MEMORIA CARTII POSTALE/ O juvenilă premilitărie ideologică

Totul a inceput imediat după invazia Cehoslovaciei de către URSS, cu sprijinul altor cinci state membre ale Tratatului de le Varşovia, in noaptea de 20 spre 21 august 1968. La celebrul miting din faţa balconului clădirii CC al PCR, pe Ceauşescu - imbătat de aerul unui autentic sprijin popular emanat de zecile de mii de bucureşteni speriaţi de posibilitatea unei intervenţii a Armatei Roşii - l-a luat valul şi a ieşit din tonul prudent pregătit al discursului, condamnând cu vehemenţă invazia sovietică şi anunţând totodată că "intregul popor român nu va permite nimănui să incalce teritoriul patriei noastre".

Cu doar câteva ore inainte, tot el hotărâse reinfiinţarea gărzilor patriotice muncitoreşti (amintindu-şi probabil de bandele de mardeiaşi instruite de NKVD in septembrie-octombrie 1944 pentru acţiuni de intimidare şi preluare a puterii politice de către comunişti in februarie-martie 1945 sau de reflexul de frică transmis de revoluţia anticomunistă din Ungaria datorită căreia au fost imediat infiinţate gărzile muncitoreşti la 5 noiembrie 1956, desfiinţate apoi in 1962).

La 5 septembrie 1968 a fost semnat Decretul privind constituirea, organizarea şi funcţionarea gărzilor patriotice ca o organizaţie paramilitară aflată la dispoziţia PCR, iar la 15 noiembrie 1968 a apărut şi Legea nr. 33 privind pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. Conceptul, ce avea să fie atât de des şi cu drag invocat mai târziu de generaţii intregi de tovarăşi şi domni generali şi colonei ai armatei române, privind "războiul intregului popor pentru apărarea ţării", avea să fie legiferat abia pe 28 decembrie 1972, prin Legea nr. 14 privind apărarea naţională a RSR.

Greu de spus dacă Nicolae Ceauşescu a vizionat acea secvenţă filmată la 20 aprilie 1945 cu Hitler având gulerul ridicat al mantalei, felicitând câţiva copilandri inţepeniţi in uniformă - ultimii-apărători-carne-de-tun ai Berlinului asediat de Armata Roşie şi dacă modelul organizaţiei Hitlerjugend a generat ideea formaţiunilor tineretului pentru apărarea patriei. Doar Dumnezeu i-a ferit pe adolescenţii români să ajungă intr-o asemenea teribilă situaţie, a unui război al intregului popor in care să fie sacrificaţi de Dictator, desigur după ce acesta i-a felicitat călduros.

Potrivit legilor române, aşa cum au fost ele inspirate de Ceauşescu, tineretul şcolar incepând din clasa a IX-a, băieţi şi fete cu vârste de la 16 la 20 de ani, trebuia să-şi insuşească cunoştinţe şi deprinderi militare, tehnice şi sanitare, să se călească fizic. Tinerii trebuiau "să fie educaţi in spiritul disciplinei şi ordinii, al internaţionalismului proletar, al abnegaţiei in apărarea independenţei şi suveraniţăţii naţionale, a cauzei socialismului şi păcii in lume". Instrucţia urma să fie executată centralizat (in curtea liceului, in tabere de profil, in poligoanele armatei sau ale gărzilor patriotice) de ofiţeri şi subofiţeri in rezervă (profesori de liceu, maiştri, educatori) sub conducerea UTC şi cu sprijinul organelor de stat, in principal a Ministerului Apărării Naţionale pentru armament şi muniţie. In schimb, adolescenţii trebuiau conform Legii 14/ 1972 să-şi procure contracost (adică din banii părinţilor) masca contra gazelor şi trusa sanitară antichimică, iar ulterior chiar şi uniforma de pânză albastră cu beretă şi ecuson.

Dacă aşa stăteau lucrurile din punct de vedere oficial şi al propagandei de partid, amintirile adolescenţilor din acei ani consemnează secvenţe cu totul diferite, unele situate la graniţa tragicomicului. Astfel mulţi liceeni au aflat cu stupoare la orele de PTAP că in cazul unei lovituri nucleare se pot apăra neuitându-se la lumină, aruncându-se la pământ cu picioarele spre ciupercă şi acoperindu-şi capul cu mâinile. Tot la PTAP li se explica adolescenţilor (dintre care unii apucaseră să vadă acasă la video prima serie din Rambo sau din cele cu Chuck Norris in rolul colonelului Braddock) că oricât de puternici, bine inarmaţi şi numeroşi ar fi perfizii imperialişti care ar ataca ţara noastră, ei nu ar avea nici o şansă in faţa unei armate a intregului popor, care ar număra, hai, nu douăzeci, dar oricum câteva milioane bune de luptători.