CRONICA LITERARA/ Toate-s bune (II). Cel care suferă din toate şi din nimic
Autor:
Daniel Cristea Enache
14.04.2010
O pagină din Jurnalul
fericirii* fixează in insectar psihologia egocentricului
autoindividualizat, care, raportând intregul univers la el, se
simte necontenit şi de oriunde lovit.
Dintr-o discuţie cu un tovarăş
de inchisoare, N. Steinhardt decupează imediat profilul celui care
suferă din toate şi din nimic: "Psihologia şi pedagogia germană -
imi spune Bruder Harald Sigmund - deosebesc in prezenţa vieţii de
toate zilele două atitudini: Ichhaftigkeit, punctul de
vedere al insului care raportează toate la el, le judecă numai in
funcţie de interesele, preferinţele şi gusturile lui; capacitatea
lui de a se simţi jignit e imensă, lumea pentru el este un cerc al
cărui centru se află in sinea lui; din lanţul reacţiilor intre
n elemente desprinde numai ghinioane, sfruntări, piedici
personale.
Imperialismul egocentrist depăşeşte cu mult
geocentrismul ptolemeic, acela concepând o armonie a sferelor şi
planurilor cereşti, pe când eul omenesc nu vede in ceilalţi decât
rivali şi poticniri. Sachlichkeit, dimpotrivă, reprezintă pe
cel care e dispus să privească şi ce-i stă in faţă: interlocutorul,
treaba, circumstanţele, materia. (...) Deosebirea nu e numai
estetică, dar şi etică. Tipul egocentric e mult mai predispus la
suferinţă şi se poate oricând prăbuşi in genunea care se deschide
la orice pas in dreapta şi-a stânga amorului propriu rănit.
Creştinismul care, paradoxal, inalţă persoana şi apoi o supune
realităţii obiective, ne poate vindeca de rănile atroce ale
susceptibilităţii, reducând problema locului pe care-l ocupăm in
coadă la băcănie sau la casa de bilete la proporţii echilibrate.".
"Dincolo de Sachlichkeit - incheie Steinhardt - putem găsi
liniştea necesară pentru a ne pune in slujba altei cauze, mai
vrednice: die Sache Jesu." (pp. 534-535).
Conturul real al intâmplărilor
petrecute, informaţia factuală sunt distorsionate sau acoperite de
imaginaţia unui subiect al cărui sistem de referinţă s-a mutat din
exterior in interior. Graficul acestei subiectivităţi expansive şi
intense poate da pagini de mare literatură. Insă pe un adevăr
minimal al faptelor şi scenelor relatate nu mai putem conta.
Memoriile devin autoficţionale. Nu mai recuperăm din ele imaginea
unui anumit timp istoric, ci profilul interior al celui care il
"descrie".
După o lectură atentă a acestei
cărţi excepţionale, devine limpede că, nefiind un egocentric
răzgâiat, N. Steinhardt nu este nici un obiectivist rece. Prima
atitudine, am văzut, are riscurile ei. Dar şi dintr-o considerare a
tuturor punctelor de vedere şi o fotografiere exactă a situaţiilor
obiective pot să apară riscuri majore. Subiectul cu un ego
supradimensionat se vaită: "Trebuia ca toate să mi se intâmple
mie!". In schimb, subiectul cu un ego minimizat, pliat pe
inregistrarea serială a realităţilor, va exclama: "Trebuia ca tot
ce s-a intâmplat să se intâmple!". Egocentricul modifică, imaginar,
realitatea dată. Ego-ul obiectivat până la anularea personalităţii
inregistrează corect, dar pasiv, evenimentele, nevrând (sau
neindrăznind) să intervină meliorist in succesiunea lor. Atitudinea
de tip Ichhaftigkeit merge până la paranoia. Cea de tip
Sachlichkeit poate să decadă intr-o sănătoasă, banală
laşitate. E, cred, motivul pentru care Steinhardt simte indată
nevoia de a puncta o trecere "dincolo de Sachlichkeit".
Dincolo de acceptarea pasivă a structurii lumii sociale; şi a
oricărui comportament uman, in interiorul acesteia.
Deţinutul politic, evreul trecut
la creştinism şi intovărăşit, in inchisoarea socialistă, cu
legionari având mâinile incă ude de sângele foştilor săi
coreligionari işi asumă riscurile, capcanele, potenţialul negativ
al fiecărei atitudini. Văzând bine infernul prin care trece, şi el
reţine pe retină ticăloşiile, mizeriile, vicleniile, trădările,
actele de cruzime gratuită, injosirea dublă a omului de către om.
Numai că felul in care le interpretează este complet diferit. Le
observă şi le simte pe propria piele. Insă nu le găseşte
justificarea in chiar faptul ocurenţei lor. Glumind amar, imi vine
să spun că nu impinge obiectivitatea până acolo... Dar nici nu le
vede numai in funcţie de comoditatea intereselor lui. Drama prin
care trece, tragedia in care sunt(em) cu toţii scufundaţi pot fi
reconfigurate şi reproiectate. Cum anume? Ca o lecţie -
inimaginabilă in context - de supremă fericire.
Pentru un egotist, orice deranj
aduce o suferinţă acută. Pentru un creştin, cum N. Steinhardt
tocmai a devenit, suferinţa este pre-condiţia mântuirii, şi deci ea
se amestecă până la indistincţie cu fericirea. Ceea ce deţinutul
indură reprezintă nu numai un preţ pe care el il plăteşte, dar
(intr-un salt mental ce ne poate părea halucinant) un preţ pe care
Steinhardt vrea să-l plătească. Proaspătul botezat işi
găseşte seninătatea in acest fund de iad comunist, atribuind
absolut tuturor suferinţelor indurate un sens proiectiv. Inainte de
inchisoare, in libertate, bâjbâia in căutarea unor valori-reper.
Acum insă, lovit, umilit, infometat şi hăituit, el se vede impins
de gardieni in braţele lui Hristos. Când este rău, aşadar, e bine
că e rău. Iar când este puţin mai bine (un temnicer face un gest
mai omenesc, condiţiile de detenţie sunt oarecum ameliorate), e
minunat că e bine. Avem o dovadă in plus, dirimantă, cum
zice Steinhardt, că Dumnezeu există.
Inconjurat de silnicii şi
scârbe, deţinutul este pur şi simplu inundat de harul divin.
Minusul devine plus, nenorocirea se transformă in noroc, iar
rubrica atât de apăsătoare a unei existenţe chinuite se parcurge ca
o colecţie extraordinară de scene ale extazului. Nerenunţând o
clipă la argumentaţia lui strânsă, pe care o introduce intr-un fel
de jurisprudenţă sub cupolă transcendentă, autorul se arată un
psalmist rodat in cazuistică. Textul său e un psalm, dar şi o
demonstraţie logică; un bilanţ, dar şi o promisiune: "Cred aşa: că
dacă din inchisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu
dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, inchisoarea şi
suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de
linişte şi inţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi
şmecherie, inseamnă că suferinţele şi inchisoarea au fost spre
folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla."
(p. 444).
Creştinismul este pentru
Steinhardt mai puţin o dogmă şi mai mult o stare. O stare de bine
şi un echilibru moral, câştigate şi apoi păstrate, cu tot cu
ebuliţia intelectuală caracteristică autorului-protagonist. Rareori
elementele de bază şi temeiurile credinţei ortodoxe au fost, la
noi, interogate atât de atent şi explicate dinlăuntru cu o asemenea
efervescenţă. Discursul nu e niciodată plat. Interpretarea canonică
nu exclude imaginaţia liberă a formelor ce exprimă sensurile
creştine. Steinhardt e un ortodox proaspăt la propriu, dar şi la
figurat. Vechile probleme, aspectele litigioase ale preluării şi
interpretării Scripturii sunt abordate frontal, fără artificii
retorice, fără retrageri tactice şi fără acel veşnic apel la canon
ce poate dezamăgi un spirit mai liberal. Făcând de fiecare dată
distincţiile şi compartimentările necesare, diaristul va proceda
totuşi prin asimilare. Problematica religioasă, aşa cum o expune
el, o absoarbe pe cea moral-intelectuală. Ca intr-o uriaşă pâlnie
intoarsă, tot ceea ce i se intâmplă personajului nostru (de la
cărţile pe care le-a citit la experienţele pe care le trăieşte şi
la oamenii pe care-i intâlneşte in inchisoare) este amestecat,
omogenizat şi aspirat vertical de forţa modelului cristic. Binele,
cu majusculă, avansează, debordează, se revarsă in intunericul din
jur.
Credinciosul orbit de lumina
Invierii nu-şi mai aparţine, aşa zicând, decât stilistic.
Valoarea-reper fiind descoperită şi fixată o dată pentru totdeauna,
Steinhardt pare că o asediază cu devoţiunea sa. De la orice subiect
ar porni, autorul ajunge rapid la marea lui temă, tratată adesea
intr-un mod nonconformist. Paradoxul aparent al Jurnalului
fericirii constă in această neintreruptă "traducere"
individuală, atât de personală şi de expresivă, a unei
lecţii ritualizate. Cuvintele şi faptele lui Iisus Hristos
sunt introduse intr-o reţea magnetică de comparaţii, analogii,
reprezentări şi asocieri insolite, interpretări propriu-zise
risipite (şi inchegate) de N. Steinhardt de-a lungul intregii
cărţi. Astfel, Iisus e un cavaler şi un gentleman. Un
aristocrat, definit prin onoarea cuvântului dat şi măreţia gestului
suprem. "Boier, iartă totul", in timp ce "la diavolul-contabil nu
incape nici ştersătura cea mai mică". Dacă Dumnezeu Tatăl este
Făuritorul, Fiul se arată şi se dovedeşte, o dată şi incă o dată,
ca Mângâietorul, Odihnitorul şi Mântuitorul.
Ar fi o mare eroare, avertizează
traducătorul interpret, să aşteptăm de la El vreo minune "de
parcurs": "Mântuitorul, după inviere, trece prin uşi zăvorâte. Dacă
ne-am mărgini a considera drept taină doar felul acesta am cădea in
senzaţional, am confunda pe Hristos printre fakiri şi taumaturgi.
Tainele, zice Catehismul episcopilor catolici olandezi,
descriu o circumferinţă nespus mai cuprinzătoare. Există o altă
minune, cu adevărat mare şi vrednică de a ne infiora: prezenţa
pretutindeni şi in acelaşi timp a Mântuitorului. Pe lângă aceasta
păşim ca şi cum nu ea ar fi principala; ne reţine prea mult o
minune de parcurs, ce riscă să devină (deşi autentică) piatră de
poticnire pentru minţile slabe." (pp. 414-415).
N. Steinhardt, el, este departe
de a fi o minte slabă, ce acceptă transcendentul numai printr-o
evidenţă fizică. Insă viitorul monah de la Rohia scapă şi de
capcanele intinse minţilor strălucite, elastice, prea elastice. El
evită sofismul relativizant, raţionamentul ultrasubtil şi acea
periculoasă intoxicaţie a intelectualului printr-o cultură
abundentă, dar nestructurată şi nefundamentată etic. Un exemplu bun
il reprezintă căderea lui Iuda. Aceasta e prezentată mai intâi in
termenii opţiunii fatale, dar libere, şi apoi in cei ai unei morale
"de uz comun" ce i-ar fi stat la indemână
trădătorului.
In ecuaţia damnării şi a
liberului arbitru, lui Iuda i-ar fi fost, totuşi, mai uşor să nu
facă decât să comită ceea ce a comis. Judecata mahalagiului din
Pantelimon şi a ţăranului din Muscel revin in analiza şi in
discursul lui Steinhardt, după ce ele fuseseră indreptarul său de
rezistenţă in faţa anchetatorilor: "Iuda se pierde fiindcă
raţionează prea subtil, prea ingenios; e sofisticat. In cazuri
grele cel mai bun lucru este să aplici soluţia simplă, simplistă a
bunului-simţ, a bunului-simţ căpos. Dacă judeci: de vreme ce Iisus
a venit ca să ne mântuiască, de vreme ce ca să ne poată mântui
trebuie să fie răstignit, de vreme ce pentru a fi răstignit e
nevoie ca cineva să-L trădeze mă voi jertfi eu şi-L voi trăda eu -
judeci prea subtil şi sofisticat. Şi prea abstract. Nu! Cel mai bun
lucru e să judeci simplist, ţărăneşte şi să aplici regula vulgară;
orice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul şi invăţătorul!". Şi lecţia
aceasta de un realism aproape terre à terre continuă la
persoana intâi singular, a trădătorului restituit unei deliberări
sumare: "Nu ştiu exact care sunt posibilităţile, nu-i sigur că
preoţii şi scribii nu vor găsi alt mijloc, nu vreau să ştiu nimic,
nu mă avânt in raţionamente iscusite şi cumplite deducţii, ştiu
numai una şi bună, lăsată din moşi-strămoşi: eu prietenul şi
invăţătorul nu mi-l trădez. Facă-se mântuirea lumii cum o şti mai
bine Dumnezeu, eu nu-s decât un vierme şi datoria mea de biet om e
să aplic morala de uz comun. Motive sunt multe, scuze şi mai şi,
plouă cu argumente, nu vreau să aud de ele. (...) Trebuie să fi
fost mai rezervat: nu ştiu. Nu intervin. Nu mă bag. Eu nu-l vând."
(pp. 530-531).
Problema libertăţii (are
dreptate George Ardeleanu, un remarcabil cunoscător al
biobibliografiei N. Steinhardt) devine centrală in Jurnalul
fericirii şi in celelalte scrieri ale autorului creştinat.
"Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este
libertatea": fraza lui Kierkegaard, considerată la inălţimea celor
evanghelice, e des reluată in cartea de faţă. Ea răstoarnă complet
echivalarea curentă, prin care prescripţiile morale n-ar face decât
să constrângă individul şi comunitatea. Impotriva libertăţii
de a păcătui şi a face răul, impotriva libertăţii-exces, Steinhardt
apără teoretic şi ilustrează practic libertatea de a alege
binele.
Este calea regală, aşa cum o
prezintă acest om invadat de fericire tocmai in temniţa ticăloasă
şi infectă.
*) N. Steinhardt, Opere,
1. Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin Hodea
Sigheteanul, ediţie ingrijită, studiu introductiv, repere
biobibliografice şi indice de Virgil Bulat, note de Virgil Bulat şi
Virgil Ciomoş, cu "Un dosar al memoriei arestate" de George
Ardeleanu, Mănăstirea Rohia/ Editura Polirom, Iaşi, 2008, 760
p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n.
19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de
Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura
Polirom. A ţinut cronica literară in Adevărul literar şi
artistic (1997-2005), apoi in Romania literară
(2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de
cultură, Idei in dialog, Bucureştiul
cultural,Caiete critice, precum şi la ziarele
Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio
Romania Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor
in Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti,
cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de
deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare,
Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania şi Premiul
"Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu,
Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache;
Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie;
Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romană; Un om
din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al
Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian
Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romană.