IASII LUI PATRAS/ Ani de liceu

Autor: Patras Antonio 21.04.2010
Dan Miron nu este un debutant. A mai publicat o carte (Aşteptarea Regelui Pescar) acum 15 ani, la Nemira, editură care i-a lansat pe cei mai buni tineri prozatori ai anilor '90 (Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca, Simona Popescu şcl). Volumul a fost un eşec, de pe urma căruia autorul va fi invăţat multe.
Ignorat de critică şi cvasiabsent din viaţa literară timp indelungat, Miron a ieşit nu de mult la rampă cu un nou roman in care are tot dreptul să-şi pună multe speranţe, deşi e scos tot din mantaua "nemiroticilor". Dovada? Minimalismul estetic ce modelează o poetică a realismului prozaic, fără metaforă, in acord cu nevoia de adevăr, vitală in societatea românească atât de grăbită să accepte minciuna confortabilă, şoapta cârtitoare fiind ţinută, se ştie, la mare preţ in neamul nostru plin de umor şi fantezie, iubitor de bancuri şi vorbe spuse numai pe jumătate.
Fără să accepte cu totul postura de prizonier al cotidianului şi de explorator al banalităţii inconsistente, Dan Miron nu indrăzneşte, totuşi, nici să intindă coarda până la virulenţa sălbatică a blestemului şi nu atinge nici tonalitatea gravă ca o bătaie de gong a basmului apocaliptic. Titlul simpatic-diminutival - Scândurica - reflectă opţiunea pentru o formulă romanescă in care intră şi variantele soft, mai puţin radicale, imblânzite cum sunt fie de culoarea subiectivă a ego-grafiei ori de nostalgia povestirii evocatoare, fie de lirismul reflecţiilor menite să camufleze, fără prea mult succes, emoţia.
De ce… Scândurica­? Pentru că aceasta e porecla eroinei, Cristiana (a se reţine şi simbolica rezonanţă onomastică), adolescentă sensibilă şi visătoare, cu imaginaţia rafinată excesiv de lectură. Naraţiunea relatează povestea simplă a acestei fete cuminţi care incearcă fără prea mare spor să inveţe arta de a trăi intr-o lume meschină, ticăloşită de goana după bani şi costisitoare plăceri. E lumea deprimantă a tranziţiei postceauşiste, in care speranţa are bătaie lungă şi vine totdeauna de departe, de peste hotare.
Cu un tată fugit in Germania de la vârsta copilăriei şi pe care nu-l mai ţine minte deloc (amnezie ce işi va găsi, totuşi, explicaţia mai târziu: fetiţa fusese abuzată sexual de propriul părinte), Cristiana este crescută cu grijă de mama sa (Suzi). Deşi incă tânără, Suzi refuză să se recăsătorească, incredinţată fiind că soţul (Costel) se va intoarce intr-o bună zi in postură de salvator şi vor pleca apoi cu toţii in Occident, Paradisul oricărui est-european cu iluziile incă intacte. Până atunci, Suzi işi protejează cum poate unica fiică, face tot posibilul să nu-i lipsească strictul necesar, ceea ce nu e chiar floare la ureche: pentru a nu-şi pierde slujba, trebuie să accepte avansurile şefului şi să-i cedeze, deşi il iubeşte in taină pe doctorul Tomescu, un inadaptat superior (am mai intâlnit parcă tipul - da, imediat mi-a venit in minte Balanţa), antifesenist, incapabil de compromisuri, la moartea căruia nu-şi poate stăpâni lacrimile. Dar ideea obsesivă a reintregirii familiei nu-i dă pace.
Infricoşată de singurătate, Cristiana incearcă să se apropie, timid, de oameni, insă debutează prost, indrăgostindu-se, grăbit, de Mircea, un fiu de ştabi puţin mai in vârstă şi hârşit in rele, de vreme ce vrea să impartă prada cu prietenii săi, spre oroarea naivei indrăgostite. După traumatizanta experienţă, Scândurica evită băieţii cu aere de macho, precum Gigi Musculosu, apropiindu-se in schimb de Sorin, deşteptul clasei, un puşti delicat şi inofensiv, căruia ii place mai mult să vorbească şi să inghită… cărţi.
Toate bune şi frumoase, până când in scenă işi face apariţia Floriana Manole, nimfetă inteligentă şi cinică, supranumită Sexolita. Se formează imediat un triunghi de pe urma căruia profită Sorin, inţeles şi răsplătit din plin de experimentata femeie care, oricum, nu mai avea ce pierde - in afara unei prietene, totuşi, cam greu dispusă a inţelege astfel de caritabile gesturi. Mai ales că in joc se află nu atât orgoliul posesiunii, cât lucruri mari, capitale, precum credinţa in oameni, in puritatea iubirii (nu-i aşa?) unice, in bunătate şi cinste ş.a.m.d. Ahotnica după sexul pe bani regretă insă amarnic momentul de slăbiciune, dezvăluit Cristianei de amicul comun, din neatenţie, in chiar noaptea binecuvântată când tânăra işi sacrifica fecioria pe altarul unei legături menite să dăinuie. Dezamăgită cumplit, Scândurica devine o acritură, se inchide tot mai mult in sine, nu mai vorbeşte cu nimeni, ratează intrarea la facultate şi, graţie aranjamentelor mamei sale, e angajată funcţionară la Poştă. Acum - surpriză! - găseşte printre scrisorile venite din Germania una de la propriul ei tată, care, in loc să le cheme la el cu dragoste pe soţie şi fiică, cere fără nici o strângere de inimă divorţul, după aproape 20 de ani, pentru a-şi putea reface viaţa acolo, alături de o nemţoaică grasă şi prosperă. Scândurica nu-i spune nimic mamei sale şi doseşte groaznica epistolă, până intr-o zi când fugitul revine pe nepusă masă in vizită la vechea lui familie.
Deznodământul creează impresia precipitării (din cauza procedeului folosit: rezumatul) şi pare inspirat din filmele de duzină, cu scenariu de melodramă, dar fără gesticulaţia emfatică ce insoţeşte, in genere, săvârşirea de fapte abominabile. Naratorul menţionează chiar undeva că evenimentul a stârnit mare vâlvă la ştirile de la ora 5, accentuând rezonanţa anecdotică pe care o dobândesc in conştiinţa celorlalţi tragediile omului mărunt. Ce se intâmplase de fapt? Scândurica işi injunghiase tatăl, fiind internată apoi impreună cu maică-sa la un ospiciu. Acolo se va stinge Suzi, incetul cu incetul, in acordurile dezolante ale surpării interioare, sfâşiată de doruri neştiute şi păstrând in ochi imaginea vie a doctorului Tomescu, singurul bărbat pe care-l va fi iubit fără dezamăgire, suferinţă şi teamă. Şi tot acolo se va sinucide, nu peste mult timp, Scândurica, spânzurându-se nu cu imaginarul cordon ombilical de care se simţea mereu sufocată, ci cu o curea foarte concretă, sătulă până peste cap de minciuni, de cărţi şi de oameni.
In final, autorul schimbă brusc registrul şi abandonează, inteligent, tonul derizoriu-băşcălios, limbajul spurcăcios care umple de atâtea ori gura personajelor sale. Şi asta pentru că relatarea din Epilog e una evocatoare, nostalgică, din perspectiva de peste ani a lui Sorin (un fel de alter ego al autorului insuşi). Deşi ajuns intre timp avocat, el rămâne tot un inadaptat care, la vestea apropierii iminente a propriului sfârşit, decide să dea drumul in lume consemnărilor sale, pentru că "doar atunci când viaţa se sfârşeşte, povestea poate să inceapă".
Intr-adevăr, Epilogul aruncă o cu totul altă lumină asupra intregului text. Nobleţea acceptării senine a morţii salvează de vulgaritate agitaţia sterilă şi superficială de până atunci. Cine e vinovat? Ce dovedeşte moartea Cristianei? De ce trebuie Sorin să fie nefericit? "Poate exista o iubire ferită de ură?" - se intreabă bărbatul, nedumerit in faţa ambiguităţii atitudinii partenerei: "… imi cerea s-o iubesc după ce făcuse apologia inutilităţii iubirii". E clar, prozatorul evadează din orizontul ingust al romanului social, cu tineri abuzaţi şi dezabuzaţi, obsedaţi de droguri şi sex, spre a prinde câte ceva din sensurile mai adânci ale existenţei. Oamenii, zice undeva Scândurica, "nu sunt nici buni, nici răi. Da, ştiu ce-o să spui, că iubirea ne face mai buni, Isus, creştinismul etc. Fals, complet fals. Uite, eu l-am iubit pe tata, dar asta nu m-a impiedicat să-l omor şi nici s-o urăsc pe mama. Şi atunci cu ce m-a ajutat iubirea de care se face atâta caz?" Problema fundamentală care o frământă pe tânăra femeie e legată, aşadar, de inţelegerea raportului dintre fapte şi motivaţiile care se ascund indărătul lor. Dintre raţiune şi suflet, dintre etic şi psihologic. Problemă greu de lămurit, de vreme ce a frământat multe minţi luminate, de-a lungul vremii. Scândurica ajunge insă singură, prin reflecţie personală, la concluzia iraţionalităţii vieţii sufleteşti, şi se sinucide lucid, in cunoştinţă de cauză, pentru că nu poate accepta o viaţă trăită la voia intâmplării, pe care nu poţi fi stăpân. O viaţă absurdă, de vreme ce rămâne imprevizibilă, guvernată de acea forţă oarbă căreia in vechime i se spunea destin. Roman al formării, educaţie sentimentală (trimiterea la Flaubert nu e intâmplătoare), Scândurica este, de fapt, o poveste emoţionantă despre ratare, suferinţă şi moarte. Dar asta nu o pot pricepe decât cei dedulciţi cât de cât la zăbava lecturii.
Aruncând un ochi şi spre alte posibile modele decât acelea propriu-zis literare, observăm că atmosfera aduce mult cu aceea din Filantropica, dar şi din Liceenii. Tot un biet "profesoraş" (aşa sunt alintaţi mai toţi fraierii nepricepuţi cu invârteala şi aliş-verişurile aducătoare de solidă chiverniseală) este şi Aristotel Tacu, tipul insului de treabă, dar cu mult mai şters, fără şarmul lui Socrate-Caramitru, dirigul din mai vechea peliculă difuzată cu atâta succes pe marile ecrane, şi fără spiritul de aventură al "profului" jucat de Mircea Diaconu in filmul lui Caranfil. In afară de educatorul acesta care câştigă sufletele elevilor, ceilalţi profesori nu sunt altceva decât simpli membri ai "corpului didactic", organism represiv, meprizat ca atare. "Smochina", spre a lua numai un exemplu, e o variantă diafan-impersonală (din aceeaşi familie cu "domnişoara Cucu" ori "madam Isoscel") de femeie inrăită in lunga aşteptare a festinului amoros, răzbunătoare cu predilecţie pe reprezentantele sexului frumos aflate la vârsta triumfului biologic. Personajele acestea de fundal, prinse in câteva tuşe, fără a dobândi propriu-zis pregnanţă tipologică, nu configurează o umanitate canonică şi nu sunt nici atât de consistente incât să dea iluzia vieţii. In schimb, sugerează anumite atitudini in faţa existenţei, şi o atmosferă foarte caracteristică. De altfel, cum am mai spus, prozatorul nu are vocaţie de reporter şi nici spirit de jurnalist, nu reţine decât scheletul evenimentului, fără a plimba insistent oglinda pe scena strictei actualităţi. Infruptându-se cu un soi de voluptate masochistă dintr-un intreg ocean de locuri comune, izbuteşte performanţa de a surprinde foarte exact trăsăturile cele mai caracteristice ale realităţii româneşti de dinainte şi de după '89: pe de o parte, lumea părinţilor formaţi in "epoca de aur", pe de alta, lumea fiilor tranziţiei spre capitalism, a "copiilor fierţi in mămăligă", intre care nu se cască altă prăpastie, in fond, decât aceea a cunoscutului conflict dintre generaţii. Copiilor le vine până la urmă mintea la cap şi sfârşesc prin a da dreptate părinţilor, ca in romanele cu intrigă sentimentală de altădată (Suzi şi Cristiana par mai degrabă surori, ipostaze ale aceluiaşi tip feminin, situat la antipodul femeii uşoare, deşi nu neapărat ticăloase, precum Sexolita).
Familia, şcoala şi celelalte instituţii sociale sunt sistematic puse sub lupă şi demitizate, ca să folosesc şi eu o vorbă la mare căutare. Apoi, numeroase sunt chiar trimiterile explicite la mitologie, prozatorul vădind o plăcere deosebită in a bate şaua cu tot soiul de răstălmăciri pretins "deconstructivisto-postmoderniste" ale Bibliei (ipoteza unui Dumnezeu-femeie ş.a.), ale miturilor, fie naţionale (Mioriţa, Manole - văzute nu cu ochiul innegrit de tainică suferinţă al lui Cristian Popescu, de pildă, cât cu amuzamentul şmecheresc al unui Florin Călinescu, trecut prin gâlgâitura mâloasă a fracturiştilor), fie de faimă universală (Tristan şi Isolda) - probabil ca să inţeleagă oricine cum stă treaba, fără prea mult efort şi fără complicate proptele livreşti.
Poate că, intr-adevăr, cultura se cere tradusă in limbajul străzii şi al realităţilor imediate, aşa cum susţin inverşunaţii adolescenţi din proza lui Dan Miron, autor despre care, sunt sigur, vom mai auzi.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.