EVENIMENT EDITORIAL/ Tezaurul României este acum intreg
Autor:
Jana Balacciu Matei
28.04.2010
Academia Română a celebrat pe 21 aprilie incheierea unui
proces de dimensiuni cu adevărat epopeice: tezaurizarea, intr-un
dicţionar de referinţă, a patrimoniului comun tuturor românilor -
cuvintele lor. Un proces de nu mai puţin de 105 ani, dacă numărăm
anii din 1906, când apărea prima lui coală, dar, in fapt, de
aproape un secol şi jumătate. Căci proiectul ca atare data incă din
1869, când recent intemeiata Academie Română şi-l trecea printre
primele ei obiective. Trei membri ai forului academic, I. Heliade
Rădulescu, A. Treboniu Laurian şi I.C. Massim, au fost insărcinaţi
cu realizarea acestui obiectiv primordial, sarcină de care de
altfel s-au şi achitat, rapid, ultimii doi, care au publicat in
1873-1877 cele trei volume ale "Dicţionarului limbei
române",conceput, firesc, ca un dicţionar normativ (de care era
stringentă nevoie).
Cu reale merite, estompate insă, mai ales, de
greoaia ortografie latinizantă şi de exagerările latiniste,
dicţionarul şi-a ratat insă menirea, trezind reacţii dure inclusiv
din parea filologilor. Poate opţiunea lor de atunci, pentru lexicul
curent, al limbii vorbite, a marcat nu doar destinul dicţionarului
academic, ci şi al limbii române literare, cu norme mereu
fluide.
Următoarea fază, marcată de
intervenţia hotărâtă a regelui Carol I, care cerea Academiei
"monumentul nepieritor", ce urma să se numească "Magnum
Etymologicum Romaniae", punându-i la dispoziţie şi 6000 de
lei aur anual, va purta amprenta personalităţii enciclopedice a lui
B. P. Hasdeu care, in 13 ani, a publicat trei volume (ajungând insă
doar până la cuvântul "bărbat"). Nu era un ritm "lent", dacă ne
gândim că omologii săi francezi din sec. XVII işi publicaseră
dicţionarul, inceput in 1635, abia in 1694, dar, pe de o parte,
lumea românească avea de recuperat două secole de intârziere, iar,
pe de altă parte, lucrarea, monumentală, a lui Hasdeu era de fapt o
enciclopedie, nu un dicţionar de limbă.
Nici următorul desemnat, in
1897, lingvistul ieşean Al. Philippide, cu grupul lui de
colaboratori, nu avea să corespundă exigenţelor Academiei: avea să
strângă un imens material documentar şi să redacteze literele A-C,
dar nu concepea tipărirea lucrării inainte de definitivarea
intregului manuscris. Astfel incât Academia va numi in 1906 ca
redactor responsabil al dicţionarului pe proaspătul ei membru
corespondent, Sextil Puşcariu. Inspirată alegere, căci tânăr (avea
doar 29 de ani), excepţional pregătit, cu o rară deschidere spre
toate domeniile culturii scrise, cel care tocmai publicase la
Heidelberg un dicţionar etimologic al limbii române, avea şi
conştiinţa clară a nevoii imperioase de a inainta "cu paşi
alergători, străbătând in câteva decenii drumuri pe care alte
neamuri, cu o dezvoltare istorică normală, le-au umblat in curs de
secole". Prima coală va apărea, profitând şi de generozitatea lui
Philippide, care ii pune la dispoziţie tot materialul cules, in
decembrie 1906. Acum incepe in fapt istoria lucrării incheiate in
urmă cu o săptămână. Cu echipa sa de la Cluj (din 1919 lucrările se
desfăşoară la Muzeul limbii române intemeiat aici de el, primul
institut de lingvistică din ţară, cu cea mai bună şcoală de
lingvistică din perioada interbelică), Puşcariu va publica (cu
intreruperile datorate războiului) până in anul morţii, in trei
volume masive (peste 3.000 de pagini) literele A-L (pină la,
celebrul, cuvânt "lojniţă", litera D doar
parţial).
De acum inainte, destinul
dicţionarului este determinat atât de avatarurile sociale (reluat
in 1949 la Institutul de Lingvistică din Bucureşti sub conducerea
lui Iorgu Iordan, abandonat in 1952, din nou reluat, de la litera
M, in 1959, când in elaborarea lui sunt implicate toate cele trei
mari centre universitare - Bucureşti, Cluj, Iaşi, iar pentru
coordonare lui Iorgu Iordan i se adaugă Al. Graur şi Ion Coteanu),
cât şi de modificările de concepţie. S-au schimbat generaţiile, din
1997, alţi redactori responsabili (academicienii Marius Sala şi
Gheorge Mihăilă) şi-au asumat continuarea lucrării, pentru ca, in
sfârşit, in acest aprilie 2010 ultimul volum al lucrării să poată
fi tipărit. In total: 17.885 de pagini, cu peste 175.000 de cuvinte
şi variante.
O muncă sisifică, dar care
trebuie luată practic de la inceput: partea redactată de Puşcariu
este deja imbătrânită, trebuie imbogăţită şi refăcută,
restructurată. Abia incheiată, construcţia catedralei limbii române
continuă.