".
Nu a fost singura victimă a "priceputului edil" Nicolae Ceauşescu.
La implinirea unui veac de la deschiderea şantierului primei
amenajări, au inceput lucrările celei de-a doua amenajări a râului,
acestuia fiindu-i rezervat un canal subteran. Adevărata Dâmboviţă a
fost ingropată de vie!
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar in cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romane. Licentiat in istorie la Universitatea Bucuresti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" si la "Ziarul de Duminica". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti si Imnurile nationale la romani. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii in România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).