Polemist fără glorie

La inceputul anilor 2000 au apărut trei cărţi despre Nicolae Manolescu. Scrisă pe un ton minor-empatic, cea a lui Mihai Vakulovski (Nicolae Manolescu, Aula, 2000) se afla incă sub semnul improvizaţiei. Mult mai substanţială era intreprinderea lui Mircea Mihăieş (Scutul lui Perseu, Curtea Veche, 2003): volumul reprezenta cu adevărat o abordare critică, dar neglija, in schimb, componenta de istorie literară. Tocmai din aceste motive, prima tentativă monografică a constituit-o abia cartea lui Laszlo Alexandru (Criticul literar Nicolae Manolescu, 2003), ajunsă acum la a doua ediţie*.

In Avertisment-ul preliminar, Laszlo Alexandru afirmă că tomul său reprezintă "o analiză de istorie literară" (p. 12) efectuată "din perspectiva foarte pragmatică a documentului" (p. 11). Aserţiunea e doar parţial probată de efortul autorului, care adaugă comentariului propriu-zis un inventar exhaustiv al cronicilor lui N. Manolescu. Pe de altă parte, structura cărţii se revendică de la partiţia clasică a studiului monografic, dat fiind că, după un scurt excurs biografic, sunt analizate rând pe rând "genurile" criticii manolesciene: eseul, monografia, polemica, istoria literară (unde e luată acum in calcul şi ediţia "integrală" a Istoriei critice), teoria literară şi cronica.

Un alt fapt lăudabil e acela că in evaluarea textelor este convocată şi critica criticii, adică diversele reacţii suscitate printre confraţi de articolele/volumele lui N. Manolescu. Asemenea precauţii nu scutesc totuşi discursul autorului de anumite erori. De exemplu, romanul arghezian analizat in Arca lui Noe se intitulează Cimitirul Buna-Vestire, şi nu Bunavestire, cum apare la p. 166; apoi, nu Nicolae Manolescu "reinterpretează" in premieră tradiţionalismul poetic ca latură a modernismului (p. 180) - afirmaţia se găseşte deja in capitolul despre Fundoianu din Istoria călinesciană; sau: clasificarea din Despre poezie nu este o triadă (poezie tradiţională/ modernă/ postmodernă, p. 185), ci un binom, de vreme ce pentru N. Manolescu postmodernismul e un simplu compartiment al poeziei moderne.

Defectul major al cărţii lui Laszlo Alexandru provine dintr-o vădită incompatibilitate intre profilul intelectual al autorului şi exigenţele abordării monografice. Laszlo Alexandru s-a afirmat la inceputul anilor '90 drept un spirit combativ, care şi-a câştigat apoi o anume notorietate prin articolele reunite in şase volume subintitulate "polemici". De altfel, "polemică" e unul dintre cuvintele ce revin obsedant in paginile cărţii: "Polemica am indreptat-o in repetate rânduri nu doar spre unii comentatori ai lui Manolescu, ci chiar spre protagonistul cercetării noastre" - declară belicos autorul la p. 13 a volumului.

Acolo unde polemica lipseşte, Laszlo Alexandru o inventează. Astfel, intr-un intreg capitol al cărţii, autorul "polemizează" cu N. Manolescu pe considerentul că... "subiectul" cercetării nu agreează polemica (p. 75-100). Insă apetitul polemic al lui Laszlo Alexandru constituie in acelaşi timp limita gândirii sale critice: el e un experimentat soldat de gherilă, dar nu are aptitudini de comandant; ştie să contrazică, dar nu poate, el primul, să "zică"; dezbate onest şi dezinhibat orice idee primită, dar ii lipseşte simţul perspectivei. Ideile sale infloresc doar ca o excrescenţă parazitară pe terenul gândirii interlocutorilor.

Or, dat fiind faptul că abordarea monografică a criticii manolesciene era o premieră, Laszlo Alexandru nu trebuia să "polemizeze" cu un "adversar" invizibil, ci, pur şi simplu, să-l construiască. Faptul in sine de a propune un studiu global asupra unui critic contemporan era deja o provocare ce depăşea măruntele chestiuni litigioase de care se agaţă autorul. Dar acesta ratează miza: "Nicolae Manolescu", personajul cărţii lui Laszlo Alexandru, nu e "plauzibil" pentru că nu are consistenţă; notele disparate nu se incheagă intr-o structură unitară. Mai mult chiar, minimalizând importanţa sintezelor manolesciene şi insistând asupra foiletonisticii, Laszlo Alexandru pare să ignore că prin aceasta nu face decât să acrediteze o mai veche prejudecată: aceea că Manolescu ar fi "divinul cronicar" al criticii noastre (şi doar atât!?).

Prin urmare, după ce a ridicat cu mult aplomb mănuşa, Laszlo Alexandru se intoarce şi o aşază cuminte la loc. Critica lui N. Manolescu işi aşteaptă incă monograful.

*) Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009, 432 p.

ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" din Bucureşti, redactor la revistele Cultura şi Euphorion. Este doctor in filologie - cu distincţia Summa cum laude - al Universităţii din Bucureşti (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar şi artistic, Bucureştiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ş.a., totalizând peste 400 de studii şi articole publicate in periodice şi in volume colective. Dintre criticii generaţiei sale, a obţinut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST ("Bursa tinerilor scriitori", organizată de Bucureştiul cultural in 2006) şi "Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului" (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).