CRONICA LITERARA/ Prea poet
Autor:
Daniel Cristea Enache
28.04.2010
Monede cu
portretul meu*, cel mai recent volum de versuri semnat de
Mircea Bârsilă, este primul pe care i-l citesc. Discreţia autorului
şi difuzarea precară a editurilor la care şi-a publicat, după 1989,
poezia şi studiile critice au tot amânat această intâlnire cu
criticul de intâmpinare care vrea să fie un istoric literar, dar şi
un cronicar al actualităţii editoriale.
Dată fiind insă mica legendă din
jurul lui Mircea Bârsilă, Poetul prin definiţie şi cu majusculă,
neatins de comercializarea atâtor literatori autohtoni şi
intâmpinat sărbătoreşte, ca un artist pur, de către Alex.
Ştefănescu, Valeriu Cristea ori Gheorghe Grigurcu, mi-era limpede
că, aşa cum soarele răsare şi apune in fiecare zi, primăvara se
preface in vară şi vara va face loc toamnei, vacile, cu cip sau
fără, se mulg, mânjii zburdă, iar oile se tund, voi ajunge la un
moment dat să scriu despre lirica sa.
Chiar şi fără să apară la
Editura Pământul, poemele lui noi m-ar fi impins către aceleaşi
analogii. Intrucât ele se aşează şi se dispun tematic astfel incât
să haşureze un spaţiu rural-ideal, o Arcadie autohtonă recompusă şi
descompusă in elementele fundamentale, cu tot cu ritmurile neceare
de accesare. Şi pentru că Arcadia aceasta e definitiv pierdută şi
imposibil de regăsit in lumea exterioară, tumultuoasă, zgomotoasă,
poetul o interiorizează. O salvează nu prin desene peisagistice şi
proiecţii mitologice, dar printr-o regăsire pe cont propriu a
structurii ei ideale.
Un poem mai puţin izbutit ca
Un azur feminin ne va reţine atenţia anume prin această
laborioasă căutare a izvoarelor pierdute. Crezând in ele, poetul le
va redescoperi: "Cred! Cred!/ In şuierul polizoarelor şi in mirosul
bidoanelor de petrol./ In onoarea de a fi treziţi, in zori, de
ciripitul anacronic al vrăbiilor şi de şuierul graurilor./ In cei
ce trec «umăr la umăr cu duzii prin vară»./ In aerul proaspăt tras
in piept, dimineaţa, la o fereastră ale cărei perdele sunt munţii./
In călduroasele ceasuri de toropeală şi azur/ - un azur feminin -
ale amiezei de vară/ când toate izvoarele acestor ţinuturi cu
văgăuni şi ogaşe/ - inclusiv cele venite, pe sub pământ, din
Arcadia -/ incep să prindă o pojghiţă protectoare de gheaţă la
margini./ In feluritele clinchete cu un caracter subtil şi
particular/ aduse, uneori, printre frunzele arborilor, de câte-o
adiere,/ şi pe care urechile oamenilor - ale celor nevoiţi să
schimbe macazul către metafizică -/ tind să le prefacă in strigăte:
nişte strigăte/ de undeva din interior! In tot ce incepe să prindă
contururi. /In roşul sărut al zorilor. In buruienile plângând,
adesea,/ in hohote, dar pe care nimeni nu le aude. In adevăr. In
frumuseţe. In puritate."
Ideea, frumoasă, s-ar putea
exprima in mai puţine şi mai puţin căutate vorbe. Expresia poetului
este ceremonioasă şi pe alocuri greoaie, de un retorism care se
incarcă lent; şi intr-un mod prea manifest pentru a-l capta pe
cititor. Apropierea de sfârşitul experienţei poetice ce se va
materializa in Carte nu schimbă cu nimic ritmul mereu domol al
execuţiei. Neaflându-şi, cum mărturiseşte, liniştea,
poetul-personaj o oferă propriilor texte, respiraţiei lor egale:
"Mă apropii de sfârşitul acestei cărţi pe care/ am scris-o impreună
cu becul de 60 de waţi atârnat/ in tavan, dar liniştea nu mi-am
aflat-o./ Poate că liniştea mea este la tine, gândacule/ de sub
scoarţa copacului,/ unde citeşti romane de aventuri, in aşteptarea
iernii,/ şi poezii in stilul vetust al privighetorii lui Teocrit./
Sau la tine, vierme cu dungi liliachii şi care te iniţiezi,
ingândurat, in heraldica fructelor" (Realitatea din
grădină).
In intregul volum, ciripesc
vrăbiile şi bâzâie tăunii; cucul, pitpalacii şi cârsteiul,
sticleţii şi pitulicile, cintezoii şi alte păsărele işi fac de cap
intr-o natură ocrotită de privirea iubitoare a poetului. Dar parcă
nimic nu se aude "dincoace" de poezie, pe suprafaţa ei de acces, nu
in fundul de lume pierdută. Efectul imi pare bine controlat de
autor, dar destul de obositor prin repetitivitate. De la un poem la
altul şi de la prima la ultima pagină a volumului, Mircea Bârsilă
face, practic, aceeaşi lirică, voit demodată şi
polemic-anacronică.
O excepţie de la regulă o
constituie O existenţă sidefie, pronunţat nichitastănesciană
(şi deci histrionică, spectaculară, cu detentă imaginativă), până
la finalul contaminat de Geo Dumitrescu: "Sunt cel ce sunt: un brad
aplecat/ peste frumoasa genune dintre sânii unei femei;/ mârâie
toată noaptea, intărâtate, spre mine,/ imaginarele fiare din
oglinzile ei./ Iată-mă strângând in braţe o omidă/ la marginea incă
verde a unei frunze de dud;/ până şi pietrele işi intorc,
somnoroase,/ unica lor tristeţe, spre sud./ Iată-mă sub chipul unui
inorog/ ţinut de-o tânără prinţesă, in sclavie./ Sunt, intr-adevăr,
cel ce sunt:/ o existenţă inoxidabilă, sidefie./ O copie - greşită!
- a zeului Proteus/ numit şi «Arlechinul» de zeii cei târzii./ A fi
un cal, pentru o clipă, in faţa unui cal./ A fi un bob de strugure,
in faţa unei vii./ (...) Eu simt cu sângele - vai, mie! -
cel din creier/ şi imi revin - când sunt indrăgostit - la
normal".
Iar un poem care se detaşează de
restul prin chiar calităţile lui figurative şi expresive este
Domnul administrator: "Singurătatea - adevărata singurătate
- incepe/ abia când ii vezi aievea balegile de vită mare şi blândă/
prin apartamentul cu trei camere. Ii aduci iarbă/ intr-un geamantan
vechi, o adăpi, seară de seară, in cada/ emailată. Asemenea
braţelor unei cruci: lungile coarne cu vârful plesnit/ ale acestei
prezenţe pe care nu o vezi decât tu. Il rogi/ pe domnul
administrator al blocului să te scrie cu două/ persoane in
registrul său, dar acest nemernic,/ pentru că nu poţi să-i spui
altfel, se uită la tine pieziş./ Ii arăţi balegile şi el te
sfătuieşte să te odihneşti mai mult/ sau te invită, condescendent,
la o bere. Adevărata/ singurătate incepe abia când ii simţi aievea
prezenţa/ de vită mare şi blândă, in apartamentul ticsit cu volume/
de poezii - mai ales poezii de dragoste./ Ii aduci iarbă intr-un
geamantan vechi/ şi urmăreşti, până târziu, impreună cu ea filmele/
şi emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul aşezat/
pe colţ, in sufragerie, intre leandrul de la fereastră/ şi tabloul
din perete, dăruit cândva de un amic, şi in care/ un nou Sfântul
Gheorghe omoară iarăşi balaurul".
Apar de asemenea mai multe
fragmente puternice, fie la inceputul câte unui text (Dacă s-ar
intoarce bunicul, Vorbe pentru vânt), fie la finalul lui
(Intâia fereastră luminată, Oglindă de buzunar), dar
autorul nu deţine capacitatea "tehnică" de a le prelungi in
ansamblul vizionar. Altfel spus, performanţa realizată pe spaţiul
unei strofe memorabile nu se susţine intr-un montaj liric pe
măsură. Adesea inspirat (Poetul!), Mircea Bârsilă pierde puncte
prin construcţia propriu-zisă a intregului, nesusţinut până la
capăt (sau de la bun inceput) prin viziune. Două exemple de
basculare. In Prietenul nostru octombrie, găsim pe la
mijlocul paginii câteva versuri frumoase: "S-a intors din nou/
prietenul nostru cu panataloni din piele de şarpe şi cravată/ in
dungi. Iată-l culegând agrafe şi nasturi de sutiene,/ din iarba cu
fire mărunte/ crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor".
Imediat vine insă un vers neinspirat, emfatic, care "taie"
literalmente poemul: "Iată-l in rolul de dirijor al fanfarelor de
culori ale toamnei". In Profeţie, avem situaţia inversă. Mai
intâi un vers afectat alegoric şi ostentativ mitologic: "Din
labirinturi curge din nou un fir de sânge de taur.". Şi apoi, două
de o remarcabilă "simplitate": "Şi bucăţelele doar cât un grăunte
şi pe care abia le rupem/ - şi numai cu patentul - din
realitate".
Radu G. Ţeposu ii reproşa lui
Mircea Bârsilă "abuzul caligrafiei". Şi pe bună dreptate. Autorul
ajunge să caligrafieze până şi intr-o artă poetică in care direcţia
iniţială era complet diferită: "Frânturi, imagini, scene disparate,
fragmente/ scoase la iveală, pe rând, din propriul lor intuneric:/
un cal priponit in apropierea unei mori de apă,/ o gară in
aşteptarea unui tren intârziat şi unde, adesea, nu urcă nimeni,/ un
schit pe un deal, o fantomă, o stradă pustie, un afiş lipit pe un
stâlp,/ un hotel vechi cu toate ferestrele intunecate,/ iar in
dreptul uşii de la intrare/ o femeie sulemenită şi un soldat cu
ochii/ ca nişte tăciuni aprinşi,/ lăsând impresia că nu cad de
acord asupra preţului -/ sau o ceată de nouri mărunţi,/ sau puiul
de căprioară din curtea comisariatului de poliţie,/ un camion rămas
in pană la marginea unei şosele care seamănă cu un râu limpede,/ o
coroană de flori atârnată, ca un colac de salvare, la gâtul unei
cruci,/ o statuie de bronz şi o nuntă de câini pe un platou
asfaltat,/ felurite imagini lipsite de corelaţie,/ felurite imagini
luate prin surprindere,/ cum de lumina unui reflector, in noapte,/
incât nici nu-şi dau seama, pe moment, ce se
intâmplă".
Eu aş observa insă, in intregul
volum, un abuz de... poezie. Având o idee inaltă despre aceasta,
dacă nu o mistică a impărtăşirii ei, autorul nostru (postmodernist
numai prin proximităţi biografice) e deficitar in pragmatica
enunţului liric: in tensiunile pe care ar trebui să le producă, in
rupturile de planuri şi registre prin care interesul cititorului să
fie menţinut. Monotonia acestor reiterate Monede cu portretul
meu putea fi o coordonată lirică atent preparată; dar e vorba,
mai degrabă, de o imposibilitate a scriitorului in a opera
disocieri şi selecţii, transferuri de sens şi resemnificări
expresive. Lecţia nichitastănesciană rămâne să fie aprofundată.
Talentul, evident aici, nu e suficient.
Cum să spun? Este prea poet
acest poet atât de inzestrat.
*) Mircea Bârsilă, Monede cu portretul meu, Editura Pământul, Piteşti, 2009, 112 p.