REPORTAJ/ Intâmplări din realitatea imediată
Autor:
Stan Constantin
14.04.2010
Violenţa fiinţei umane.
Televiziunea franceză a realizat un experiment pentru a evalua
reacţia publicului la violenţă: un participant la un concurs era
pedepsit pentru fiecare răspuns greşit administrându-i-se şocuri
electrice. In niciun moment, publicul nu a cerut clemenţă pentru
"nenorocit", ba, dimpotrivă, a reacţionat până la delir când
tensiunea ce trebuia să-i străbată corpul celui aflat pe scaunul
electric creştea.
Doar câţiva participanţi la
acest experiment - care nu aveau ştiinţă că, totuşi, este doar o
simulare - au fost cuprinşi de milă şi au refuzat administrarea
pedepsei.
Imaginile nu difereau cu nimic de acele spectacole de Ev
Mediu in care mulţimea era isterizată de plăcerea de a vedea
decapitări, arderi pe rug sau torturi. Aşadar, natura umană nu este
funcţie de civilizaţie, tehnologie, educaţie. Nimic nu pare a-i
produce o plăcere mai mare decât a vedea durerea celuilalt, nimic
nu pare a exercita o fascinaţie mai puternică decât aceea de a-i
produce celuilalt răul, de a-i pricinui suferinţa până dincolo de
suportabilitatea umană. Chipul se desfigurează, trupul intră
aproape in fibrilaţie, mintea e in transă in acele momente. Fiinţa
angelică de până atunci se transfigurează in plăcerea de a produce
răul: fizic, psihic, sufletesc.
Carte şi parte. Mă amuză
modernizarea, deformată, a zicalei "Ai carte, ai parte!" folosită
de către intelectuali in favoarea intelectualui! Adică, vezi,
Doamne, cine are studii va avea parte de o viaţă mai uşoară, va
tăia din tortul vieţii o felie mai mare şi mai dulce! Eroare!
Eroare de două ori: mai intâi că nu la oarece diplomă se referea
zicala, ci la carte ca scrisoare de recomandare, ca insemn de
recunoaştere (Horea duce impăratului o carte - desigur, nu
"Orbitor" şi nici una de Coelho, ci un insemn, o "carte" de
recunoaştere ca membru al masoneriei!). Şi nici că intelectualii ar
avea o viaţă mai bună. Cine are carte - in sensul originar - are
parte de contracte grase cu statul, are acces, prin alegeri libere,
democratice şi "necărţuite" la statutul de europarlamentar, pentru
că aşa "sa-ntâmplat" (după cum scrie Elena Băsescu), are bani cu
nemiluita, poze pe prima pagină şi adoraţia tinerelor siliconate
sau ba. Zicala "Ai carte, ai parte" in sens originar, propriu,
profund şi adevărat se aplică pentru Parlamentul României, pentru
oamenii politici şi fitzoşii din Dorobanţi. Ceilalţi, cu diplome şi
cărţi, să se abţină!
"Eu când vreau
să fluier, fluier!" Aflat pe buzele şi sub condeiele finilor
comentatori şi mesageri ai culturii şi civilizaţiei românesti,
filmul cu titlul de mai sus (transcris foarte exact!) beneficiază
de o presă căzută-n admiraţie. Nu l-am văzut. Incă! Dar asta nu mă
impiedică să observ că titlul mă jigneşte, in statutul meu de
cetăţean al limbii române, cu virgula dintre subiect si predicat.
Fără ca nimeni să observe. Aşadar, fraţilor: "EU, CÂND VREAU SA
FLUIER, FLUIER".
Azorel şi Eminescu. Fiind
in juriul unui concurs de poezii scrise de elevi - de la clasa I
până la clasa a VIII-a -, am citit peste 500 de "lucrări", cum cu
duioşie le numesc doamnele invăţătoare şi doamnele profesoare.
Subiectul preferat, covârşitor, strivitor de covârşitor al
poeziilor, era universul casnic, iar din acesta nu putea lipsi
căţelul. Că era viu sau de pluş, căţelul se chema la fel - Azorel.
La discuţiile avute cu autorii selectaţi pentru a fi publicaţi
intr-o culegere, i-am intrebat şi despre lecturile lor. Poetul
preferat, nu majoritar, covârşitor de majoritar -
Eminescu.
Le-am povestit liceenilor de la
Sf. Sava mica intâmplare. Fusesem invitat de cenaclul Colegiului -
administrat, condus de ei, nu de un profesor! - la o şedinţă care
punea in discuţie clişeele. Au părut un pic nedumeriţi de
povestioara mea cu morală inclusă. Clişeul poate trece nestingherit
prin pagini, cu capul in nori şi fală de originalitate, dacă nu-l
recunoaştem ca atare. Despre cum il recunoaştem in literatură şi in
viaţa de zi cu zi, am vorbit mai apoi cu isteţii liceeni, ajungând
la o concluzie veselă, spre a nu cădea in păcatul clişeelor din
orice dezbatere, gravitatea: adoptăm clişee pentru a ne face viaţa
uşoară. Sau, cum zicea un amic critic literar: locul comun
ingraşă... Şi continua după o pauză parşivă: ...abia mai tarziu
tâmpeşte!
Exoneratul. Amicul se
aşază la masa unde ştie că sunt bani. Nu e expansiv, nu e placid,
pare doar preocupat. Nu comandă nimic. E o situaţie stânjenitoare.
inghit cu noduri din paharul de vin sau din halba de bere. Ii ofer
o bere. Amicul o acceptă, fără nicio reacţie. N-a cerut-o, nu mi-a
cerut-o, dar nici nu e atât de prost incât sa o refuze. Imi face un
hatâr acceptând-o. Nu e prin asta obligat la nimic, niciodată nu o
să se spună despre el că mi-a cerut cândva ceva. Bea din bere fără
patimă, fără plăcere evidentă. O bea ca eu să nu mă simt nemernic
că el se uită cum eu beau şi el - nu. Când berea lui e pe sfârşite,
are grijă să spună ceva din care să inteleg cât de bine o duc eu şi
cât de rău el. E o constatare albă, neutră, genul "Dar asta nu e
problema ta". Ii mai ofer o bere pentru că, nu-i aşa, eu nu am
problemele lui.
Intr-un târziu, cand plecăm spre
casă, amicul se uită lung la bulevardul golit de mijloace de
transport in comun, apoi se uită impacientat la ceas. Şi pe mine nu
mă lasă inima să mă urc in taxi lăsându-l in mijlocul nopţii şi
orasului. Nu imi cere, dar mă simt, nu, nu obligat, ci pur şi
simplu intr-o stare de jenă şi-i intind 50 de lei. Ii ia cu mişcări
neprecipitate, indiferente, făcându-mi un alt hatâr.
A doua zi, intâlnindu-l, se uită
la mine ca prin sticlă. Nu are nici măcar obligaţia să işi aducă
aminte. Vreo datorie morală? Recunoştinţă? Recunoştinţa e un gest
profund imoral! El nu mi-a cerut nimic niciodată.
Şi nu e de mirare că totdeauna
amicul are mai mulţi bani in buzunar decat mine şi că viaţa lui e
mult mai confortabilă decât a mea, că bunăstarea lui morală işi
râde de prostia mea de a crede că el, cu adevărat, nu avea bani
nici măcar de o bere!
Cu banii economisiţi, intr-un
bar, amicul se răstoarnă pe spate, pufăie a dezgust când işi
aminteşte, şi işi comandă un wiskey dublu fără gheaţă şi fără
sifon, filosofând despre deliciile artei. De a trăi. De a păcăli.
De a fi. In altă lume decât cea lumească. Exonerat de obligaţii. Pe
care, de altfel, nu i le-a impus nimeni, nici măcar norma
omenescului bun-simţ.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu
Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de
Duminica".
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.