CARTEA DE POEZIE/ Ce ne mai fac optzeciştii?
Autor:
Felix Nicolau
12.05.2010
Cred că cel mai bine probează teoria
apocalipticului literar, vehiculată de Octavian Soviany, nu
scrierile neoexpresioniştilor, ci Oameni obosiţi* a
optzecistului Andrei Bodiu. Şi tot o optzecistă, Simona Popescu,
anunţa in Lucrări in verde că sfârşitul lumii nu va veni cu
fum şi pucioasă, ci "cu o antologie din poeţii
buzoieni".
La poetul braşovean societatea
postindustrială, stupid consumeristă, e anesteziată de langoare. In
spatele umorului lor coroziv, implicat deci, optzeciştii târzii au
avut mereu camuflată o tristeţe gen mal de si'cle. Deceniul
lor a fost prea scurt, dacă pot zice aşa (zic deceniu cu grijă,
căci lui Andrei Bodiu nu-i surâde ideea unui compartiment
nouăzecist).
Comunismul in agonie urma să fie incălecat dintr-un
salt de capitalismul laissez-faire. In poezie nu mai era
răbdare pentru fineţuri, fie ele exprimate haios-postmodern. Valul
2miist cu furia, deznădejdea şi patetismul lui, a dat năvală şi a
luat ochii tuturor. Retraşi cel mai adesea in buncăre universitare,
optzeciştii ies acum la suprafaţă şi iau la şmirghel rugina de pe
arme. Mai lenţi, mai vădit melancolici şi totuşi precişi in
fandările cu condeiul.
Andrei Bodiu mizează inteligent
pe nonpoeticitate. Poeme indesate, deloc locvace, fără ambiţii
metaforice şi fără obscurităţi obţinute din deliruri lexicale.
Niciun fel de vag conceptual. Aş spune că volumul include in
special portrete psihologice schiţate rapid şi susţinute de
frânturi de realitate relevante. Nostalgia tinereţii dublată de o
subtilă critică a lumii româneşti - şi nu numai - de la trecerea
dintre milenii. Nu poate fi decât reconfortantă o asemenea artă
simplă şi elocventă după atâtea şi atâtea volume alambicate,
ininteligibile, sporovăind in derivă.
Pot fi situaţii exemplare,
supraincărcate simbolic, rezolvate insă simplu şi curat, fără
poante sau teatralităţi: "Mă străduiesc să scot/ cercurile pe care
bunica/ le-a pus cap la cap ca/ să stai tu o secundă/ să le
priveşti.// Priveşte cum nimeresc buza/ pungii groase aproape opace
cu ultima piesă/ de lego.// Privesc cum vii tu şi/ răstorni vesel
punga" (Despre cum iese sufletul din noi).
Aşa cum lumea nu poate fi
reconstruită după principii mai raţionale decât in variantă de
simulacru, cu piese de lego, aşa nici toate poemele de aici nu trec
pragul jurnalului. Fixarea imprersiilor nu este mereu de interes
general. Aşa mi se pare a fi Metroul din Bucureşti (I), unde
paralela cu La ţigănci a lui Eliade e forţată. Metroul
din Bucureşti (II) insă, cu ancoraj in Călăuza lui
Tarkovski, funcţionează poetic datorită deschiderii spre detalii
nonculturale, recognoscibile tuturor. Supracodificarea culturală
reuşeşte să pompeze sânge in inima poemului când implică
inteligenţă critică, caustică: "Te las să urci printre grafitti cu
geanta mea/ Neagră cu roşu doldora/ De documente să mergi pe Schitu
Măgureanu/ Să te intâlneşti cu câinele bătrân al lui/ Aracis
Cenefis şi Cenecesis" sMetroul din Bucureşti
(III)t.
Tonul sec, potolit, adresarea
colocvială şi transcrierea fără efuziuni stilistice a viziunilor
fac ca scriitura să fie modernă. Concizie, comprimare, eficienţă in
comunicare. Până şi jeturile suprarealiste sunt scurte, precise:
"Vaci bălţate sar/ sârmele şi-şi izbesc coarnele de bloc sar/
scântei". Până la urmă totul se rezolvă in consemnări de intâmplări
banale sau aberante, juxtapuse cu intenţia de a crea o instalaţie:
"Un bidon de Coca-Cola băut pe nerăsuflate/ Frig.// Copiii joacă
fotbal cu o cioară rănită" (Tristele). De altfel, poetul şi
aduce termenul in discuţie in poemul Jan Fabre la Luvru:
"Instalaţiile tale vorbesc sacadat despre moarte".
In timp ce citeam, imi veneau in
minte imagini de la filmul acela din 1972, Farmecul discret al
burgheziei. Acolo suprarealism aberant, călătorie năucitoare
din vis in vis, unul mai caraghios decât altul, aici visuri
funcţionăreşti, belfereşti, o cocoaşă administrativă aşa cum o
imagina George Ciprian in Omul cu mârţoaga. Omul obosit, aşa
cum il descrie poemul Viaţa e vis, e un om bântuit de
indatoririle lui profesionale, e un om-birou. De unde nevoia de
drog in scopuri evazioniste. In De-a pururi ziua cea de azi
il vedem pe Virgil Mazilescu drămuindu-şi farmaceutic esenţele
tari, apoi poemul o ia razna, deviind splendid inspre contingent:
"In autobuzul care mă duce spre Bran/ Un june american şi-o jună/
Americancă juna/ Il intreabă ce face de trei ani in România el
răspunde:/ <<Beau. I am an alcoholic>> zice mai departe
"I am 24 beau/ de la 21. Stau intr-un cămin"/ "I am sorry" spune
fata <<So am I>> zice el".
Tonul dominant este de resemnare
care nu se transformă niciodată in lehamite sau cinism. Cum
(anti)eroii acesteti poezii formează o "natură moartă/ in ultimul
hal" (Mado), gesturile lor descriu figuri geometrice in mod
mecanic. O robotizare traversată in transă: "De oboseală/ El
vorbeşte tot timpul/ Are lungi insomnii e/ Un arc o săgeată./ Gata
să ţâşnească.// A incetat să asculte trăieşte/ intr-un regim al
urgenţei/ Absolute al/ Panicii nesfârşite" (Poate la
Estoril).
Sugestia nu este rareori
cotropită de atitudinea explicită. Poetul nu lasă prea mult spaţiu
pentru echivoc. Cititorul inţelege rapid cam care sunt ţintele spre
care se indreaptă gloanţele poetice. După ce a scanat mohorâta lume
românească, poetul işi mută periscopul către universul vestic.
La Grande Arche, Locuitorii Europei Unite, Hedonism
Hungarese ş.a.m.d. sunt contraforţi ai aceleiaşi demonstraţii:
omul occidental este un automat redus la funcţiuni primitive: muncă
şi distracţia de după, ca defulare. Un proces alienant cu reflexe
marxiste: plus valoare, minus valoare. Nicio problematică
existenţialistă, că doar nu mai există energie pentru demnităţi
stoice şi atee.
Omul obosit nu mai are forţa de
a tinde spre ceva dincolo de contextul robotizant, nici de a se
expune la dragoste sau la credinţă. Pentru cei semirinocerizaţi -
căci nimeni nu scapă necontaminat de sistem - rămâne satisfacţia
aristocrată, dar destul de amară de altfel, de a filma cu
comentariu ironic pretenţiile de umanitate ale unor fiinţe
dezumanizate.
*) Andrei Bodiu, Oameni obosiţi, Editura Paralela 45, 2008