IASII LUI PATRAS/ Ani de liceu
Autor:
Patras Antonio
21.04.2010
Dan Miron nu este un debutant. A
mai publicat o carte (Aşteptarea Regelui Pescar) acum 15
ani, la Nemira, editură care i-a lansat pe cei mai buni tineri
prozatori ai anilor '90 (Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan
Stanca, Simona Popescu şcl). Volumul a fost un eşec, de pe urma
căruia autorul va fi invăţat multe.
Ignorat de critică şi
cvasiabsent din viaţa literară timp indelungat, Miron a ieşit nu de
mult la rampă cu un nou roman in care are tot dreptul să-şi pună
multe speranţe, deşi e scos tot din mantaua "nemiroticilor".
Dovada? Minimalismul estetic ce modelează o poetică a realismului
prozaic, fără metaforă, in acord cu nevoia de adevăr, vitală in
societatea românească atât de grăbită să accepte minciuna
confortabilă, şoapta cârtitoare fiind ţinută, se ştie, la mare preţ
in neamul nostru plin de umor şi fantezie, iubitor de bancuri şi
vorbe spuse numai pe jumătate.
Fără să accepte cu totul postura
de prizonier al cotidianului şi de explorator al banalităţii
inconsistente, Dan Miron nu indrăzneşte, totuşi, nici să intindă
coarda până la virulenţa sălbatică a blestemului şi nu atinge nici
tonalitatea gravă ca o bătaie de gong a basmului apocaliptic.
Titlul simpatic-diminutival - Scândurica - reflectă opţiunea
pentru o formulă romanescă in care intră şi variantele soft,
mai puţin radicale, imblânzite cum sunt fie de culoarea subiectivă
a ego-grafiei ori de nostalgia povestirii evocatoare, fie de
lirismul reflecţiilor menite să camufleze, fără prea mult succes,
emoţia.
De ce… Scândurica?
Pentru că aceasta e porecla eroinei, Cristiana (a se reţine şi
simbolica rezonanţă onomastică), adolescentă sensibilă şi
visătoare, cu imaginaţia rafinată excesiv de lectură. Naraţiunea
relatează povestea simplă a acestei fete cuminţi care incearcă fără
prea mare spor să inveţe arta de a trăi intr-o lume meschină,
ticăloşită de goana după bani şi costisitoare plăceri. E lumea
deprimantă a tranziţiei postceauşiste, in care speranţa are bătaie
lungă şi vine totdeauna de departe, de peste hotare.
Cu un tată fugit in Germania de
la vârsta copilăriei şi pe care nu-l mai ţine minte deloc (amnezie
ce işi va găsi, totuşi, explicaţia mai târziu: fetiţa fusese
abuzată sexual de propriul părinte), Cristiana este crescută cu
grijă de mama sa (Suzi). Deşi incă tânără, Suzi refuză să se
recăsătorească, incredinţată fiind că soţul (Costel) se va intoarce
intr-o bună zi in postură de salvator şi vor pleca apoi cu toţii in
Occident, Paradisul oricărui est-european cu iluziile incă intacte.
Până atunci, Suzi işi protejează cum poate unica fiică, face tot
posibilul să nu-i lipsească strictul necesar, ceea ce nu e chiar
floare la ureche: pentru a nu-şi pierde slujba, trebuie să accepte
avansurile şefului şi să-i cedeze, deşi il iubeşte in taină pe
doctorul Tomescu, un inadaptat superior (am mai intâlnit parcă
tipul - da, imediat mi-a venit in minte Balanţa),
antifesenist, incapabil de compromisuri, la moartea căruia nu-şi
poate stăpâni lacrimile. Dar ideea obsesivă a reintregirii familiei
nu-i dă pace.
Infricoşată de singurătate,
Cristiana incearcă să se apropie, timid, de oameni, insă debutează
prost, indrăgostindu-se, grăbit, de Mircea, un fiu de ştabi puţin
mai in vârstă şi hârşit in rele, de vreme ce vrea să impartă prada
cu prietenii săi, spre oroarea naivei indrăgostite. După
traumatizanta experienţă, Scândurica evită băieţii cu aere de
macho, precum Gigi Musculosu, apropiindu-se in schimb de
Sorin, deşteptul clasei, un puşti delicat şi inofensiv, căruia ii
place mai mult să vorbească şi să inghită… cărţi.
Toate bune şi frumoase, până
când in scenă işi face apariţia Floriana Manole, nimfetă
inteligentă şi cinică, supranumită Sexolita. Se formează imediat un
triunghi de pe urma căruia profită Sorin, inţeles şi răsplătit din
plin de experimentata femeie care, oricum, nu mai avea ce pierde -
in afara unei prietene, totuşi, cam greu dispusă a inţelege astfel
de caritabile gesturi. Mai ales că in joc se află nu atât orgoliul
posesiunii, cât lucruri mari, capitale, precum credinţa in oameni,
in puritatea iubirii (nu-i aşa?) unice, in bunătate şi cinste
ş.a.m.d. Ahotnica după sexul pe bani regretă insă amarnic momentul
de slăbiciune, dezvăluit Cristianei de amicul comun, din neatenţie,
in chiar noaptea binecuvântată când tânăra işi sacrifica fecioria
pe altarul unei legături menite să dăinuie. Dezamăgită cumplit,
Scândurica devine o acritură, se inchide tot mai mult in sine, nu
mai vorbeşte cu nimeni, ratează intrarea la facultate şi, graţie
aranjamentelor mamei sale, e angajată funcţionară la Poştă. Acum -
surpriză! - găseşte printre scrisorile venite din Germania una de
la propriul ei tată, care, in loc să le cheme la el cu dragoste pe
soţie şi fiică, cere fără nici o strângere de inimă divorţul, după
aproape 20 de ani, pentru a-şi putea reface viaţa acolo, alături de
o nemţoaică grasă şi prosperă. Scândurica nu-i spune nimic mamei
sale şi doseşte groaznica epistolă, până intr-o zi când fugitul
revine pe nepusă masă in vizită la vechea lui familie.
Deznodământul creează impresia
precipitării (din cauza procedeului folosit: rezumatul) şi pare
inspirat din filmele de duzină, cu scenariu de melodramă, dar fără
gesticulaţia emfatică ce insoţeşte, in genere, săvârşirea de fapte
abominabile. Naratorul menţionează chiar undeva că evenimentul a
stârnit mare vâlvă la ştirile de la ora 5, accentuând rezonanţa
anecdotică pe care o dobândesc in conştiinţa celorlalţi tragediile
omului mărunt. Ce se intâmplase de fapt? Scândurica işi injunghiase
tatăl, fiind internată apoi impreună cu maică-sa la un ospiciu.
Acolo se va stinge Suzi, incetul cu incetul, in acordurile
dezolante ale surpării interioare, sfâşiată de doruri neştiute şi
păstrând in ochi imaginea vie a doctorului Tomescu, singurul bărbat
pe care-l va fi iubit fără dezamăgire, suferinţă şi teamă. Şi tot
acolo se va sinucide, nu peste mult timp, Scândurica,
spânzurându-se nu cu imaginarul cordon ombilical de care se simţea
mereu sufocată, ci cu o curea foarte concretă, sătulă până peste
cap de minciuni, de cărţi şi de oameni.
In final, autorul schimbă brusc
registrul şi abandonează, inteligent, tonul derizoriu-băşcălios,
limbajul spurcăcios care umple de atâtea ori gura personajelor
sale. Şi asta pentru că relatarea din Epilog e una
evocatoare, nostalgică, din perspectiva de peste ani a lui Sorin
(un fel de alter ego al autorului insuşi). Deşi ajuns intre
timp avocat, el rămâne tot un inadaptat care, la vestea apropierii
iminente a propriului sfârşit, decide să dea drumul in lume
consemnărilor sale, pentru că "doar atunci când viaţa se sfârşeşte,
povestea poate să inceapă".
Intr-adevăr, Epilogul
aruncă o cu totul altă lumină asupra intregului text. Nobleţea
acceptării senine a morţii salvează de vulgaritate agitaţia sterilă
şi superficială de până atunci. Cine e vinovat? Ce dovedeşte
moartea Cristianei? De ce trebuie Sorin să fie nefericit? "Poate
exista o iubire ferită de ură?" - se intreabă bărbatul, nedumerit
in faţa ambiguităţii atitudinii partenerei: "… imi cerea s-o iubesc
după ce făcuse apologia inutilităţii iubirii". E clar, prozatorul
evadează din orizontul ingust al romanului social, cu tineri
abuzaţi şi dezabuzaţi, obsedaţi de droguri şi sex, spre a prinde
câte ceva din sensurile mai adânci ale existenţei. Oamenii, zice
undeva Scândurica, "nu sunt nici buni, nici răi. Da, ştiu ce-o să
spui, că iubirea ne face mai buni, Isus, creştinismul etc. Fals,
complet fals. Uite, eu l-am iubit pe tata, dar asta nu m-a
impiedicat să-l omor şi nici s-o urăsc pe mama. Şi atunci cu ce m-a
ajutat iubirea de care se face atâta caz?" Problema fundamentală
care o frământă pe tânăra femeie e legată, aşadar, de inţelegerea
raportului dintre fapte şi motivaţiile care se ascund indărătul
lor. Dintre raţiune şi suflet, dintre etic şi psihologic. Problemă
greu de lămurit, de vreme ce a frământat multe minţi luminate, de-a
lungul vremii. Scândurica ajunge insă singură, prin reflecţie
personală, la concluzia iraţionalităţii vieţii sufleteşti, şi se
sinucide lucid, in cunoştinţă de cauză, pentru că nu poate accepta
o viaţă trăită la voia intâmplării, pe care nu poţi fi stăpân. O
viaţă absurdă, de vreme ce rămâne imprevizibilă, guvernată de acea
forţă oarbă căreia in vechime i se spunea destin. Roman al
formării, educaţie sentimentală (trimiterea la Flaubert nu e
intâmplătoare), Scândurica este, de fapt, o poveste
emoţionantă despre ratare, suferinţă şi moarte. Dar asta nu o pot
pricepe decât cei dedulciţi cât de cât la zăbava
lecturii.
Aruncând un ochi şi spre alte
posibile modele decât acelea propriu-zis literare, observăm că
atmosfera aduce mult cu aceea din Filantropica, dar şi din
Liceenii. Tot un biet "profesoraş" (aşa sunt alintaţi mai
toţi fraierii nepricepuţi cu invârteala şi aliş-verişurile
aducătoare de solidă chiverniseală) este şi Aristotel Tacu, tipul
insului de treabă, dar cu mult mai şters, fără şarmul lui
Socrate-Caramitru, dirigul din mai vechea peliculă difuzată cu
atâta succes pe marile ecrane, şi fără spiritul de aventură al
"profului" jucat de Mircea Diaconu in filmul lui Caranfil. In afară
de educatorul acesta care câştigă sufletele elevilor, ceilalţi
profesori nu sunt altceva decât simpli membri ai "corpului
didactic", organism represiv, meprizat ca atare. "Smochina", spre a
lua numai un exemplu, e o variantă diafan-impersonală (din aceeaşi
familie cu "domnişoara Cucu" ori "madam Isoscel") de femeie inrăită
in lunga aşteptare a festinului amoros, răzbunătoare cu predilecţie
pe reprezentantele sexului frumos aflate la vârsta triumfului
biologic. Personajele acestea de fundal, prinse in câteva tuşe,
fără a dobândi propriu-zis pregnanţă tipologică, nu configurează o
umanitate canonică şi nu sunt nici atât de consistente incât să dea
iluzia vieţii. In schimb, sugerează anumite atitudini in faţa
existenţei, şi o atmosferă foarte caracteristică. De altfel, cum am
mai spus, prozatorul nu are vocaţie de reporter şi nici spirit de
jurnalist, nu reţine decât scheletul evenimentului, fără a plimba
insistent oglinda pe scena strictei actualităţi. Infruptându-se cu
un soi de voluptate masochistă dintr-un intreg ocean de locuri
comune, izbuteşte performanţa de a surprinde foarte exact
trăsăturile cele mai caracteristice ale realităţii româneşti de
dinainte şi de după '89: pe de o parte, lumea părinţilor formaţi in
"epoca de aur", pe de alta, lumea fiilor tranziţiei spre
capitalism, a "copiilor fierţi in mămăligă", intre care nu se cască
altă prăpastie, in fond, decât aceea a cunoscutului conflict dintre
generaţii. Copiilor le vine până la urmă mintea la cap şi sfârşesc
prin a da dreptate părinţilor, ca in romanele cu intrigă
sentimentală de altădată (Suzi şi Cristiana par mai degrabă surori,
ipostaze ale aceluiaşi tip feminin, situat la antipodul femeii
uşoare, deşi nu neapărat ticăloase, precum Sexolita).
Familia, şcoala şi celelalte
instituţii sociale sunt sistematic puse sub lupă şi demitizate, ca
să folosesc şi eu o vorbă la mare căutare. Apoi, numeroase sunt
chiar trimiterile explicite la mitologie, prozatorul vădind o
plăcere deosebită in a bate şaua cu tot soiul de răstălmăciri
pretins "deconstructivisto-postmoderniste" ale Bibliei (ipoteza
unui Dumnezeu-femeie ş.a.), ale miturilor, fie naţionale (Mioriţa,
Manole - văzute nu cu ochiul innegrit de tainică suferinţă al lui
Cristian Popescu, de pildă, cât cu amuzamentul şmecheresc al unui
Florin Călinescu, trecut prin gâlgâitura mâloasă a fracturiştilor),
fie de faimă universală (Tristan şi Isolda) - probabil ca să
inţeleagă oricine cum stă treaba, fără prea mult efort şi fără
complicate proptele livreşti.
Poate că, intr-adevăr, cultura
se cere tradusă in limbajul străzii şi al realităţilor imediate,
aşa cum susţin inverşunaţii adolescenţi din proza lui Dan Miron,
autor despre care, sunt sigur, vom mai auzi.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.