CRONICA LITERARA/ Vânătoarea prezidenţială
Autor:
Andrei Terian
21.04.2010
A
apărut, in sfârşit, Un om din Est, mult-aşteptatul roman al
lui Ioan Groşan, cartea menită să demonstreze, in contrast cu
experimentele narative din anii '90, că prozatorul e capabil să
scrie - după vorba lui Bogdan Creţu - "un roman in adevăratul
inţeles al cuvântului".
De altfel, in această direcţie a
"romanului-roman", a construcţiei din beton armat, a
existenţialismelor grele şi a psihologiilor "cu probleme" par să ne
indrepte şi titlul cărţii (cu veleităţi de exemplaritate), şi
intervalul pe care il scanează prozatorul (ultimele trei luni ale
anului 1989, cu o scurtă telescopare către cea de-a doua
mineriadă).
Iar, din acest punct de vedere, epica debutează
promiţător, cu prezentarea unui tânăr intelectual, un profesor de
română la o şcoală generală din orăşelul A... (după toate
probabilităţile, Agnita), care, cu prilejul aniversării de treizeci
de ani, işi face bilanţul propriei "activităţi", act care va
culmina cu o "revelaţie" deocamdată enigmatică. Spectrul ratării
iminente, alimentat de anumite biografeme ridicole (precum
rememorarea primei experienţe erotice a eroului, consumată printre
statuile miniaturale de daci şi de romani ale lui oncle Serafim, ca
"act care repeta in mic actul uriaş al etnogenezei poporului român"
- p. 17), trimite intr-o oarecare măsură la maniera lui
Kundera.
Insă registrul se schimbă brusc
in următorul capitol, care ne aruncă in plin intertext: "Intr-o
bună dimineaţă, in binecuvântata zi de 5 octombrie 1989, Grigore
Samsaru, profesor de biologie la Şcoala generală numărul 1 din
orăşelul A..., se trezi brusc cu o irepresibilă dorinţă de a intra
in partid." (p. 32) Incă de aici apare un prim semn de intrebare:
trecând peste faptul că străvezia aluzie kafkiană diluează
consistenţa romanescului, referinţa respectivă nu-şi va mai găsi
vreun alt suport motivaţional pe parcursul primului volum al
cărţii, unde "dorinţa irepresibilă" a lui Samsaru se potoleşte in
cele din urmă in aşternuturile tovarăşei Szekely, secretara
organizaţiei de partid din şcoală. Aşadar, prozatorul alege să-şi
boteze astfel personajul doar pentru a obţine un efect de o
secundă, pe care evită să-l mai exploateze după aceea. Romanul pare
să-şi revină, totuşi, in cea de-a treia secvenţă, care il aduce in
scenă pe inginerul silvic Willy Schuster, un sas care ticluia nişte
telegrame de adeziune atât de meşteşugite, incât clişeele
propagandistice ale epocii ajung să-i bântuie până şi existenţa
cotidiană. Din păcate, naratorul ţine să ne avertizeze asupra
fenomenului cu pricina la p. 55, punând astfel capăt satisfacţiei
cititorului de a explora pe cont propriu subtilităţile acestui
tertip narativ.
In orice caz, ultimele zvâcniri
de romancier ale lui Groşan se consumă cam pe la p. 68, când
"naturalistul" Samsaru are "viziunea uimitoare s...t a intregii
naturi ca o organizaţie, ca un partid puternic, unic. Nu ca un
sindicat unde totul e haotic, amărât, nesemnificativ şi unde nimeni
nu-şi ştie cu exactitate locul, ci ca un partid. Natura ca o
imensă, ca o şi mai imensă Uniune Sovietică, plină de organizaţii
de bază hotărâte, ferme, decise să-şi urmeze neabătute calea:
organizaţia de bază a berzelor, organizaţia de bază a harnicilor
popândăi, organizaţia de bază a fluturilor polenizatori, a
şacalilor curăţitori, a ciocănitorilor fruntaşe pe ramură, a
sticleţilor multicolori şi brav cântători, a furnicilor
stahanoviste, a gorilelor africane s...t, oho, sute, mii şi
milioane de organizaţii de bază formând dulcea dictatură a naturii
in care ne naştem, in care trăim şi la sânul nevăzut al căreia, cu
cugetul impăcat, cu sentimentul datoriei implinite, ne intoarcem cu
toţii la un moment dat."
Din acest punct, totul incepe să
se năruie. In capitolul cinci aflăm, in fine, in ce consta
"revelaţia" primului narator (despre care mai aflăm şi că se numea
Nelu Cucerzan, poreclit "Sanepidu"): aceea că poate şi chiar că e
obligat să posede cât mai multe femei, de pe tot cuprinsul patriei.
Zis şi făcut, isprăvile amoroase ale Sanepidului fiind relatate
apoi intr-o suită de epistole marca Nutzi, spaima
Constituţii. Cele mai reuşite episoade sunt acela care narează
seducerea Marianei B., invăţătoare la o şcoală din Militari, de
către pretinsul proprietar al unei companii de petrol din Dallas,
româno-suedezo-americanul Dagmar Stratulat Jr., şi acela al
intâlnirii lui Cucerzan cu Tit-Livia Porolissa Pop, dar mai ales cu
tatăl ei, ce incarnează parcă profilul ardeleanului tipic,
prototipic şi arhetipic laolaltă. De fapt, nu numai aceste
intâmplări pitoreşti, ci toate peripeţiile Sanepidului ar fi putut
alcătui o excelentă culegere de nuvele erotice de factură
renascentistă, cu singura condiţie ca autorul să-şi asume condiţia
pur anecdotică a povestirilor şi să-şi limiteze astfel comentariile
la crearea de "atmosferă".
Groşan a vrut, insă, mai mult.
Nu i-a reuşit. De aceea, eventualele asemănări dintre Un om din
Est şi romanele lui Kundera sunt pur intâmplătoare: cartea lui
Groşan e şi ea, in felul ei, una "a râsului şi a uitării", dar
numai prin aceea că, parcurgându-o, râzi mult şi o uiţi repede.
Dacă tot ne aflăm in zona erogenă a romanului, aş fi tentat să spun
că principala problemă a prozatorului rămâne aceea că preferă
juisările rapide plăcerilor prelungite. Cu alte cuvinte, Ioan
Groşan se foloseşte de materia epică doar pentru a obţine
"succesuri" imediate, numai bune pentru deliciul galeriei, dar
insuficiente pentru a justifica impreunarea a aproape 300 de
pagini.
Faptul se observă nu numai in
scrisorile Sanepidului, dar şi in restul cărţii, inclusiv in
pasajele ce tind să confere scriiturii un anume aer de gravitate
latentă: "Hilde-tante, cu mintea ei clară, precisă ca
dreptunghiurile de legume şi zarzavaturi pe care le trasa in
grădină, şi-a dat seama, după moartea soţului s1961, in inchisoarea
de la Aiud - n.m.t, că acel «ceva» care in timpurile pe care le-a
trăit şi le trăia ea hotărăşte soarta unui om, a tuturor oamenilor
de fapt, acel «ceva» e Politica. Iar forţa asta, Dumnezeul ăsta
ivit dintre oameni, Politica asta, are semne presărate peste tot şi
dacă ştii să le dibuieşti din vreme, aşa cum dibuieşti dacă va fi
furtună după inălţimea la care zboară rândunelele, atunci te poţi
feri, te poţi apăra, ii poţi cât de cât para loviturile. In 1964
s-a abonat la ziarul Scânteia şi la revista Magazin
istoric scare, in treacăt fie zis, apare abia in aprilie 1967 -
n.m.t, pe care le citea atentă, căutând acele semne care ii
distruseseră viaţa de până atunci şi care puteau să i-o distrugă in
continuare." (p. 139) ...Dar toată această polologhie e doar pentru
a explica de ce borcanele din cămara mătuşii poartă etichete cu
inscripţii precum "Dulceaţă de cireşe. Mai 1984. Inaugurarea
Canalului Dunăre - Marea Neagră" sau "Gem de coji de portocală.
Martie 1987. Vizita tov. N. Ceauşescu in Zair".
Oricum, in timp ce Nelu Sanepidu
does Romania,nici in orăşelul A... lucrurile nu stau chiar
pe loc. Căci, dacă introspectivul abisal din primul capitol al
cărţii devine apoi un Don Juan care dă iama printre "femeile
Republicii", in schimb, Iuliu Borna, celălalt prof de română din
şcoală, care la aniversară işi agasase prietenul cu o partidă de
hăhăială, se transformă treptat intr-un intelectual rasat şi
tenebros, care incepe chiar să scrie "marele roman" la care
Sanepidu visase doar. De altfel, această reconversie psihologică
forţată rămâne singura "metamorfoză" veritabilă din cadrul cărţii.
Chiar dacă fiecare personaj işi are bovarismele lui. Le are, la o
adică, chiar şi apaticul Willy Schuster, care la un moment dat
descoperă o "namilă" de cerb ("Avea pe puţin 230 de puncte"), ceea
ce va provoca o descindere cinegetică a Tovarăşului insuşi in
pădurea Steinburg.
Vânătoarea ii oferă prozatorului
prilejul unui nou tur de virtuozitate umoristică, asezonat de
această dată cu numeroase aluzii perfide la Mistreţul cu colţi
de argint, la Moartea căprioarei şi, inevitabil, la
Vânătoarea regală. Insă toate aceste manevre nu pot evita
impresia de inerţie şi de (auto)pastişă, de vreme ce Groşan nu face
decât să reincălzească aici o supă care, altminteri, fierbea
bine-mersi in povestirea O dimineaţă minunată pentru proza
scurtă din volumul Caravana cinematografică. In plus,
motivul vizitei (de lucru sau de plăcere, pe bune sau doar zvonită)
a Tovarăşului pare să se fi folclorizat oarecum de când Dan Lungu
l-a folosit in Sunt o babă comunistă!, iar Petru Cimpoeşu
l-a reşapat in Alte amintiri din provincie (deşi acolo era
vorba despre un alt Tovarăş...).
Cel mai dezolant rateu al
romancierului mi se pare insă acela dinspre finalul volumului, când
Iuliu Borna dezvăluie cauza primă a evenimentelor prin care
trecuseră oamenii din A... in ultimele luni: ce scrie el, aia e!
Las la o parte faptul că printr-un asemenea insert metanarativ
Groşan işi reciclează in chip dezamăgitor trucul său preferat, care
era de efect cu câteva cincinale in urmă (in Marea
amărăciune, de pildă), dar care tinde să devină acum obositor
de la atâta uzură. Mai trist mi se pare că, prin acest procedeu,
care aduce intrucâtva cu finalul la fel de arbitrar din Pupa
Russa a lui Gheorghe Crăciun, prozatorul destramă iluzia
ficţiunii pe care o ţesuse până atunci cu o naturaleţe şi cu o
vervă care nu i s-ar putea contesta nicicând, arătând astfel că nu
poate duce la bun sfârşit o naraţiune mai amplă. Or, in aceste
condiţii, nici nu ştiu dacă mai are rost să mai menţionez
deznodământul de un senzaţionalism forţat al volumului de faţă sau
să mai fac vreun pronostic in privinţa următorului. Pentru mine,
pretenţiile de romancier ale lui Ioan Groşan s-au risipit de tot la
p. 256, când Iuliu Borna ii livrează maiorului de Securitate Ion
Dobre o replică total neinspirată: "Tot ce scriu... sau aproape
tot... se transformă in realitate... pot să vă şi
demonstrez..."
Ioan Groşan rămâne, fără
indoială, un excelent povestitor, care şi-a câştigat deja pe drept
cuvânt statutul de cetăţean de onoare in canonul umoriştilor români
din toate timpurile. Dar, ca romancier, el pare să locuiască pe o
planetă aparte, una pe care insuşi autorul Trenului de
noapte a descris-o cu lux de amănunte intr-unul dintre - să
zicem... - romanele sale.
*) Ioan Groşan, Un om din
Est, svol. It, Noul Scris Românesc - Tracus Arte, Bucureşti,
2010, 294 p.
ANDREI TERIAN (n. 30
noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere şi Arte a
Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, cercetător la Institutul de
Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" din Bucureşti, redactor
la revistele Cultura şi Euphorion. Este doctor in
filologie - cu distincţia Summa cum laude - al Universităţii
din Bucureşti (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul
literar şi artistic, Bucureştiul cultural,
Cuvântul, Euresis, România literară,
Vatra ş.a., totalizând peste 400 de studii şi articole
publicate in periodice şi in volume colective. Dintre criticii
generaţiei sale, a obţinut cel mai mare număr de voturi la
anchetele BEST ("Bursa tinerilor scriitori", organizată de
Bucureştiul cultural in 2006) şi "Cei mai buni 5 tineri
scriitori ai momentului" (Colocviul Tinerilor Scriitori,
Cluj-Napoca, 2007).