O istorie a literaturii române pentru toţi

Visul lui Alex. Ştefănescu s-a implinit. După ani şi ani de trudă exegetică şi de austeră meditaţie, a reuşit să scoată la lumină mult râvnita carte, ambiţios intitulată, având in vedere reperele prestigioase la care se raportează, Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000 (Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 2005).

Tentativa indrăzneaţă de a scrie o istorie a literaturii care să concilieze viziunea lovinesciană, temeinic fundamentată teoretic şi ideologic, cu de neegalatul edificiu călinescian il va fi pus probabil in mare dificultate. Dar nu l-a speriat pe cel obişnuit să infrunte marile primejdii, cu pieptul inainte şi cu capul sus, bărbăteşte, oricâte sudori ii vor fi scăldat fruntea brăzdată adânc, până la os, de chinuitoare, complicate reflecţii. Incercănată de bibliografia parcursă şi de nopţile fără somn, frământată de mistuitoare nelinişti, privirea criticului şi-a păstrat totuşi seninătatea, lumina aceea bună şi caldă, semn al purităţii unui suflet sensibil şi iubitor de literatură. Iubire mărturisită din nou, pătimaş, in ciuda efortului epuizant care ar fi stors de vlagă pe oricine altcineva. Nu şi pe Alex Ştefănescu!

Autorul explică de la inceput propria metodă de lucru, optând pentru selecţia scriitorilor cu adevărat semnificativi, trataţi monografic, ca individualităţi ce s-au exprimat fără a ţine cont de vreun program teoretic comun. Alex. Ştefănescu accentuează ideea singurătăţii scriitorului român in comunism. Factorul politic coercitiv ar fi impiedicat constituirea unor grupări literare şi a unor curente estetice. Cât priveşte periodizarea, autorul a optat pentru delimitarea cronologică dictată de contextul istoric: o primă etapă ar cuprinde anii 1941-1947, de la apariţia Istoriei lui Călinescu până la instaurarea puterii comuniste; a doua etapă, cea mai intunecată, e dominată de estetica rudimentară a realismului socialist şi se intinde până in 1959; urmează o epocă de relativ dezgheţ ideologic, in care se afirmă generaţia 60; şaptezeciştii şi optzeciştii sunt trataţi in acelaşi capitol, pentru ca ultima parte să dea seama despre ce s-a intâmplat in literatura română a primului deceniu postceauşist. Până aici, toate bune şi frumoase! Dar in explicaţiile criticului mulţi au văzut de fapt justificarea stângace a neputinţei celui ce şi-a adunat cronicile sub un titlu nepotrivit. In plus, textul ar dezamăgi prin amatorismul de factură gazetărească al discursului critic, ca şi prin inconsistenţa comentariului ideologic şi a contextualizării social-istorice. Destule nedumeriri a stârnit apoi nu atât absenţa din buclucaşa Istorie... a multor scriitori insemnaţi, păcat nu chiar atât de cumplit, la urma urmei, cât prezenţa nejustificată a unor anonimi, descoperiţi şi apreciaţi exclusiv de Alex Ştefănescu. Istoria literaturii... capătă astfel, pe alocuri, caracterul unui jurnal de lectură.

Cititorii mai cârcotaşi au spus chiar că frumosul volum n-ar fi altceva decât un album cu ilustraţii de epocă, in care textul joacă un simplu rol explicativ, funcţionând ca o glosă pe marginea fotografiilor, abia acestea, cu adevărat, remarcabile. E drept că textul propriu-zis ar intra foarte bine intr-o carte de dimensiuni obişnuite. Dar dacă s-ar fi intâmplat una ca asta, nu s-ar mai fi stârnit atâta tam-tam. Pretenţiile autorului, altfel om de treabă, modest şi nu lipsit de umor, au părut multora nejustificate, prea mari faţă de posibilităţile sale. Aşa se şi explică virulenţa contestărilor căzute ca o grindină pe capul bietului istoric literar.

Dincolo de observaţiile de principiu, referitoare la exigenţele disciplinei, celelalte reproşuri vizează calitatea demersului hermeneutic, din perspectiva presupusei capacităţi a interpretului de a descoperi noi puncte de vedere, de a sesiza sau de a inventa structuri inedite. Duşmanii criticului ii contestă o astfel de capacitate, deşi nu cu totul nereuşite şi nici lipsite de şarm sunt comentariile in care colportează opiniile consacrate, adaptându-le spontan şi cu proverbiala-i bună dispoziţie propriului orizont cultural, ce facilitează inţelegerea frustă, pe placul tuturor. Să dăm acum o serie de exemple, de la care pornind să scoatem la iveală şi - ceea ce s-a trecut de multe ori, injust, cu vederea - calităţile criticii lui Alex Ştefănescu.

In ce constă, totuşi, farmecul (cu care lumea de bună credinţă nu are cum să nu fie de acord) acestor texte? Cum exegetul a declarat in diverse imprejurări că are un foarte bine dezvoltat organ pentru râs şi un simţ ludic pe măsură, ce procedee foloseşte pentru a aduce şi cititorilor săi zâmbetul pe buze?

Intâi de toate, comparaţiile, analogiile prin care abstracţiunile sunt coborâte in lumea concretului şi percepute apoi senzorial. Pipăite. Gustate. Corporalizarea ideii devine o marcă de neconfundat a scrisului alexştefănescian. Iată un citat caracteristic: "publicistica sa (a lui Nicolae Breban, n.n.) are expresivitatea spectaculoasă şi inutilă a muşchilor unui halterofil". Cele mai multe comparaţii sunt luate din registrul culinar: "Aurel Baranga e un Ion Luca Caragiale produs de cultura comunistă. Ceea ce inseamnă un Caragiale cuminţit, decolorat şi previzibil. Este diferenţa dintre restaurantul Capşa şi o cantină muncitorească", proza lui Constantin Ţoiu "seamănă cu un fagure de miere" etc.

Sătul probabil să se hrănească mereu cu produse autohtone, autorul se dedulceşte câteodată şi la mâncăruri exotice, din care gustă cu naturaleţe, fără timidităţi de provincial. Literaturile străine ii procură sublime delicii - analogiile pe care le face vorbesc de la sine. Câteodată, demonul comparatist ii indeamnă condeiul la indrăzneli care te pun pe gânduri: "proza critică a lui Lucian Raicu seamănă cu proza rusească". Pe Negoiţescu il crede "căzut din lună", găsind totuşi de cuviinţă nu numai să minimalizeze valoarea Istoriei... liderului cerchist, aşa, in acord cu regulile jocului rivalităţii intre egali, ci şi să-i preţuiască valoarea, când este cazul. Negoiţescu este drăguţ. Are părţile lui. Lectura pe care a făcut-o operei eminesciene, de pildă, "părea una din acele experienţe nebuneşti, după care experimentatorul se trezeşte cu părul alb". In fond, conchide tolerantul şi sensibilul exeget, "nimeni, nici Veronica Micle nu l-a iubit pe poet atât de intens şi tragic".

Ca amant al ideii, Alex Ştefănescu devine adorabil. Amicul Bogdan Creţu l-a comparat odată cu tăuraşul Ferdinand, simpaticul şi periodic indrăgostitul de câte cineva personaj de desen animat. Consemnez la intâmplare doar câteva reflecţii iubitoare pe marginea literaturii comentate, de un adevăr greu de pus la indoială: "Succesul imens pe care i l-a adus romanul Desculţ (...) l-a determinat pe Zaharia Stancu să nu se mai despartă niciodată de Darie, alter-ego al său", "In Lamentaţia Ioanei d'Arc (...) monologul compus cu meticulozitate se transformă până la urmă intr-o melodramă sfâşietoare care aduce lacrimi chiar şi in ochii celui mai ironic dintre cititori", "George Bălăiţă scrie frumos despre orice", "Proza reprezintă adeseori una din căile posibile de revitalizare a poeziei", "Pândă şi seducţie e primul roman al lui Breban scris la persoana I", "Ceea ce frapează la o nouă lectură a prozei lui Bănulescu e literaritatea sa".

Nu toate ideile se lasă insă aşa de uşor iubite. Destule se incăpăţânează chiar să-şi păstreze nealterat misterul, de parcă ar vrea să protejeze de priviri indiscrete cine ştie ce comori. Când analizează proza lui D.R. Popescu, interpretul se arată la un moment dat iritat de incertitudini - "mulţi s-au intrebat de unde vine litera F" - şi-şi declară intenţia belicoasă de a tăia imediat nodul gordian, fără plictisitoare preludii şi tatonări inutile. Satisfacţii superioare, inalt-gnoseologice, ii procură abia lectura cărţilor lui Gabriel Chifu. Străbătut de fiori metafizici, incepe să creadă cu tărie in steaua neamului său: "Transcendenţa a fost accesibilă românilor şi incă va mai fi!". Câteodată, dornic de senzaţii ceva mai tari, mai concrete, imbracă haina războinicului şi pune la bătaie artileria grea, aruncând cititorului in faţă ghiulele distrugătoare, cu iz filozofic, decent delimitate parantetic, ca in următoarele secvenţe: "Ion Cristoiu (...) evidenţiază mereu, in cărţile citite, ceea ce este interesant (in accepţia dată de Kierkegaard acestui termen)"; Bacovia "a fost bolnav toată viaţa (in sens fizic şi metafizic) de neurastenie".

Talentul literar il probează cu deosebire portretele, cele mai reuşite fiind dedicate scriitorilor indrăgiţi, şi făcute cu bucuria candidă a descoperirii unor trăsături surprinzătoare, la care nimeni nu s-a mai gândit inainte. Dacă Petru Creţia ii apare ca "un autor care, scriind, uită de sine, cum nu mai sunt mulţi in literatura română din a doua jumătate a secolului XX", in schimb Dan C. Mihăilescu face figură de personaj şarmant şi seducător, de cărturar jovial "pe care ne place să-l regăsim indiferent in ce ipostază, aşa cum ne place să-l revedem pe Toma Caragiu in orice secvenţă filmată, fie şi in una anodină".

Să tragem acum câteva concluzii.

Trebuie subliniată din capul locului atitudinea etică a criticului, responsabilitatea pe care e conştient că o poartă, precum Atlas bolta instelată, pe umerii săi. Nu cred că Alex Ştefănescu a nedreptăţit pe cineva, cu bună ştiinţă. Dimpotrivă, greşeala domniei sale e că a făcut prea mult bine, din nefericire nu neapărat cui merita. Inteligent, mai puţin ironic cu alţii decât cu sine, l-am văzut adesea "revizuindu-se" şi acceptând un alt punct de vedere, in spiritul adevărului. Nu s-a dat niciodată după deget şi şi-a recunoscut, când a fost cazul, erorile. Anticomunist radical, duşman al ticăloşilor şi al răilor, intratabil şi deloc dispus la negocieri in chestiunile de etică, singurele care nu admit nuanţarea, şi-a afirmat in repetate rânduri convingerile politice democratice, manifestând eleganţă şi fair play in confruntările cu adversarii săi. Aceeaşi atitudine onestă l-a determinat să judece fără pic de părtinire şi literatura scriitorilor situaţi de cealaltă parte a baricadei. Nu a trecut sub tăcere defectele, vulnerabilităţile celor despre care a scris, dar nu le-a condamnat, ci a incercat să le inţeleagă, arătându-se mai degrabă mâhnit decât indignat.

Critica pe care o practică Alex Ştefănescu nu excelează in virtuţi polemice, nu e une critique de combat. Pare o formă de conversaţie prevenitoare şi amiabilă, respirând un aer salubru, tolerant, prielnic dialogului, şi nu ţâfnei resentimentare. Intristătoare ii vor fi părut autorului nu opiniile negative, intotdeauna acceptate intr-un context favorabil schimbului de idei, ci reacţiile contestatare violent dogmatice, in spatele cărora se ascunde intotdeauna ceva urât.

Nu i se poate contesta lui Alex Ştefănescu nici devotamentul cu care a slujit şi slujeşte literatura. Chiar dacă in judecăţile şi formulările sale a mai fost câteodată pripit, şovăielnic, valorile autentice le-a susţinut totdeauna, in ciuda unor cecităţi de moment. Calitatea majoră a scrisului domniei sale rămâne, nu incape discuţie, sinceritatea. Incapabil de răutăţi, a preferat să joace riscant şi chiar să calce câteodată in străchini, numai să nu devină bănuitor şi să nu-şi piardă credinţa in oameni, in literatură şi in valorile ei. Cine mai are oare curajul unei asemenea, nobile, opţiuni?

Alex Ştefănescu a scris, cu efort şi cu cele mai bune intenţii, o carte. Poate contestabilă pe alocuri şi, cu siguranţă, provocatoare. Imposibil de ignorat. Orice ar spune gurile rele, apariţia Istoriei literaturii române contemporane. 1941-2000 e un eveniment peste care nu se poate trece cu vederea.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.