CRONICA LITERARA/ Vânătoarea prezidenţială

Autor: Andrei Terian 21.04.2010
A apărut, in sfârşit, Un om din Est, mult-aşteptatul roman al lui Ioan Groşan, cartea menită să demonstreze, in contrast cu experimentele narative din anii '90, că prozatorul e capabil să scrie - după vorba lui Bogdan Creţu - "un roman in adevăratul inţeles al cuvântului".
De altfel, in această direcţie a "romanului-roman", a construcţiei din beton armat, a existenţialismelor grele şi a psihologiilor "cu probleme" par să ne indrepte şi titlul cărţii (cu veleităţi de exemplaritate), şi intervalul pe care il scanează prozatorul (ultimele trei luni ale anului 1989, cu o scurtă telescopare către cea de-a doua mineriadă). Iar, din acest punct de vedere, epica debutează promiţător, cu prezentarea unui tânăr intelectual, un profesor de română la o şcoală generală din orăşelul A... (după toate probabilităţile, Agnita), care, cu prilejul aniversării de treizeci de ani, işi face bilanţul propriei "activităţi", act care va culmina cu o "revelaţie" deocamdată enigmatică. Spectrul ratării iminente, alimentat de anumite biografeme ridicole (precum rememorarea primei experienţe erotice a eroului, consumată printre statuile miniaturale de daci şi de romani ale lui oncle Serafim, ca "act care repeta in mic actul uriaş al etnogenezei poporului român" - p. 17), trimite intr-o oarecare măsură la maniera lui Kundera.
Insă registrul se schimbă brusc in următorul capitol, care ne aruncă in plin intertext: "Intr-o bună dimineaţă, in binecuvântata zi de 5 octombrie 1989, Grigore Samsaru, profesor de biologie la Şcoala generală numărul 1 din orăşelul A..., se trezi brusc cu o irepresibilă dorinţă de a intra in partid." (p. 32) Incă de aici apare un prim semn de intrebare: trecând peste faptul că străvezia aluzie kafkiană diluează consistenţa romanescului, referinţa respectivă nu-şi va mai găsi vreun alt suport motivaţional pe parcursul primului volum al cărţii, unde "dorinţa irepresibilă" a lui Samsaru se potoleşte in cele din urmă in aşternuturile tovarăşei Szekely, secretara organizaţiei de partid din şcoală. Aşadar, prozatorul alege să-şi boteze astfel personajul doar pentru a obţine un efect de o secundă, pe care evită să-l mai exploateze după aceea. Romanul pare să-şi revină, totuşi, in cea de-a treia secvenţă, care il aduce in scenă pe inginerul silvic Willy Schuster, un sas care ticluia nişte telegrame de adeziune atât de meşteşugite, incât clişeele propagandistice ale epocii ajung să-i bântuie până şi existenţa cotidiană. Din păcate, naratorul ţine să ne avertizeze asupra fenomenului cu pricina la p. 55, punând astfel capăt satisfacţiei cititorului de a explora pe cont propriu subtilităţile acestui tertip narativ.
In orice caz, ultimele zvâcniri de romancier ale lui Groşan se consumă cam pe la p. 68, când "naturalistul" Samsaru are "viziunea uimitoare s...t a intregii naturi ca o organizaţie, ca un partid puternic, unic. Nu ca un sindicat unde totul e haotic, amărât, nesemnificativ şi unde nimeni nu-şi ştie cu exactitate locul, ci ca un partid. Natura ca o imensă, ca o şi mai imensă Uniune Sovietică, plină de organizaţii de bază hotărâte, ferme, decise să-şi urmeze neabătute calea: organizaţia de bază a berzelor, organizaţia de bază a harnicilor popândăi, organizaţia de bază a fluturilor polenizatori, a şacalilor curăţitori, a ciocănitorilor fruntaşe pe ramură, a sticleţilor multicolori şi brav cântători, a furnicilor stahanoviste, a gorilelor africane s...t, oho, sute, mii şi milioane de organizaţii de bază formând dulcea dictatură a naturii in care ne naştem, in care trăim şi la sânul nevăzut al căreia, cu cugetul impăcat, cu sentimentul datoriei implinite, ne intoarcem cu toţii la un moment dat."
Din acest punct, totul incepe să se năruie. In capitolul cinci aflăm, in fine, in ce consta "revelaţia" primului narator (despre care mai aflăm şi că se numea Nelu Cucerzan, poreclit "Sanepidu"): aceea că poate şi chiar că e obligat să posede cât mai multe femei, de pe tot cuprinsul patriei. Zis şi făcut, isprăvile amoroase ale Sanepidului fiind relatate apoi intr-o suită de epistole marca Nutzi, spaima Constituţii. Cele mai reuşite episoade sunt acela care narează seducerea Marianei B., invăţătoare la o şcoală din Militari, de către pretinsul proprietar al unei companii de petrol din Dallas, româno-suedezo-americanul Dagmar Stratulat Jr., şi acela al intâlnirii lui Cucerzan cu Tit-Livia Porolissa Pop, dar mai ales cu tatăl ei, ce incarnează parcă profilul ardeleanului tipic, prototipic şi arhetipic laolaltă. De fapt, nu numai aceste intâmplări pitoreşti, ci toate peripeţiile Sanepidului ar fi putut alcătui o excelentă culegere de nuvele erotice de factură renascentistă, cu singura condiţie ca autorul să-şi asume condiţia pur anecdotică a povestirilor şi să-şi limiteze astfel comentariile la crearea de "atmosferă".
Groşan a vrut, insă, mai mult. Nu i-a reuşit. De aceea, eventualele asemănări dintre Un om din Est şi romanele lui Kundera sunt pur intâmplătoare: cartea lui Groşan e şi ea, in felul ei, una "a râsului şi a uitării", dar numai prin aceea că, parcurgându-o, râzi mult şi o uiţi repede. Dacă tot ne aflăm in zona erogenă a romanului, aş fi tentat să spun că principala problemă a prozatorului rămâne aceea că preferă juisările rapide plăcerilor prelungite. Cu alte cuvinte, Ioan Groşan se foloseşte de materia epică doar pentru a obţine "succesuri" imediate, numai bune pentru deliciul galeriei, dar insuficiente pentru a justifica impreunarea a aproape 300 de pagini.
Faptul se observă nu numai in scrisorile Sanepidului, dar şi in restul cărţii, inclusiv in pasajele ce tind să confere scriiturii un anume aer de gravitate latentă: "Hilde-tante, cu mintea ei clară, precisă ca dreptunghiurile de legume şi zarzavaturi pe care le trasa in grădină, şi-a dat seama, după moartea soţului s1961, in inchisoarea de la Aiud - n.m.t, că acel «ceva» care in timpurile pe care le-a trăit şi le trăia ea hotărăşte soarta unui om, a tuturor oamenilor de fapt, acel «ceva» e Politica. Iar forţa asta, Dumnezeul ăsta ivit dintre oameni, Politica asta, are semne presărate peste tot şi dacă ştii să le dibuieşti din vreme, aşa cum dibuieşti dacă va fi furtună după inălţimea la care zboară rândunelele, atunci te poţi feri, te poţi apăra, ii poţi cât de cât para loviturile. In 1964 s-a abonat la ziarul Scânteia şi la revista Magazin istoric scare, in treacăt fie zis, apare abia in aprilie 1967 - n.m.t, pe care le citea atentă, căutând acele semne care ii distruseseră viaţa de până atunci şi care puteau să i-o distrugă in continuare." (p. 139) ...Dar toată această polologhie e doar pentru a explica de ce borcanele din cămara mătuşii poartă etichete cu inscripţii precum "Dulceaţă de cireşe. Mai 1984. Inaugurarea Canalului Dunăre - Marea Neagră" sau "Gem de coji de portocală. Martie 1987. Vizita tov. N. Ceauşescu in Zair".
Oricum, in timp ce Nelu Sanepidu does Romania,nici in orăşelul A... lucrurile nu stau chiar pe loc. Căci, dacă introspectivul abisal din primul capitol al cărţii devine apoi un Don Juan care dă iama printre "femeile Republicii", in schimb, Iuliu Borna, celălalt prof de română din şcoală, care la aniversară işi agasase prietenul cu o partidă de hăhăială, se transformă treptat intr-un intelectual rasat şi tenebros, care incepe chiar să scrie "marele roman" la care Sanepidu visase doar. De altfel, această reconversie psihologică forţată rămâne singura "metamorfoză" veritabilă din cadrul cărţii. Chiar dacă fiecare personaj işi are bovarismele lui. Le are, la o adică, chiar şi apaticul Willy Schuster, care la un moment dat descoperă o "namilă" de cerb ("Avea pe puţin 230 de puncte"), ceea ce va provoca o descindere cinegetică a Tovarăşului insuşi in pădurea Steinburg.
Vânătoarea ii oferă prozatorului prilejul unui nou tur de virtuozitate umoristică, asezonat de această dată cu numeroase aluzii perfide la Mistreţul cu colţi de argint, la Moartea căprioarei şi, inevitabil, la Vânătoarea regală. Insă toate aceste manevre nu pot evita impresia de inerţie şi de (auto)pastişă, de vreme ce Groşan nu face decât să reincălzească aici o supă care, altminteri, fierbea bine-mersi in povestirea O dimineaţă minunată pentru proza scurtă din volumul Caravana cinematografică. In plus, motivul vizitei (de lucru sau de plăcere, pe bune sau doar zvonită) a Tovarăşului pare să se fi folclorizat oarecum de când Dan Lungu l-a folosit in Sunt o babă comunistă!, iar Petru Cimpoeşu l-a reşapat in Alte amintiri din provincie (deşi acolo era vorba despre un alt Tovarăş...).
Cel mai dezolant rateu al romancierului mi se pare insă acela dinspre finalul volumului, când Iuliu Borna dezvăluie cauza primă a evenimentelor prin care trecuseră oamenii din A... in ultimele luni: ce scrie el, aia e! Las la o parte faptul că printr-un asemenea insert metanarativ Groşan işi reciclează in chip dezamăgitor trucul său preferat, care era de efect cu câteva cincinale in urmă (in Marea amărăciune, de pildă), dar care tinde să devină acum obositor de la atâta uzură. Mai trist mi se pare că, prin acest procedeu, care aduce intrucâtva cu finalul la fel de arbitrar din Pupa Russa a lui Gheorghe Crăciun, prozatorul destramă iluzia ficţiunii pe care o ţesuse până atunci cu o naturaleţe şi cu o vervă care nu i s-ar putea contesta nicicând, arătând astfel că nu poate duce la bun sfârşit o naraţiune mai amplă. Or, in aceste condiţii, nici nu ştiu dacă mai are rost să mai menţionez deznodământul de un senzaţionalism forţat al volumului de faţă sau să mai fac vreun pronostic in privinţa următorului. Pentru mine, pretenţiile de romancier ale lui Ioan Groşan s-au risipit de tot la p. 256, când Iuliu Borna ii livrează maiorului de Securitate Ion Dobre o replică total neinspirată: "Tot ce scriu... sau aproape tot... se transformă in realitate... pot să vă şi demonstrez..."
Ioan Groşan rămâne, fără indoială, un excelent povestitor, care şi-a câştigat deja pe drept cuvânt statutul de cetăţean de onoare in canonul umoriştilor români din toate timpurile. Dar, ca romancier, el pare să locuiască pe o planetă aparte, una pe care insuşi autorul Trenului de noapte a descris-o cu lux de amănunte intr-unul dintre - să zicem... - romanele sale.
*) Ioan Groşan, Un om din Est, svol. It, Noul Scris Românesc - Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 294 p.

ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" din Bucureşti, redactor la revistele Cultura şi Euphorion. Este doctor in filologie - cu distincţia Summa cum laude - al Universităţii din Bucureşti (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar şi artistic, Bucureştiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ş.a., totalizând peste 400 de studii şi articole publicate in periodice şi in volume colective. Dintre criticii generaţiei sale, a obţinut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST ("Bursa tinerilor scriitori", organizată de Bucureştiul cultural in 2006) şi "Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului" (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).