REPORTAJ/ Intâmplări din realitatea imediată

Autor: Stan Constantin 14.04.2010
Violenţa fiinţei umane. Televiziunea franceză a realizat un experiment pentru a evalua reacţia publicului la violenţă: un participant la un concurs era pedepsit pentru fiecare răspuns greşit administrându-i-se şocuri electrice. In niciun moment, publicul nu a cerut clemenţă pentru "nenorocit", ba, dimpotrivă, a reacţionat până la delir când tensiunea ce trebuia să-i străbată corpul celui aflat pe scaunul electric creştea.
Doar câţiva participanţi la acest experiment - care nu aveau ştiinţă că, totuşi, este doar o simulare - au fost cuprinşi de milă şi au refuzat administrarea pedepsei. Imaginile nu difereau cu nimic de acele spectacole de Ev Mediu in care mulţimea era isterizată de plăcerea de a vedea decapitări, arderi pe rug sau torturi. Aşadar, natura umană nu este funcţie de civilizaţie, tehnologie, educaţie. Nimic nu pare a-i produce o plăcere mai mare decât a vedea durerea celuilalt, nimic nu pare a exercita o fascinaţie mai puternică decât aceea de a-i produce celuilalt răul, de a-i pricinui suferinţa până dincolo de suportabilitatea umană. Chipul se desfigurează, trupul intră aproape in fibrilaţie, mintea e in transă in acele momente. Fiinţa angelică de până atunci se transfigurează in plăcerea de a produce răul: fizic, psihic, sufletesc.
Carte şi parte. Mă amuză modernizarea, deformată, a zicalei "Ai carte, ai parte!" folosită de către intelectuali in favoarea intelectualui! Adică, vezi, Doamne, cine are studii va avea parte de o viaţă mai uşoară, va tăia din tortul vieţii o felie mai mare şi mai dulce! Eroare! Eroare de două ori: mai intâi că nu la oarece diplomă se referea zicala, ci la carte ca scrisoare de recomandare, ca insemn de recunoaştere (Horea duce impăratului o carte - desigur, nu "Orbitor" şi nici una de Coelho, ci un insemn, o "carte" de recunoaştere ca membru al masoneriei!). Şi nici că intelectualii ar avea o viaţă mai bună. Cine are carte - in sensul originar - are parte de contracte grase cu statul, are acces, prin alegeri libere, democratice şi "necărţuite" la statutul de europarlamentar, pentru că aşa "sa-ntâmplat" (după cum scrie Elena Băsescu), are bani cu nemiluita, poze pe prima pagină şi adoraţia tinerelor siliconate sau ba. Zicala "Ai carte, ai parte" in sens originar, propriu, profund şi adevărat se aplică pentru Parlamentul României, pentru oamenii politici şi fitzoşii din Dorobanţi. Ceilalţi, cu diplome şi cărţi, să se abţină!
"Eu când vreau să fluier, fluier!" Aflat pe buzele şi sub condeiele finilor comentatori şi mesageri ai culturii şi civilizaţiei românesti, filmul cu titlul de mai sus (transcris foarte exact!) beneficiază de o presă căzută-n admiraţie. Nu l-am văzut. Incă! Dar asta nu mă impiedică să observ că titlul mă jigneşte, in statutul meu de cetăţean al limbii române, cu virgula dintre subiect si predicat. Fără ca nimeni să observe. Aşadar, fraţilor: "EU, CÂND VREAU SA FLUIER, FLUIER".
Azorel şi Eminescu. Fiind in juriul unui concurs de poezii scrise de elevi - de la clasa I până la clasa a VIII-a -, am citit peste 500 de "lucrări", cum cu duioşie le numesc doamnele invăţătoare şi doamnele profesoare. Subiectul preferat, covârşitor, strivitor de covârşitor al poeziilor, era universul casnic, iar din acesta nu putea lipsi căţelul. Că era viu sau de pluş, căţelul se chema la fel - Azorel. La discuţiile avute cu autorii selectaţi pentru a fi publicaţi intr-o culegere, i-am intrebat şi despre lecturile lor. Poetul preferat, nu majoritar, covârşitor de majoritar - Eminescu.
Le-am povestit liceenilor de la Sf. Sava mica intâmplare. Fusesem invitat de cenaclul Colegiului - administrat, condus de ei, nu de un profesor! - la o şedinţă care punea in discuţie clişeele. Au părut un pic nedumeriţi de povestioara mea cu morală inclusă. Clişeul poate trece nestingherit prin pagini, cu capul in nori şi fală de originalitate, dacă nu-l recunoaştem ca atare. Despre cum il recunoaştem in literatură şi in viaţa de zi cu zi, am vorbit mai apoi cu isteţii liceeni, ajungând la o concluzie veselă, spre a nu cădea in păcatul clişeelor din orice dezbatere, gravitatea: adoptăm clişee pentru a ne face viaţa uşoară. Sau, cum zicea un amic critic literar: locul comun ingraşă... Şi continua după o pauză parşivă: ...abia mai tarziu tâmpeşte!
Exoneratul. Amicul se aşază la masa unde ştie că sunt bani. Nu e expansiv, nu e placid, pare doar preocupat. Nu comandă nimic. E o situaţie stânjenitoare. inghit cu noduri din paharul de vin sau din halba de bere. Ii ofer o bere. Amicul o acceptă, fără nicio reacţie. N-a cerut-o, nu mi-a cerut-o, dar nici nu e atât de prost incât sa o refuze. Imi face un hatâr acceptând-o. Nu e prin asta obligat la nimic, niciodată nu o să se spună despre el că mi-a cerut cândva ceva. Bea din bere fără patimă, fără plăcere evidentă. O bea ca eu să nu mă simt nemernic că el se uită cum eu beau şi el - nu. Când berea lui e pe sfârşite, are grijă să spună ceva din care să inteleg cât de bine o duc eu şi cât de rău el. E o constatare albă, neutră, genul "Dar asta nu e problema ta". Ii mai ofer o bere pentru că, nu-i aşa, eu nu am problemele lui.
Intr-un târziu, cand plecăm spre casă, amicul se uită lung la bulevardul golit de mijloace de transport in comun, apoi se uită impacientat la ceas. Şi pe mine nu mă lasă inima să mă urc in taxi lăsându-l in mijlocul nopţii şi orasului. Nu imi cere, dar mă simt, nu, nu obligat, ci pur şi simplu intr-o stare de jenă şi-i intind 50 de lei. Ii ia cu mişcări neprecipitate, indiferente, făcându-mi un alt hatâr.
A doua zi, intâlnindu-l, se uită la mine ca prin sticlă. Nu are nici măcar obligaţia să işi aducă aminte. Vreo datorie morală? Recunoştinţă? Recunoştinţa e un gest profund imoral! El nu mi-a cerut nimic niciodată.
Şi nu e de mirare că totdeauna amicul are mai mulţi bani in buzunar decat mine şi că viaţa lui e mult mai confortabilă decât a mea, că bunăstarea lui morală işi râde de prostia mea de a crede că el, cu adevărat, nu avea bani nici măcar de o bere!
Cu banii economisiţi, intr-un bar, amicul se răstoarnă pe spate, pufăie a dezgust când işi aminteşte, şi işi comandă un wiskey dublu fără gheaţă şi fără sifon, filosofând despre deliciile artei. De a trăi. De a păcăli. De a fi. In altă lume decât cea lumească. Exonerat de obligaţii. Pe care, de altfel, nu i le-a impus nimeni, nici măcar norma omenescului bun-simţ.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de Duminica".

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.