EDITORIAL/ Interviu cu un vampir
Autor:
Doru Iftime
14.04.2010
![](http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/781/10667/5894642/1/01-editorial.jpg?width=320)
Acum câţiva ani, am făcut un
interviu cu actorul Marcel Iureş. Era la Praga şi filma pentru
"Hart's War", impreună cu Bruce Willis. Evident, Bruce era motivul
pentru care Iureş devenise interesant pentru presă (e drept, era şi
Colin Farrell in filmul acela, dar nu ştiam noi prea multe despre
el pe atunci).
Iureş era primul dintre actorii
români care spărsese gheaţa, ajungând să joace in filme de prima
mână, cu actori de pe lista A a Hollywood-ului (incepuse cu
"Interviu cu un vampir", continuase cu "Misiune Imposibilă" (cu Tom
Cruise) şi "Peacemaker" (cu George Clooney şi Nicole
Kidman).
Iureş nu e un tip abordabil.
E
mai degrabă distant. Ii purtam (şi ii port) un respect enorm pentru
cariera in teatru şi il consider unul dintre actorii noştri cu
greutate. Nu-l vedeam că ar fi genul care să răspundă unor
intrebări frivole, nici nu găseam o cale suficient de diplomatică
pentru a-l intreba despre Bruce Willis. Fiindcă trebuia să fac
asta. Era obligatoriu şi, pe undeva, de inţeles: americanul era
starul, trăgea filmul după el. Românul nu era o vedetă (nici nu
cred că-şi dorea asta), nu era faimos in toată lumea şi nu câştiga
milioane de dolari (deşi nu cred că l-ar fi deranjat). Dacă pentru
Bruce Willis era un film oarecare, pentru Iureş era momentul de
glorie. Pe care eu ii ceream să-l impartă, preţ de câteva
intrebări, cu Bruce Willis.
Am avut aceeaşi dilemă când am
intâlnit-o pe Maia Morgenstern, e drept, la ceva timp după ce
jucase in "Patimile" lui Mel Gibson. Timp care permisese tuturor
jurnaliştilor intersaţi de Mel Gibson să-i pună Maiei toate
intrebările ce puteau fi puse pe această temă. A vorbit Maia in
perioada aceea despre domnul Mel Gibson cât nu s-a vorbit de el in
România de când e actor. A vorbit cu veneraţie, respect,
recunoştinţă. O ascultam şi o admiram că se poate da pe sine la o
parte, că imparte cu domnul Mel cu atâta generozitate momentul de
apogeu al carierei ei cinematografice (deşi sunt convins că vor mai
veni şi alte filme bune). O ascultam şi mă intrebam dacă nu o
incearcă sentimentul că işi ratează propriul moment de glorie, că
această mare reuşită trece pe lângă ea, că tot ce a izbutit trece
pe furiş in contul domnului Mel. Eram, pe de altă parte, bucuros că
nu va mai trebui să o intreb pe Maia despre Mel, aş cum nu mi-a
plăcut să-l intreb pe Iureş despre Bruce. Nu mi se părea corect. Mi
se părea că deviez de la subiect. Şi aşa am aflat de la Maia că
filmul nu fusese o trambulină pentru cariera ei la Hollywood. Mai
mult, porţile cetăţii filmului i s-au inchis, iar cariera de
regizor şi actor a domnului Mel Gibson a intrat intr-un con de
umbră din cauza modului ofensator pentru evrei in care a prezentat
povestea lui Iisus.
Aşadar, e Iureş mare sau e mare
fiindcă a jucat cu Bruce Willis, Tom Cruise sau George Clooney? Pe
noi, jurnaliştii (şi pe cei care ne citesc), ne interesează Marcel
Iureş sau Bruce Willis? Maia sau Mel? Ar fi trist să ajungem la
concluzia că de fapt i-am fi vrut pe americani, dar, fiindcă nu-i
putem aborda, ne-am mulţumit cu românii care le erau in
preajmă.
Mă intreb dacă pe undeva nu am
ajuns să ne identificăm cu second hand-ul. Nu mai e vorba doar de
maşini şi haine. Am trecut intr-o altă etapă: avem eroi second
hand, avem glorie la mâna a doua doar pentru că, fiind vorba de
conaţionalii noştri, ne-am pierdut reflexul de a sesiza valoarea
autentică, de primă mână. Nu ne pot convinge singuri, au nevoie de
proptele.
Şi acest lucru se intâmplă poate
şi pentru că celor mai mulţi dintre noi le place să crească comod
in umbra altora; ne mulţumim să tragem şi pe turta noastră din
spuza de pe turta altora. Ambiţiile noastre sunt mărunte: vrem să
ajungem in preajma celui mai puternic, nu să fim noi cei mai
puternici. Vrem să fim alături de cei mai buni, nu să fim noi cei
mai buni. Ne sunt suficiente firimiturile care cad de la masa
bogaţilor.
Nu sunt un patriot, naţionalist cu atât mai puţin. Sunt conştient că azi avem puţine motive de mândrie, ca naţie. Mai puţine ca oricând. Dar le avem. Şi au meritul de a fi solide şi autentice.