EVENIMENT EDITORIAL/ Tezaurul României este acum intreg

Autor: Jana Balacciu Matei 28.04.2010

Academia Română a celebrat pe 21 aprilie incheierea unui proces de dimensiuni cu adevărat epopeice: tezaurizarea, intr-un dicţionar de referinţă, a patrimoniului comun tuturor românilor - cuvintele lor. Un proces de nu mai puţin de 105 ani, dacă numărăm anii din 1906, când apărea prima lui coală, dar, in fapt, de aproape un secol şi jumătate. Căci proiectul ca atare data incă din 1869, când recent intemeiata Academie Română şi-l trecea printre primele ei obiective. Trei membri ai forului academic, I. Heliade Rădulescu, A. Treboniu Laurian şi I.C. Massim, au fost insărcinaţi cu realizarea acestui obiectiv primordial, sarcină de care de altfel s-au şi achitat, rapid, ultimii doi, care au publicat in 1873-1877 cele trei volume ale "Dicţionarului limbei române",conceput, firesc, ca un dicţionar normativ (de care era stringentă nevoie). Cu reale merite, estompate insă, mai ales, de greoaia ortografie latinizantă şi de exagerările latiniste, dicţionarul şi-a ratat insă menirea, trezind reacţii dure inclusiv din parea filologilor. Poate opţiunea lor de atunci, pentru lexicul curent, al limbii vorbite, a marcat nu doar destinul dicţionarului academic, ci şi al limbii române literare, cu norme mereu fluide.

Următoarea fază, marcată de intervenţia hotărâtă a regelui Carol I, care cerea Academiei "monumentul nepieritor", ce urma să se numească "Magnum Etymologicum Romaniae", punându-i la dispoziţie şi 6000 de lei aur anual, va purta amprenta personalităţii enciclopedice a lui B. P. Hasdeu care, in 13 ani, a publicat trei volume (ajungând insă doar până la cuvântul "bărbat"). Nu era un ritm "lent", dacă ne gândim că omologii săi francezi din sec. XVII işi publicaseră dicţionarul, inceput in 1635, abia in 1694, dar, pe de o parte, lumea românească avea de recuperat două secole de intârziere, iar, pe de altă parte, lucrarea, monumentală, a lui Hasdeu era de fapt o enciclopedie, nu un dicţionar de limbă.
Nici următorul desemnat, in 1897, lingvistul ieşean Al. Philippide, cu grupul lui de colaboratori, nu avea să corespundă exigenţelor Academiei: avea să strângă un imens material documentar şi să redacteze literele A-C, dar nu concepea tipărirea lucrării inainte de definitivarea intregului manuscris. Astfel incât Academia va numi in 1906 ca redactor responsabil al dicţionarului pe proaspătul ei membru corespondent, Sextil Puşcariu. Inspirată alegere, căci tânăr (avea doar 29 de ani), excepţional pregătit, cu o rară deschidere spre toate domeniile culturii scrise, cel care tocmai publicase la Heidelberg un dicţionar etimologic al limbii române, avea şi conştiinţa clară a nevoii imperioase de a inainta "cu paşi alergători, străbătând in câteva decenii drumuri pe care alte neamuri, cu o dezvoltare istorică normală, le-au umblat in curs de secole". Prima coală va apărea, profitând şi de generozitatea lui Philippide, care ii pune la dispoziţie tot materialul cules, in decembrie 1906. Acum incepe in fapt istoria lucrării incheiate in urmă cu o săptămână. Cu echipa sa de la Cluj (din 1919 lucrările se desfăşoară la Muzeul limbii române intemeiat aici de el, primul institut de lingvistică din ţară, cu cea mai bună şcoală de lingvistică din perioada interbelică), Puşcariu va publica (cu intreruperile datorate războiului) până in anul morţii, in trei volume masive (peste 3.000 de pagini) literele A-L (pină la, celebrul, cuvânt "lojniţă", litera D doar parţial).
De acum inainte, destinul dicţionarului este determinat atât de avatarurile sociale (reluat in 1949 la Institutul de Lingvistică din Bucureşti sub conducerea lui Iorgu Iordan, abandonat in 1952, din nou reluat, de la litera M, in 1959, când in elaborarea lui sunt implicate toate cele trei mari centre universitare - Bucureşti, Cluj, Iaşi, iar pentru coordonare lui Iorgu Iordan i se adaugă Al. Graur şi Ion Coteanu), cât şi de modificările de concepţie. S-au schimbat generaţiile, din 1997, alţi redactori responsabili (academicienii Marius Sala şi Gheorge Mihăilă) şi-au asumat continuarea lucrării, pentru ca, in sfârşit, in acest aprilie 2010 ultimul volum al lucrării să poată fi tipărit. In total: 17.885 de pagini, cu peste 175.000 de cuvinte şi variante.
O muncă sisifică, dar care trebuie luată practic de la inceput: partea redactată de Puşcariu este deja imbătrânită, trebuie imbogăţită şi refăcută, restructurată. Abia incheiată, construcţia catedralei limbii române continuă.