CRONICA LITERARA/ „Antielevul” Adrian Marino

Rareori lectură mai trudnică decât această autobiografie intelectuală a lui Adrian Marino, cu sute şi sute de pagini format mare, literă mică, pline ochi (la propriu şi la figurat) de semnele unei existenţe bine individualizate. Am avut, la un moment dat, sentimentul că Viaţa unui om singur* nu se va mai termina niciodată; că, oricit aş avansa şi oricite secvenţe şi capitole aş lăsa in urmă, ele se vor continua prin altele, şi tot astfel, intr-un lanţ infinit.

Autorul-personaj revine, cu o perseverenţă neobişnuită şi o monotonie a-literară, la o problematică preocupantă, la teme, pentru el, centrale şi idei-forţă ce susţin (in diferitele contexte socio-istorice) un anumit discurs. Dar modul in care Adrian Marino pune in scena propriilor pagini şi rulează autobiografic aceste idei e complet nespectaculos, lipsit de relief, aproape tern. Iată de ce lectura a fost, in acelaşi timp, anevoioasă şi foarte necesară, dificultuoasă şi extrem de instructivă, dezamăgitoare in câteva planuri şi revelatoare in altele. O impresie complet diferită de cea pe care mi-o lăsaseră fragmentele apărute iniţial in presă, selectate şi montate astfel incât să scandalizeze promoţional. Pe baza acelor ieftine explozibile, eram pe punctul de a nu mai citi cartea care le conţinea. Aş fi făcut o mare greşeală, fiindcă, dincolo de orice personalizare şi de subiectivităţile inerente, autobiografia lui Adrian Marino este o carte - spun acum - ieşită din comun.

O să revin asupra ei cu o cronică analitică, de proporţiile şi aplicaţia unui studiu. Fiindcă merită. Deocamdată imi propun doar punctarea critică a problemelor importante (dacă nu majore) pe care le angajează şi a modului specific in care autorul, identificându-le, le asimilează in parcursul biografic, reparcurs memorialistic. O voi face, pe alocuri, in stilul sec, neliteraturizat, al lui Marino insuşi, fără neglijenţele lui stilistice şi gramaticale, dar cu aceeaşi preocupare pentru fondul unei probleme, nu pentru forma exprimării ei.

O primă observaţie de cronicar literar, de bună seamă impresionist şi fragmentar, actualist şi literaturocentric (recunoaşteţi imediat obiecţiile recurente ale autorului de Sinteze). Cartea sa incepe destul de greoi, după care creşte constant, căpătind nu doar volum de informaţie, ci şi unul de semnificaţie; devine remarcabilă şi, pe anumite secvenţe, excepţională in capitolele mediane; după care, incepând cu al optsprezecelea (După 1989) cade intr-o redundanţă fără miză şi intr-o rigidizare intelectuală distonând cu deschiderile biografice. Spre final, lucrurile se echilibrează oarecum, prin sistematizările ce prevalează asupra retrospecţiilor; dar dacă vom privi indeaproape aceste sistematizări, vom vedea că ele grupează un set limitat de formule (ideologie, paşoptism, raţionalism) utilizate cu largheţe, insă intr-o ingustime de vederi deloc paşoptistă.

Există la Adrian Marino, şi se manifestă pe toată intinderea acestei Vieţi, o incongruenţă intre temperament şi voinţa de a-l converti şi disciplina. Un alt conflict, vizibil, este intre memoria afectivă, foarte puternică, şi luciditatea (auto)analitică pe care un intelectual de vârf o apără şi o asumă. Din această luptă interioară, proiectată pe suprafaţa paginilor in episoade semnificative, iese şi caracteristica frapantă a cărţii de faţă. Ea e autobiografică, nu memorialistică. Reţine ce a vrut să facă şi ce a făcut, de-a lungul vieţii, un autor de cărţi; iar picanteriile, când mai apar, se plasează pe un plan insignifiant de importanţă. Ceea ce in fragmentele de avanpremieră din "Evenimentul zilei" părea colorat şi definitoriu pentru Viaţa unui om singur, anume caracterizarea deloc flatantă a unor confraţi, este in cartea propriu-zisă mărunt şi aproape şters. Singurul aspect mai important pe care-l putem scoate, critic, de aici este că Adrian Marino gândeşte şi vrea să scrie ca un critic de idei literare, apoi ca un critic de idei, finalmente ca un ideolog neopaşoptist; dar acelaşi Marino suferă pentru "insuccese" şi se inflamează pentru "nerecunoaşterea" meritelor sale exact ca un artist. Antiliterar şi chiar aliterar in cărţile şi studiile pe care le scrie, el este pe deplin scriitor (şi incă: scriitor român tipic) in comportament. E preocupat la modul indecent de receptarea operelor sale; trimite cărţi cu dedicaţie şi este enervat când acestea nu sunt recenzate; are repulsie faţă de cronicarii literari, inainte şi după 1989, dar vrea intâmpinări in publicaţiile culturale şi suferă când nu le poate inregistra; cultivă, in chip evident, reciprocităţile critice, uneori in forme de o candoare dezarmantă (de ce eu să scriu de trei ori despre Dan Pavel şi el niciodată despre mine? se intreabă Marino, şi n-a ezitat să-l intrebe nici pe Dan Pavel); scrie cărţi intregi despre Eliade, Etiemble, pentru ca, intr-un alt context, să se indepărteze pină la indiferenţă de vechile subiecte.

De abia de aici lucrurile devin interesante, trecând dincolo de o psihologie scriitoricească des intâlnită şi traversând, cu o "nebunie" numai a lui Marino, intreaga lui viaţă. Şi Viaţa… In profunzime privind vârstele şi situaţiile lor, epocile şi momentele care le compun, vedem un intelectual care se formează prin ruptură şi se consolidează prin distanţare. Părinţii, primii profesori, "mentorul" Călinescu, ulterior Roland Barthes şi alte figuri culturale importante ies, pe rând şi uneori violent, din schema de articulare a lui Adrian Marino. Despărţirile puteau fi teribile, devastatoare, dacă autorul nostru n-ar fi avut, de la bun inceput, conştiinţa propriei diferenţe, iniţial nesubliniată, apoi marcată cu mari satisfacţii. Nimeni n-a fost, de fapt, Profesorul lui Adrian Marino, fiindcă acesta a fost - a vrut să fie - "antielevul" prin excelenţă. O asemenea atitudine consecventă, transformată in vocaţie şi intrată in reflexe, impune respect. E o libertate a reflecţiei şi a expresiei, a ideilor (literare sau nu), ca şi a erorilor pe care Marino le face din plin, dar intr-un acord deplin cu principiul diferenţierii. Responsabil de ce face şi de ce nu face, de ce a realizat şi de ce nu a realizat, este in exclusivitate el.

Prin urmare, dacă unda de atracţie a modelelor e slabă, presiunea ingrozitoare a epocii trecute nu funcţionează, aici, ca alibi. După ani de inchisoare şi de domiciliu obligatoriu, Adrian Marino nu face o memorialistică a detenţiei, nu vrea să scrie, cum spune el, "cu pumnul in rană". Inchisoarea contează, dar nu se dovedeşte decisivă. Grav e faptul că ea i-a intrerupt procesul de acumulare a cunoştinţelor! Domiciliul obiligatoriu la Lăteşti (evocat şi de Paul Goma) e important pentru fostul deţinut politic prin aceea că s-a putut izola intr-o casă de chirpici, citind cu aviditate cărţi trimise de o soţie devotată… Ulterior, la cenzura şi inchiderea regimului ceauşist, autorul nostru ripostează nu civic, ci cultural. Işi scrie şi işi publică operele, le traduce in limbi străine, călătoreşte in Occident nu pentru a compensa prin satisfacţii turistic-consumeristice cenuşiul din ţară, ci pentru a vizita muzee şi, mai ales, a se documenta in biblioteci. Raportat la memorialiştii recenţi, infrânţi de epoca socialismului de stat şi demistificând-o in opera vieţii lor, care este insăşi - şi numai - cea memorialistică (două exemple luminoase şi memorabile: Florin Constantin Pavlovici, Adrian Oprescu), Adrian Marino este evident altceva. Un intelectual pe care "Epoca de Aur" nu-l inghite şi nu-l expulzează, ca autor, in epoca următoare.

Am vorbit despre o incongruenţă temperamental-volitivă. Să punctez acum şi enormul oximoron ilustrat de Marino. Acest individualist indărătnic şi intelectual neangajat, in nici un fel "prins", după scurtul episod de asistent al lui G. Călinescu, intr-o slujbă care să-i condiţioneze programul, acest specialist al rupturii, diferenţierii şi individualizării, a scris o viaţă intreagă pentru o cultură română văzută in organicitatea şi evoluţia ei. Şi, mai mult decit atit, pentru o cultură naţională aflată in dialog real cu cea occidentală. Dincolo de faptul, simptomatic, că Marino ii dispreţuieşte in egală măsură pe autohtoniştii izolaţionişti şi pe imitatorii servili ai ultimei mode occidentale, este realmente extraordinară această clarificată conştiinţă a datoriei in Viaţa unui om singur. Personajul e singur, sau aşa se simte, sau aşa ar vrea să fie, pentru ca autorul să poată lucra in proiecte durabile, de un altruism şi un sacrificiu de sine ce nu mai trebuie subliniate. Rebelul, iconoclastul, disidentul faţă de călinescianism va impărtăşi, cu modelul rapid repudiat, o vocaţie a sintezei şi o aspiraţie spre monumentalitate. El vrea să recupleze (şi are notabile reuşite in acest sens) tradiţia şi modernitatea postpaşoptistă a culturii noastre eminamente "arhaice", "orale", "rurale" la sfera de valori şi repere a acelei Europe in care crede. Toate cărţile lui de dinainte de '89 vor să spargă blocada, să străpungă Cortina de Fier, să importe repere occidentale, exportându-le pe cele autohtone. Din această perspectivă, acuzaţiile că Adrian Marino a călătorit in timpul comunismului, in timp ce alţii nu, mi se par extrem de meschine. Indiferent dacă el a avut sau nu o formă de inţelegere cu omnipotenta Securitate, nu pot să nu fiu de partea acestui cărturar care a stat, anterior, ani intregi in inchisoare şi in domiciliu obligatoriu; şi care, mai apoi, a călătorit nu pentru satisfacţii imediate, dar pentru umplerea unui raft de bibliotecă naţională.

Păcat că in anii postrevoluţionari acelaşi Marino, teoretician şi practician al deschiderilor culturale, ideolog al liberalismului critic, ii priveşte ulcerat şi ii califică abuziv pe alţi intelectuali, cu viziuni, filozofii şi soluţii diferite. Cutare e "comunist", cutare e "legionar". "Şcoala Noica" ar fi "o pepinieră de neolegionari potenţiali"! Se intâmplă să am aceeaşi repulsie faţă de legionarismul vechi şi cel nou, faţă de codreniştii "idealişti" şi de simiştii "care au intinat..."; dar caracterizarea lui Marino este efectiv aberantă.

Poate, pornind şi de la acest contraexemplu oferit de autorul nostru, se va inţelege odată şi-odată că o gândire liberală (şi, mai larg, democratică) inseamnă nu numai eu, ci şi "restul lumii"; adevărurile mele, dar şi ale tale, ale lui, ale lor; nu doar diferenţierea personală (singulară, nu şi unică), ci şi dreptul altora la propria diferenţă.

Ca să intru in inconfundabilul stil Marino. Bună, rea, aceasta-i gândirea mea.

*) Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 528 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară in Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi in Romania literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei in dialog, Bucureştiul cultural,Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romania Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romană; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romană.