ECOURI/ Călărind pe două veacuri şi aproape trei regimuri

Autor: Paul Negri 12.05.2010
Am dat zilele trecute, din pură şi fericită intâmplare, peste site-ul unui cotidian - La Liberté - din Elveţia. Am intârziat o clipă mai mult pe prima pagină, cum fac de fiecare dată cu o publicaţie străină. Vreau să văd cum arată lumea cea mare in paginile altora (chiar dacă mai nou sunt online), că de ale noastre nu duc lipsă. E multă rutină şi groasă monotonie şi pe aiurea: criza mondială glazurată cu bastoanele democratice de pe străzile Greciei, norul de cenuşă vulcanică care a transformat cerul Europei intr-un şorţ de gospodină robace, câteva declaraţii ţâfnoase ale unor bancheri.
Dintr-o curiozitate duios suspectă, am trecut apoi la rubrica Livres. Poate că unora de la noi, in materie de literatură, Elveţia le apare drept săracă şi periferică; in vreme ce de acolo privite lucrurile, adică dinspre Elveţia spre noi, s-ar putea ca situaţia să stea exact pe dos.
N-are rost să mai insist - am dat peste un articol substanţial, de jumătate de pagină - Ecrire la nudité des vaincus - semnat de Alain Faverger, care vorbeşte despre "un mare roman". Romanul se numeşte Ils arrivent, les barbares! şi a apărut la editura franceză Noir sur Blanc. Nu-i trebuie mult timp până să-mi dau seama că, de fapt, este vorba despre traducerea romanului Aşteptându-i pe invingători al lui Eugen Uricaru, semnată de Marily le Nir. (In paranteză fie zis, o iubitoare şi o constantă traducătoare de literatură română in spaţiul francez.)
Nu reuşesc să-mi dau seama din informaţiile cronicarului când anume a fost tradus romanul, cum scrie el, "de o mare densitate, debarcat in peisajul literar elveţian"; aşa că navighez pe site-ul Editurii Noir sur Blanc. De unde aflu că romanul a apărut la mijlocul anului trecut şi nu a trecut neobservat. In mensualul Le Matricule des Anges şi in bimensualul Quinzaine litteraire, a avut parte de cronici elogioase. Imi dau seama că inregistrez aceste informaţii cu oarecare intârziere, dar mă consolez cu gândul că, in fond, le-am aflat odată cu cititorii elveţieni.
Fără să vreau mi-am adus aminte de o cronică a lui Cezar Petrescu de la sfârşitul anilor '20 ai secolului trecut despre apariţia in Italia a unui roman de Liviu Rebreanu. Romanul deschidea o colecţie de scriitori străini contemporani la o prestigioasă editură italiană. El se adăuga altor traduceri şi, cu toate astea, cronicarul nu se putea abţine să nu facă o comparaţie intre instituţiile de profil româneşti şi cele poloneze, cehe şi chiar bulgare, concluzionând sec: Suntem tot cei mai din urmă.
De ce oare am sentimentul că in problema asta pentru noi timpul s-a oprit in loc atunci, de demult, intre cele două războaie? Am mai auzit de câteva proiecte şi, totuşi, suntem incă la inceput. De aceea consemnez cu bucurie apariţia in limba franceză a romanului lui Eugen Uricaru. Mai sunt alţi câţiva scriitori români ce publică in străinătate, dar despre care nu se ştie mai nimic.
Mă gândesc că, până la un punct, poate fi un lucru de inţeles că nu avem o politică editorială de cunoaştere a literaturii române in străinătate cu cap şi coadă. (Deşi nu mă pot abţine să nu spun că această situaţie se intinde pe o perioadă de timp prea de lungă ca să fie scuzabilă la nesfârşit; e aici un soi de incompetenţă, delăsare şi de nesimţire românească pură şi dură care a călărit pe două veacuri şi aproape trei regimuri politice. Ceea ce mă deranjează de-a dreptul (şi o pun tot pe seama nesimţirii administrative şi ancestrale) este de ce nici o instituţie a statului român abilitată in domeniul cultural nu are date minime despre producţia de carte românească aflată pe mapamond.

Dar poate că, aşa cum nu facem mare lucru pentru traduceri, nu merităm nici să ştim prea multe despre ele. In fond, viaţa cărţilor e ciudată sau, cum spunea cineva mai bine, "destinul lor se implineşte cu o graţie omenească".