CRONICA LITERARA/ Toate-s bune (II). Cel care suferă din toate şi din nimic

Autor: Daniel Cristea Enache 14.04.2010
O pagină din Jurnalul fericirii* fixează in insectar psihologia egocentricului autoindividualizat, care, raportând intregul univers la el, se simte necontenit şi de oriunde lovit.
Dintr-o discuţie cu un tovarăş de inchisoare, N. Steinhardt decupează imediat profilul celui care suferă din toate şi din nimic: "Psihologia şi pedagogia germană - imi spune Bruder Harald Sigmund - deosebesc in prezenţa vieţii de toate zilele două atitudini: Ichhaftigkeit, punctul de vedere al insului care raportează toate la el, le judecă numai in funcţie de interesele, preferinţele şi gusturile lui; capacitatea lui de a se simţi jignit e imensă, lumea pentru el este un cerc al cărui centru se află in sinea lui; din lanţul reacţiilor intre n elemente desprinde numai ghinioane, sfruntări, piedici personale. Imperialismul egocentrist depăşeşte cu mult geocentrismul ptolemeic, acela concepând o armonie a sferelor şi planurilor cereşti, pe când eul omenesc nu vede in ceilalţi decât rivali şi poticniri. Sachlichkeit, dimpotrivă, reprezintă pe cel care e dispus să privească şi ce-i stă in faţă: interlocutorul, treaba, circumstanţele, materia. (...) Deosebirea nu e numai estetică, dar şi etică. Tipul egocentric e mult mai predispus la suferinţă şi se poate oricând prăbuşi in genunea care se deschide la orice pas in dreapta şi-a stânga amorului propriu rănit. Creştinismul care, paradoxal, inalţă persoana şi apoi o supune realităţii obiective, ne poate vindeca de rănile atroce ale susceptibilităţii, reducând problema locului pe care-l ocupăm in coadă la băcănie sau la casa de bilete la proporţii echilibrate.". "Dincolo de Sachlichkeit - incheie Steinhardt - putem găsi liniştea necesară pentru a ne pune in slujba altei cauze, mai vrednice: die Sache Jesu." (pp. 534-535).
Conturul real al intâmplărilor petrecute, informaţia factuală sunt distorsionate sau acoperite de imaginaţia unui subiect al cărui sistem de referinţă s-a mutat din exterior in interior. Graficul acestei subiectivităţi expansive şi intense poate da pagini de mare literatură. Insă pe un adevăr minimal al faptelor şi scenelor relatate nu mai putem conta. Memoriile devin autoficţionale. Nu mai recuperăm din ele imaginea unui anumit timp istoric, ci profilul interior al celui care il "descrie".
După o lectură atentă a acestei cărţi excepţionale, devine limpede că, nefiind un egocentric răzgâiat, N. Steinhardt nu este nici un obiectivist rece. Prima atitudine, am văzut, are riscurile ei. Dar şi dintr-o considerare a tuturor punctelor de vedere şi o fotografiere exactă a situaţiilor obiective pot să apară riscuri majore. Subiectul cu un ego supradimensionat se vaită: "Trebuia ca toate să mi se intâmple mie!". In schimb, subiectul cu un ego minimizat, pliat pe inregistrarea serială a realităţilor, va exclama: "Trebuia ca tot ce s-a intâmplat să se intâmple!". Egocentricul modifică, imaginar, realitatea dată. Ego-ul obiectivat până la anularea personalităţii inregistrează corect, dar pasiv, evenimentele, nevrând (sau neindrăznind) să intervină meliorist in succesiunea lor. Atitudinea de tip Ichhaftigkeit merge până la paranoia. Cea de tip Sachlichkeit poate să decadă intr-o sănătoasă, banală laşitate. E, cred, motivul pentru care Steinhardt simte indată nevoia de a puncta o trecere "dincolo de Sachlichkeit". Dincolo de acceptarea pasivă a structurii lumii sociale; şi a oricărui comportament uman, in interiorul acesteia.
Deţinutul politic, evreul trecut la creştinism şi intovărăşit, in inchisoarea socialistă, cu legionari având mâinile incă ude de sângele foştilor săi coreligionari işi asumă riscurile, capcanele, potenţialul negativ al fiecărei atitudini. Văzând bine infernul prin care trece, şi el reţine pe retină ticăloşiile, mizeriile, vicleniile, trădările, actele de cruzime gratuită, injosirea dublă a omului de către om. Numai că felul in care le interpretează este complet diferit. Le observă şi le simte pe propria piele. Insă nu le găseşte justificarea in chiar faptul ocurenţei lor. Glumind amar, imi vine să spun că nu impinge obiectivitatea până acolo... Dar nici nu le vede numai in funcţie de comoditatea intereselor lui. Drama prin care trece, tragedia in care sunt(em) cu toţii scufundaţi pot fi reconfigurate şi reproiectate. Cum anume? Ca o lecţie - inimaginabilă in context - de supremă fericire.
Pentru un egotist, orice deranj aduce o suferinţă acută. Pentru un creştin, cum N. Steinhardt tocmai a devenit, suferinţa este pre-condiţia mântuirii, şi deci ea se amestecă până la indistincţie cu fericirea. Ceea ce deţinutul indură reprezintă nu numai un preţ pe care el il plăteşte, dar (intr-un salt mental ce ne poate părea halucinant) un preţ pe care Steinhardt vrea să-l plătească. Proaspătul botezat işi găseşte seninătatea in acest fund de iad comunist, atribuind absolut tuturor suferinţelor indurate un sens proiectiv. Inainte de inchisoare, in libertate, bâjbâia in căutarea unor valori-reper. Acum insă, lovit, umilit, infometat şi hăituit, el se vede impins de gardieni in braţele lui Hristos. Când este rău, aşadar, e bine că e rău. Iar când este puţin mai bine (un temnicer face un gest mai omenesc, condiţiile de detenţie sunt oarecum ameliorate), e minunat că e bine. Avem o dovadă in plus, dirimantă, cum zice Steinhardt, că Dumnezeu există.
Inconjurat de silnicii şi scârbe, deţinutul este pur şi simplu inundat de harul divin. Minusul devine plus, nenorocirea se transformă in noroc, iar rubrica atât de apăsătoare a unei existenţe chinuite se parcurge ca o colecţie extraordinară de scene ale extazului. Nerenunţând o clipă la argumentaţia lui strânsă, pe care o introduce intr-un fel de jurisprudenţă sub cupolă transcendentă, autorul se arată un psalmist rodat in cazuistică. Textul său e un psalm, dar şi o demonstraţie logică; un bilanţ, dar şi o promisiune: "Cred aşa: că dacă din inchisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, inchisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi inţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, inseamnă că suferinţele şi inchisoarea au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla." (p. 444).
Creştinismul este pentru Steinhardt mai puţin o dogmă şi mai mult o stare. O stare de bine şi un echilibru moral, câştigate şi apoi păstrate, cu tot cu ebuliţia intelectuală caracteristică autorului-protagonist. Rareori elementele de bază şi temeiurile credinţei ortodoxe au fost, la noi, interogate atât de atent şi explicate dinlăuntru cu o asemenea efervescenţă. Discursul nu e niciodată plat. Interpretarea canonică nu exclude imaginaţia liberă a formelor ce exprimă sensurile creştine. Steinhardt e un ortodox proaspăt la propriu, dar şi la figurat. Vechile probleme, aspectele litigioase ale preluării şi interpretării Scripturii sunt abordate frontal, fără artificii retorice, fără retrageri tactice şi fără acel veşnic apel la canon ce poate dezamăgi un spirit mai liberal. Făcând de fiecare dată distincţiile şi compartimentările necesare, diaristul va proceda totuşi prin asimilare. Problematica religioasă, aşa cum o expune el, o absoarbe pe cea moral-intelectuală. Ca intr-o uriaşă pâlnie intoarsă, tot ceea ce i se intâmplă personajului nostru (de la cărţile pe care le-a citit la experienţele pe care le trăieşte şi la oamenii pe care-i intâlneşte in inchisoare) este amestecat, omogenizat şi aspirat vertical de forţa modelului cristic. Binele, cu majusculă, avansează, debordează, se revarsă in intunericul din jur.
Credinciosul orbit de lumina Invierii nu-şi mai aparţine, aşa zicând, decât stilistic. Valoarea-reper fiind descoperită şi fixată o dată pentru totdeauna, Steinhardt pare că o asediază cu devoţiunea sa. De la orice subiect ar porni, autorul ajunge rapid la marea lui temă, tratată adesea intr-un mod nonconformist. Paradoxul aparent al Jurnalului fericirii constă in această neintreruptă "traducere" individuală, atât de personală şi de expresivă, a unei lecţii ritualizate. Cuvintele şi faptele lui Iisus Hristos sunt introduse intr-o reţea magnetică de comparaţii, analogii, reprezentări şi asocieri insolite, interpretări propriu-zise risipite (şi inchegate) de N. Steinhardt de-a lungul intregii cărţi. Astfel, Iisus e un cavaler şi un gentleman. Un aristocrat, definit prin onoarea cuvântului dat şi măreţia gestului suprem. "Boier, iartă totul", in timp ce "la diavolul-contabil nu incape nici ştersătura cea mai mică". Dacă Dumnezeu Tatăl este Făuritorul, Fiul se arată şi se dovedeşte, o dată şi incă o dată, ca Mângâietorul, Odihnitorul şi Mântuitorul.
Ar fi o mare eroare, avertizează traducătorul interpret, să aşteptăm de la El vreo minune "de parcurs": "Mântuitorul, după inviere, trece prin uşi zăvorâte. Dacă ne-am mărgini a considera drept taină doar felul acesta am cădea in senzaţional, am confunda pe Hristos printre fakiri şi taumaturgi. Tainele, zice Catehismul episcopilor catolici olandezi, descriu o circumferinţă nespus mai cuprinzătoare. Există o altă minune, cu adevărat mare şi vrednică de a ne infiora: prezenţa pretutindeni şi in acelaşi timp a Mântuitorului. Pe lângă aceasta păşim ca şi cum nu ea ar fi principala; ne reţine prea mult o minune de parcurs, ce riscă să devină (deşi autentică) piatră de poticnire pentru minţile slabe." (pp. 414-415).
N. Steinhardt, el, este departe de a fi o minte slabă, ce acceptă transcendentul numai printr-o evidenţă fizică. Insă viitorul monah de la Rohia scapă şi de capcanele intinse minţilor strălucite, elastice, prea elastice. El evită sofismul relativizant, raţionamentul ultrasubtil şi acea periculoasă intoxicaţie a intelectualului printr-o cultură abundentă, dar nestructurată şi nefundamentată etic. Un exemplu bun il reprezintă căderea lui Iuda. Aceasta e prezentată mai intâi in termenii opţiunii fatale, dar libere, şi apoi in cei ai unei morale "de uz comun" ce i-ar fi stat la indemână trădătorului.
In ecuaţia damnării şi a liberului arbitru, lui Iuda i-ar fi fost, totuşi, mai uşor să nu facă decât să comită ceea ce a comis. Judecata mahalagiului din Pantelimon şi a ţăranului din Muscel revin in analiza şi in discursul lui Steinhardt, după ce ele fuseseră indreptarul său de rezistenţă in faţa anchetatorilor: "Iuda se pierde fiindcă raţionează prea subtil, prea ingenios; e sofisticat. In cazuri grele cel mai bun lucru este să aplici soluţia simplă, simplistă a bunului-simţ, a bunului-simţ căpos. Dacă judeci: de vreme ce Iisus a venit ca să ne mântuiască, de vreme ce ca să ne poată mântui trebuie să fie răstignit, de vreme ce pentru a fi răstignit e nevoie ca cineva să-L trădeze mă voi jertfi eu şi-L voi trăda eu - judeci prea subtil şi sofisticat. Şi prea abstract. Nu! Cel mai bun lucru e să judeci simplist, ţărăneşte şi să aplici regula vulgară; orice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul şi invăţătorul!". Şi lecţia aceasta de un realism aproape terre à terre continuă la persoana intâi singular, a trădătorului restituit unei deliberări sumare: "Nu ştiu exact care sunt posibilităţile, nu-i sigur că preoţii şi scribii nu vor găsi alt mijloc, nu vreau să ştiu nimic, nu mă avânt in raţionamente iscusite şi cumplite deducţii, ştiu numai una şi bună, lăsată din moşi-strămoşi: eu prietenul şi invăţătorul nu mi-l trădez. Facă-se mântuirea lumii cum o şti mai bine Dumnezeu, eu nu-s decât un vierme şi datoria mea de biet om e să aplic morala de uz comun. Motive sunt multe, scuze şi mai şi, plouă cu argumente, nu vreau să aud de ele. (...) Trebuie să fi fost mai rezervat: nu ştiu. Nu intervin. Nu mă bag. Eu nu-l vând." (pp. 530-531).
Problema libertăţii (are dreptate George Ardeleanu, un remarcabil cunoscător al biobibliografiei N. Steinhardt) devine centrală in Jurnalul fericirii şi in celelalte scrieri ale autorului creştinat. "Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea": fraza lui Kierkegaard, considerată la inălţimea celor evanghelice, e des reluată in cartea de faţă. Ea răstoarnă complet echivalarea curentă, prin care prescripţiile morale n-ar face decât să constrângă individul şi comunitatea. Impotriva libertăţii de a păcătui şi a face răul, impotriva libertăţii-exces, Steinhardt apără teoretic şi ilustrează practic libertatea de a alege binele.
Este calea regală, aşa cum o prezintă acest om invadat de fericire tocmai in temniţa ticăloasă şi infectă.

*) N. Steinhardt, Opere, 1. Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, ediţie ingrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat, note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş, cu "Un dosar al memoriei arestate" de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia/ Editura Polirom, Iaşi, 2008, 760 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară in Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi in Romania literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei in dialog, Bucureştiul cultural,Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romania Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romană; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romană.