ECOURI/ Călărind pe două veacuri şi aproape trei regimuri
Autor:
Paul Negri
12.05.2010
Am dat zilele trecute, din pură
şi fericită intâmplare, peste site-ul unui cotidian - La Liberté
- din Elveţia. Am intârziat o clipă mai mult pe prima pagină,
cum fac de fiecare dată cu o publicaţie străină. Vreau să văd cum
arată lumea cea mare in paginile altora (chiar dacă mai nou sunt
online), că de ale noastre nu duc lipsă. E multă rutină şi groasă
monotonie şi pe aiurea: criza mondială glazurată cu bastoanele
democratice de pe străzile Greciei, norul de cenuşă vulcanică care
a transformat cerul Europei intr-un şorţ de gospodină robace,
câteva declaraţii ţâfnoase ale unor bancheri.
Dintr-o curiozitate duios
suspectă, am trecut apoi la rubrica Livres.
Poate că unora
de la noi, in materie de literatură, Elveţia le apare drept săracă
şi periferică; in vreme ce de acolo privite lucrurile, adică
dinspre Elveţia spre noi, s-ar putea ca situaţia să stea exact pe
dos.
N-are rost să mai insist - am
dat peste un articol substanţial, de jumătate de pagină - Ecrire
la nudité des vaincus - semnat de Alain Faverger, care vorbeşte
despre "un mare roman". Romanul se numeşte Ils arrivent, les
barbares! şi a apărut la editura franceză Noir sur
Blanc. Nu-i trebuie mult timp până să-mi dau seama că, de fapt,
este vorba despre traducerea romanului Aşteptându-i pe
invingători al lui Eugen Uricaru, semnată de Marily le Nir. (In
paranteză fie zis, o iubitoare şi o constantă traducătoare de
literatură română in spaţiul francez.)
Nu reuşesc să-mi dau seama din
informaţiile cronicarului când anume a fost tradus romanul, cum
scrie el, "de o mare densitate, debarcat in peisajul literar
elveţian"; aşa că navighez pe site-ul Editurii Noir sur Blanc. De
unde aflu că romanul a apărut la mijlocul anului trecut şi nu a
trecut neobservat. In mensualul Le Matricule des Anges şi in
bimensualul Quinzaine litteraire, a avut parte de cronici
elogioase. Imi dau seama că inregistrez aceste informaţii cu
oarecare intârziere, dar mă consolez cu gândul că, in fond, le-am
aflat odată cu cititorii elveţieni.
Fără să vreau mi-am adus aminte
de o cronică a lui Cezar Petrescu de la sfârşitul anilor '20 ai
secolului trecut despre apariţia in Italia a unui roman de Liviu
Rebreanu. Romanul deschidea o colecţie de scriitori străini
contemporani la o prestigioasă editură italiană. El se adăuga altor
traduceri şi, cu toate astea, cronicarul nu se putea abţine să nu
facă o comparaţie intre instituţiile de profil româneşti şi cele
poloneze, cehe şi chiar bulgare, concluzionând sec: Suntem tot
cei mai din urmă.
De ce oare am sentimentul că in
problema asta pentru noi timpul s-a oprit in loc atunci, de demult,
intre cele două războaie? Am mai auzit de câteva proiecte şi,
totuşi, suntem incă la inceput. De aceea consemnez cu bucurie
apariţia in limba franceză a romanului lui Eugen Uricaru. Mai sunt
alţi câţiva scriitori români ce publică in străinătate, dar despre
care nu se ştie mai nimic.
Mă gândesc că, până la un punct,
poate fi un lucru de inţeles că nu avem o politică editorială de
cunoaştere a literaturii române in străinătate cu cap şi coadă.
(Deşi nu mă pot abţine să nu spun că această situaţie se intinde pe
o perioadă de timp prea de lungă ca să fie scuzabilă la nesfârşit;
e aici un soi de incompetenţă, delăsare şi de nesimţire românească
pură şi dură care a călărit pe două veacuri şi aproape trei
regimuri politice. Ceea ce mă deranjează de-a dreptul (şi o pun tot
pe seama nesimţirii administrative şi ancestrale) este de ce nici o
instituţie a statului român abilitată in domeniul cultural nu are
date minime despre producţia de carte românească aflată pe
mapamond.
Dar poate că, aşa cum nu facem mare lucru pentru traduceri, nu merităm nici să ştim prea multe despre ele. In fond, viaţa cărţilor e ciudată sau, cum spunea cineva mai bine, "destinul lor se implineşte cu o graţie omenească".