IASII LUI PATRAS/ Elogiul diletantismului

Autor: Patras Antonio 05.05.2010
"Hudson declară că de multe ori in viaţa lui a inceput
să studieze metafizica, dar că intotdeauna studiul
i-a fost intrerupt de momentele de fericire"
Borges

In acelaşi an (1969) apăreau două "cărţulii" de foarte ingenioasă factură fragmentar eseistică - Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter şi Simptome -, semnate de tinerii pe atunci critici literari Matei Călinescu şi Virgil Nemoianu (in fotografie, impreună cu soţia şi fiul, in 2001).
Cu o coerentă structură epică ce transmitea, in forma parabolei, idei de o scânteietoare originalitate şi subversivă indrăzneală, microromanul mai vârstnicului Matei Călinescu reuşea să impună şi un memorabil, cum l-a definit cândva Eliade, "personaj-mit" (singurul "tip" de personaj inzestrat cu "o conştiinţă teoretică a lumii şi a propriului destin"), profet modern propovăduind doctrina mântuirii şi a libertăţii individuale prin refuzul integrării intr-o societate inacceptabilă. Faţă de "jucăreaua" aceasta cu tâlcuri grave, anunţând parcă prin simbolice bătăi de gong pericolul vinovatei servituţi voluntare, Simptomele lui Virgil Nemoianu au o mai pronunţată tăietură ludic-livrescă, un caracter mult mai liber, de exerciţiu intelectual, improvizaţie voioasă, apropiată compoziţional de tipul eseului conversaţional şi al notaţiilor fragmentare care au făcut faima lui Lichtenberg şi a câtorva diletanţi superiori, rataţi din prea multă imaginaţie, dintr-un soi de nerăbdare a spiritului insoţind mereu sentimentul inutilităţii, plictiseala gândului dus până in pânzele albe, gustul fad al ideii prea mult timp frecventate.
Oricât am căuta, nu vom găsi in Simptome vreun fel de suport epic, fie şi schematic, menit să vehiculeze un mesaj anume ori semnificaţii cu schepsis, autorul dorind parcă să exploateze numai virtuţile expresive ale compoziţiei fragmentar-dialogale, numai, după o fericită formulare, "romanescul ideii". Aşa cum cartea lui Matei Călinescu scoate in evidenţă un mod de gândire "lichterian", fără să ambiţioneze inventarierea şi clasificarea ideilor intr-un "sistem", şi Simptomele, ignorând tentaţia exhaustivităţii, configurează din fragmente şi notaţii disparate imaginea vie a unei inteligenţe in actu, răsfrântă in oglinda cu mii de feţe a sensibilităţii. Dar, dincolo de valoarea lor strict estetică şi de particularităţile "generice", extrem de interesant e că ambele texte constituie nucleele modelatoare ale programului teoretic şi ale viziunii critice implinite ulterior in studiile care le-au adus celor doi autori prestigiul internaţional. Dar, pe când Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter a fost mereu reeditată, câştigându-şi binemeritata preţuire a criticii şi a publicului cititor, Simptomele, in schimb, nu au avut un ecou pe măsură, nedreptate asupra căreia incearcă să atragă atenţia paginile de faţă.
Ideea scrierii unui jurnal "de noapte", de idei şi notaţii voit impersonale i-o datorează Nemoianu, după propriile mărturisiri, lui Ion Negoiţescu, traducătorul lui Lichtenberg şi prietenul câtorva dintre cei mai remarcabili tineri intelectuali care incepeau să se afirme la inceputul anilor '60, mai toţi proveniţi din mediul universitar, poligloţi şi cu studii solide (printre ei, şi Matei Călinescu, şi Toma Pavel). Grupând fragmentele in jurul unor teme-nucleu, de unde şi impresia unei organizări pointillist-muzicale, fără o minimă preocupare pentru desfăşurarea aşa zicând "pe orizontală", succesiv-lineară, Nemoianu a inventat, in maniera jocului livresc, şi o strategie paratextuală deloc complicată, in pofida aparenţelor: după o scurtă notă a "editorului" (fictiv, fireşte), discursul e atribuit lui Pius F., mai mult bandă de inregistrat decât alter ego auctorial vehiculând o gândire proprie. Credibilitatea acestui personaj delegat cu funcţia reflectantă (ca "martor") e subminată din capul locului, nu insă până intr-atât cât să-l compromită cu totul, după cum ar fi vrut insinuantul editor. Pius F. nu face altceva decât să consemneze ce spun ceilalţi şi, in special, magistrul Clarian (abia acesta un purtător de cuvânt al autorului). Forma literară nu e, totuşi, deloc "intâmplătoare, aşa cum natura produce uneori spontan lucruri folositoare", după răutăcioasele vorbe ale editorului. Oricât de indoielnic din punct de vedere al inteligenţei, Pius F. tot un reprezentatant ficţional ce vehiculează mesajul autorului rămâne, iar observaţiile sale din Cuvântul inainte nu-l incriminează in asemenea măsură incât să ne facă să ignorăm punctul său de vedere. Vag personalizată, perspectiva "martorului" acestuia indică dorinţa de a intra in dialog cu celelalte personaje - instanţe discursive. Din spusele sale, admiraţia i se indreaptă constant către Clarian, inţeleptul ale cărui opinii şi vorbe memorabile işi propune să le tezaurizeze cu sfinţenie. Ca prieten al maestrului, demn de consideraţie i se pare, apoi, Almador, individualizat mai pregnant şi prin trăsături fizice: "om mare de stat, butucănos şi puternic, cu faţa blândă, de copil, care se supăra rar şi zgomotos". Cu ceva rezerve e acceptat totuşi pe lângă ilustrul tandem Pterodactilul, individ "negru la gând, ca şi la chip, ciolănos, dezarticulat şi oacheş". Credinciosul discipol ţine să-şi exprime nedumerirea faţă de toleranţa magistrului care i-a ingăduit in preajma sa pe Tironides şi Spiridanik, "doi măscărici obraznici", unul "mic şi rău", celălalt de-a dreptul "stupid", dar şi pe "filfizonul" Adelhio, "un monden năzuros". In fine, piosul cirac binevoieşte să-şi incheie precuvântarea, nu fără a-şi lua anumite măsuri de prevedere care să-l absolve de eventualele reproşuri ale cititorilor onorabili şi cu "naturelul" poate cam prea simţitor: "dacă am inregistrat şi unele din ieşirile groteşti sau superficiale ale invitaţilor, am făcut-o doar ca să stârnesc râsul şi oprobriul lumii".
Lectura textului propriu-zis dovedeşte caracterul in fond amuzant-inventiv al prologului, dând apă la moară cârcotaşului editor, in special ipotezei privind intenţia mistificatoare a autorului care-şi va fi imaginat şi el şi va fi pus in scenă, asemeni eruditului iluminist transilvan in subsolul eroi-comicei sale poeme, spectacolul tuturor interpretărilor posibile ale propriului text, de la nivelul celei mai rudimentare literalităţi până la glosa savantă şi acribiosul comentariu filologic. Dar, spre deosebire de ceea ce se intâmplă in "subterana" Ţiganiadei, aşa-zisele "personaje" (menite să joace, in fapt, rolul de simple chei muzicale", un fel de comentatori imaginari, dar nu ai unui text anume, ci ai literaturii in genere) din cartea lui Nemoianu nu se disting mereu unele de celelalte prin discurs, iar criticul nici nu ţine să dramatizeze printr-un veritabil dialog cuvintele participanţilor la "banchet". Senzaţia de monotonie stilistică persistă, in ciuda nuanţărilor şi perspectivelor care luminează aspecte infinitezimale ale ideii, iar fragmentele nu se succed in virtutea unui determinism cauzal (ceea ce am menţionat deja, anticipând), pentru că autorul se fereşte să pună un diagnostic, nu are incredere in instrumentele logicii şi nu "ergotează", manifestând o accentuată mefienţă in raport cu orice formă de dogmatism.
Deşi Simptome a fost, in punctul de plecare, un jurnal de idei, un jurnal totuşi, accentul se pune indeosebi pe impersonalitatea "simptomelor", şi nu pe subiectivitatea opiniei sau pe rezonanţa pe care ar putea-o avea impresia in planul conştiinţei individuale, iar percepţiile prea personale sunt proiectate pe un ecran abstract, golindu-se parcă de orice incărcătură afectiv-emoţională. De aceea nici nu sunt personajele altceva decât pure abstracţiuni, cu o funcţie strict retorică, măşti in care eul auctorial se deghizează şi se descompune ca o esenţă rară, de nerecunoscut la analiza in retortă. Unitatea monolitică a acestui "eu" se risipeşte parcă intr-o puzderie de fragmente, ca tot atâtea "simptome" dezvăluind caracterul multiplu şi inepuizabil al lumii, al specularităţilor inextricabile născute la hotarul instabil, nelămurit dintre viaţă şi text.
Teoreticianul de mai târziu al "secundarului" găseşte de la inceput "metoda" cea mai adecvată "criticii simptomatologice": aceasta presupune refuzul interpretării şi relativizarea maieutică a punctelor de vedere, fără insă a postula o relaţie directă (senzorială), nemediată (de conştiinţă) cu obiectul interpretării, pe linia a ceea de Susan Sontag numea, intr-o carte care a avut momentul ei de glorie, "erotica artei". "Simptomatologia" - cu toate elementele comune ce ar apropia-o de diverse alte "teorii" ori "concepţii" specifice mai cu seamă postmodernităţii (de la "gândirea slabă" la tot arsenalul subiacent de valori "alternative") - constituie, iată, o "invenţie" demnă de cel mai viu interes, configurând o ramură aparte a acelei incă de Nietzsche elogiate "ştiinţe" care are ca scop observarea şi analiza "suprafeţelor", a "epidermei" lucrurilor. Dacă e adevărat ce se zice, că nu iese niciodată fum fără foc, prin chiar existenţa sa "simptomatologia" semnalizează substanţialitatea realului, a existenţei "pline". Autorul insuşi sublinia, de altfel, că "literatura simptomatologică" ilustrează modul in care "accidentalul se articulează in general", pe linia "eseismului" ce marchează traseul ipotetic, conjectural al gândirii, de unde şi forma "deschisă" a textului.
"Simptomele" sunt aşadar un catalog de impresii şi notaţii pur descriptive şi, deopotrivă, de reflecţii. Oricât de ceţoasă, percepţia creează mereu "efectul de real", pentru că prinde aspectele vii, tranzitorii ale lumii fenomenale, insă reflecţia, deşi adoptă mecanismele paradoxului şi abandonează căile raţionamentului silogistic, din dorinţa de a nu ajunge mereu la aceleaşi concluzii prin aceeaşi, lemnoasă, dialectică, sfârşeşte invariabil in stereotipie. O dată constituit "procedeul", prin evitarea obstinată a clişeelor şi a locurilor comune, se cristalizează şi un modus cogitandi ce ajunge să fie parodiat chiar in text, unde am găsit exprimată ideea că orice paradox, mâncat de rugina timpului, se transformă intr-o formulare de infiorătoare banalitate. Iată câteva exemple: Maestrul Clarian afirmă intr-un loc: "Eleganţa este disimularea izbutită a efortului creator", "Modestia este o formă a orgoliului, iar timiditatea poate fi o formă dispreţului. Timiditatea este, in orice caz, o urmare a plictiselii şi a lipsei interesului, a absenţei in interlocutor a unor stimuli suficient de puternici pentru a infrânge inerţia". In acelaşi spirit, "măscăriciul" Spiridanik, in vorbele căruia gândirea maestrului emaimuţărită parodic, indrăzneşte să construiască şi el trouvailles à la mani're de: "Teribilismul este o formă a modestiei". In fine, până şi cinstitul Pius F. incearcă să-şi imite profesorul, nu din obrăznicie, ci din prea multă obedienţă, dând drumul in lume unor panseuri de intristătoare previzibilitate: "La unii timiditatea e orgoliu, la alţii orgoliul e timiditate" etc.
Simptomatologia pune aşadar in relief, deopotrivă, existenţa ca proces şi gândirea ca structură, fără a manifesta vreun interes oarecare pentru un conţinut anume. De aici şi funcţia privilegiată a imitaţiei şi insemnătatea "măştii" (s-ar umple destule pagini prin selectarea secvenţelor cu acest subiect), cum şi rolul aparte al parodiei, care se află faţă de obiectul-model intr-un raport similar celui dintre "simptom" şi "boala" la care acesta poate trimite. Oricum, ca formă "secundară", mai bine zis "secundă" in raport cu "originalul", parodia "subminează", dar şi scoate in lumină modelul, vădindu-i cele mai caracteristice articulaţii. O formă inconsistentă şi lipsită de originalitate nu poate fi parodiată. Altă variantă de mimetism, spontană (am văzut, ca in cazul lui Pius F.) o reprezintă prostia, cu care inteligenţa intreţine de altfel raporturi dintre cele mai fertile, binecunoscute lui Erasmus şi atâtor altor cărturari care nu dispreţuiau bucuriile vieţii: "O inteligenţă completă are neapărată nevoie să-şi asimileze prostia. De altfel, acesta este principalul păcat al multor inteligenţe moderne: o lipsă practică printre insuşiri. Prostia trebuie să fie o insuşire a inteligenţei in rând cu, de pildă, forţa, eficacitatea, amplitudinea, generozitatea" etc.
Cine face, de fapt, simptomatologie? Evident, "diletantul", adică - ţine să precizeze autorul - "uno que si diletta, delectantul", amatorul superior care refuză robia specializării, aşa cum veritabilul aristocrat cultiva artele liberale fără a persevera excesiv in vreuna anume, fără a risca să-şi piardă libertatea pentru atâta lucru. Iată ce crede Adelhio: "in momentul in care ştii prea mult despre un lucru el incepe să devină vulgar. Familiaritatea excesivă cu un domeniu al cunoaşterii degenerează in ordinar şi strident. De aici distincţia diletantismului", sau cum se caracterizează pe sine "maestrul" Clarian: "Sunt prea leneş ca să citesc filosofie şi prea ambiţios ca să nu o fac. Sunt prea leneş ca să fac curte femeilor şi prea curios ca să nu o fac. Sunt prea leneş ca să fac carieră dar o fac din plictiseală. Sunt prea leneş ca să fiu religios dar o fac din simţ al datoriei".
Urmând aceeaşi "logică" simptomatologică, vom spune că numai inţeleptul, recte diletantul, se poate "prosti", punându-şi pe cap tichia cu clopoţei. Specializarea duce la autarhie, la intristătoarea sterilitate a gândirii rupte de universul viu, bogat şi contradictoriu al simţurilor. De aceea se şi afirmă repetat necesitatea adecvării ideii la realitatea concretă: simptomatologia nu e nicidecum o manifestare a acelei maladii spirituale constând in carenţa generalului şi numită de Noica intr-un ingenios eseu "catholită". Nu despre o carenţă e vorba, cât despre accentul şi preţuirea pe care le dobândeşte individualul in raport cu generalul, nu ignorat, dar văzut ca sterilă abstracţiune: "Abundente sunt afirmaţii ca acestea: imi iubesc tatăl dar iubesc mai mult adevărul (Anna Comnen, S. XII). Ele nu ne indignează in măsură suficientă. Ipocrizia lor se invecinează cu bestialitatea. Sunt impotriva firii şi manifestări ale degenerării", "Fiecare om reprezintă o specie pe cale de dispariţie, deci nu poate fi ucis" etc.
Insistând pe aceeaşi direcţie trebuie remarcat că autorul nu-i face lui Clarian nici măcar schematic portretul fizic, pentru că personajul intruchipează spiritualitatea in starea cea mai pură, de "neprihănit ingheţ". Celelalte "ipostaze" (personaje) sunt insă vizibile, iar caracterul acesta concret sugerează tocmai "intruparea" dialogică a spiritului insuşi, aşa cum profunzimea se dezvăluie in "suprafaţă", iar "blânda pluralitate" (după o expresie a filosofului de la Păltiniş), aspectele diverse ale universului vizibil fac cu putinţă inţelegerea şi justificarea existenţei trăită, blagian şcolăreşte vorbind, "intru mister şi pentru revelare". Intr-un pasaj semnificativ se stabilesc cât se poate de limpede raporturile pe care le intreţine creaţia spirituală "inaltă" cu formele ei "secundare", mai precare şi mai modeste, dar la fel de necesare: "Aceste patru tipuri (epigonul, diletantul boem, diletantul gentilom şi eruditul, n.n.) alcătuiesc constelaţia marelui creator, il inconjoară in dans perpetuu, ii dau relief şi perspectivă, il salvează de la naufragiu. Nu arareori progenitura marelui creator se transformă in originea sa".
Intr-un fragment neinclus in volum, dar elaborat in aceeaşi perioadă (Preludii la o critică simptomatologică), Nemoianu stabileşte şi o "tradiţie" a "literaturii simptomatologice" care ar număra pe Macrobius şi Aulus Gellius, marii ei reprezentanţi din antichitate, pe Burton şi Browne in Anglia barocă, pe Lichtenberg in vremea iluminismului etc. Din literatura română selectează "din manualele lui Şincai, din comentatorii de subsol ai Ţiganiadei, din Odobescu, dintr-o enciclopedie medicală apărută la Buzău in 1910 şi premiată de Academie". Autorul sublinia, de asemenea, rolul "comentariului" in delimitarea hotarelor mereu glisante dintre critică şi literatură: "literatura simptomatologică se comportă ca o critică. Ea comentează existenţa, ilustrează legile (mai ales in abaterile lor). In schimb, critica simptomatologică se comportă ca o literatură: ea construieşte liber cu material literar. (...) O critică simptomatologică se comportă faţă de obiectul literar ca literatura simptomatologică faţă de obiectul real".
Acum, când avem la indemână mai toate cărţile profesorului stabilit de ani buni in America, microficţiunea aceasta eseistică n-ar putea fi oare citită şi ca un "subsol" al textelor critice propriu-zise, dacă acceptăm - şi nu văd ce ne-ar impiedica - reversibilitatea raportului literatură-critică? Cu siguranţă!Dacă citim atent vedem cum Clarian, Almador şi toate celelalte personaje de "galerie" formulează ideile de la care s-a revendicat mai apoi criticul, atât in studiul dedicat expresiei sentimental-idilice in literatura secolului al XVIII-lea, cât şi in celelalte volume care i-au adus indreptăţita notorietate, indeosebi Imblânzirea romantismului şi O teorie a secundarului. Cele mai indrăzneţe presupoziţii aici sunt expuse, in această cărticică de mare rafinament stilistic şi reflexiv. Aşa cum eseistica lui Eliade conţine intr-o formă mai liberă şi mai spontană lucrurile cu adevărat importante şi originale pe care istoricul religiilor şi-a clădit ulterior, cu răbdare, opera de erudiţie, scrierea aceasta de tinereţe a lui Nemoianu scoate la iveală cele mai vii şi fecunde elemente ale formării personalităţii sale, cu obsesiile, idiosincraziile şi fervorile de atunci. Recomandare suficient de convingătoare pentru a ne determina să scuturăm praful de pe copertele Simptomelor şi să le aducem in faţă, la lumină, dacă nu chiar pe primul raft, oricum, undeva mai la indemână.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.