Criza ca oportunitate

De mult prea multe ori, dezbaterile pe teme de maximă seriozitate, cum ar fi cele privind modelul de creştere care ar fi potrivit pentru ţara noastră, alunecă rapid in derizoriu sau nu reuşesc să depăşească un populisme cât de găunos, pe atât de dăunător. Intr-o anumită măsură, chiar criza dramatică in care am intrat are drept cauză acest "model" de abordare - lipsit de orice perspectivă, de orice logică, in care hărmălaia fără rost acoperă orice altceva.

Criza in care am intrat era previzibilă şi ea nu are nimic de a face cu criza mondială - aceasta din urmă doar a pus mai curând in lumină haosul şi debandada din politica economică din ţara noastră. Nu e vorba, politica noastră economică nu a excelat nicicând după 1989; cel mult, au fost câteva momente (mai exact, in 1991, 1997 şi in 1999) in care, de pe marginea prăpastiei, guvernele de atunci au adoptat măsuri care ne-au scos temporar la liman; dar, după ce scoteam puţin capul la lumină, o luam de la capăt. Gafele cele mai sinistre au fost făcute insă doar in ultimii câţiva ani; creşterea cu un sfert de milion a numărului de birocraţi in aparatul de stat in perioada 2005-2008, iar după aderarea la Uniunea Europeană scăparea de sub orice control a salariilor in sectorul public şi creşterea pensiilor cu totul şi cu totul peste puterile economiei de a duce noile valori au fost trei dintre cele mai nenorocite evoluţii care au marcat această perioadă. De notat că ultimele isprăvi din această listă se petreceau in plină criză mondială; epuizarea resurselor bugetare pentru pomeni electorale a văduvit mai târziu guvernul de resursele care i-ar fi permis să stimuleze cât de cât economia reală.

Şi totuşi, nici acum nu e totul pierdut. Şi acum există o fărâmă de speranţă să o putem lua de la capăt, pe baze mult mai sănătoase. Poate că şansa vine chiar din faptul că prăpastia in care am ajuns este atât de adâncă, incât numai măsuri foarte radicale ne pot salva. Un prim pas a şi fost făcut, prin anunţul măsurilor de scădere brutală a salariilor in sectorul public şi a pensiilor. Aşa cum era de aşteptat, acest anunţ a fost urmat de un cor al bocitoarelor despletite, care prevestesc sfârşitul lumii dacă măsurile sunt puse in aplicare, precum şi de ameninţări, mai mult sau mai puţin voalate, ale liderilor de sindicat, referitoare la repetarea "modelului grecesc". Este adevărat, de această dată au fost şi voci care au spus că aceste măsuri sunt raţionale şi ar trebui să aibă urmări pozitive.

Eu aş propune să plecăm de la cifre. In primul trimestru din acest an venitul mediu brut din administraţia publică a fost de 3058 lei, cu 53,3% mai mare decât venitul mediu brut pe economie; aşadar, o reducere cu 25% a acestui venit i-ar lăsa pe cei din administraţia publică "doar" cu 22,6% peste nivelul mediu pe economie. Unde este grozăvia, aici? Eu sunt de părere că grozăvia este de fapt ca slujbele cele mai sigure şi cu infinit mai puţină bătaie de cap decât cele din sectorul privat să se bucure şi de venituri cu mult, mult peste acestea din urmă. Unde se mai pomeneşte aşa ceva in celelalte ţări din Uniunea Europeană?

In privinţa pensiilor, atunci când acesta au fost majorate cu 47% in prag de alegeri, am afirmat răspicat că această majorare va avea urmări nefaste; scăderea, acum, cu 15%, lasă incă un câştig net pentru pensionari de aproape 28% - oricum, destul de ridicat, nu in raport cu dorinţele, ci cu potenţialul economiei de a susţine această cheltuială.

Aşadar, cele două categorii importante care au de suportat pe moment şocul reducerii veniturilor rămân cu o situaţie semnificativ mai bună comparativ cu nivelul mediu din economie, in cazul funcţionarilor publici, şi cu pensiile de acum doi ani, in cazul pensionarilor. Nu este nicio bucurie că asemenea măsuri nu pot fi evitate, dar adoptarea lor nu este nicidecum o tragedie. Se des-face ceea ce s-a făcut in mod iresponsabil. Se revine, pur şi simplu, la puţină raţionalitate economică.

N-aş vrea să pierdem din vedere că alternativa ar fi o majorare brutală a impozitelor, care ar afecta puternic capacitatea economiei de a relua o creştere sănătoasă şi durabilă. Aşadar, preţul păstrării privilegiilor funcţionarilor publici ar fi atârnarea de pietre de moară de gâtul economiei, cu efecte puternic negative şi imprevizibile pentru mai mulţi ani de aici inainte şi care ar afecta pe toată lumea. Are vreo noimă aşa ceva?

Cred că argumentele raţionale sunt covârşitoare. Dar mă tem că ele nu sunt suficiente. Se vor opune in primul rând cei direct afectaţi, indiferent dacă erau sau nu indreptăţiţi la veniturile pe care le obţinuseră. Vor sări şi unii lideri politici, poate chiar aceiaşi care ne-au adus in această situaţie gravă. Nu exclud ca, urmare a unor legi făcute pentru a apăra cu dinţii iluzorii "drepturi câştigate", să constatăm că guvernul nici măcar nu are cum să intoarcă reglementările legale pentru ca aplicarea măsurilor respective să fie posibilă. Toate acestea, la un loc, pot frânge voinţa unui guvern care, până acum, nu a arătat că este cu adevărat hotărât să ia taurul de coarne.

Dacă totuşi guvernul va rămâne ferm pe poziţie şi va aplica măsurile anunţate, va crea premisele pentru a ne salva din nou de pe marginea prăpastiei. Nu este puţin lucru, dar nu este suficient. Criza fără precedent prin care trecem este şi o oportunitate fără precedent. Dacă o vom fructifica, am putea intr-adevăr lansa societatea românească pe o traiectorie excepţională. Dar despre asta, intr-un viitor articol.