Adrian Vasilescu, BNR: Sa nu ne furam singuri caciula

Recesiunea, care toaca societatea romaneasca de mai bine de sase trimestre fara intrerupere, a blocat si cateva dintre motoarele economiei ce functionau bine. In plus, a blocat si motorul liberei concurente, care si inainte de recesiune ramanea deseori in pana. Asadar, cine daca nu concurenta ar mai putea forta companiile, mai cu seama pe cele de stat, sa lucreze eficient, sa-si reduca substantial costurile, sa-si rationalizeze forta de munca si sa-si ajusteze consumurile? Recesiunea a facut-o, in buna parte, prin restructurarea contului extern in 2009. Somnul concurentei continua sa intretina insa, in multe sectoare, lenea economiei. In consecinta, cine vreti sa fie marele judecator? Mai multe voci, cateva importante, vad solutia in... inflatie. Prin cinci-sase procente in plus atarnate de coada taxei pe valoarea adaugata. Dramatica solutie.

Exista alternative la inflatie? Da! Una imediata: disciplina financiara; si alta la care putem sa ajungem in timp: extensia ofertei de marfuri si servicii.

Aceasta a doua alternativa - extensia ofertei - era doar teoretica in toamna anului '90. In planul practicii economice, a fost posibila doar deschiderea clasica. Introducerea in priza a aspiratorului pe care istoria economiei il cunoaste sub numele de inflatie. Scopul fiind fara echivoc: absorbtia surplusului monetar din buzunarele populatiei. Si cand spun "surplus" nu am in vedere nevoile, ci realitatea din piata. Fiindca la un leu in circulatie existau marfuri de numai... noua bani. Un echilibru la nivelul de jos era unica sansa. Preturile au tot urcat, intr-un sistem ce a folosit doua viteze de crestere si un mecanism complicat de frane, pana cand populatia a pierdut cate 91 de bani din fiecare leu economisit. Pentru a fi pusa in opera o astfel de echilibrare, la nivelul de jos, a fost nevoie ca preturile bunurilor si serviciilor sa creasca de cateva mii de ori. Si tot de atatea ori sa scada puterea de cumparare a populatiei. Saracie fortata.

Si iata ca, dupa doua decenii, ne trezim din nou cu sustineri tot mai insistente care invoca nevoia de inflatie. Chiar a unei inflatii cu doua cifre... Ca sa-i fie asigurat un balon cu oxigen bugetului. Daca balon de oxigen ar putea fi un surplus de venituri bugetare rezultat din taxarea inflationista a consumului populatiei. Relevant este si faptul ca exemplele aduse in sprijin sunt din anii '60-'70. Atunci, tari industrializate dintre cele mai puternice se amageau ca inflatia le alimenteaza deficitele bugetare pentru a stimula cresterea economica. Astazi, insa, cand Pactul de Stabilitate al Uniunii Europene prevede un maxim de deficit de 3 la suta din PIB, iar tari dintre cele mai dezvoltate inregistreaza inflatii mici, unele in jur de 1,5-2 la suta sau chiar mai putin, cand vecinii nostri mizeaza pe rate anuale scazute, Romania nu-si mai poate asuma riscul sa ajunga o insula inflationista in Europa si in lume. Si apoi, cu o inflatie in crestere fortata, se intreaba cineva cine ne-ar mai finanta deficitul bugetar?

Pe rol mai e si experienta noastra, care ne-a invatat ca in anii cu inflatie mare, fara exceptie, economia nu a functionat bine. Inflatia mare a dat doar iluzia de bine, in plasa cazand multe dintre intreprinderile de stat, cu deosebire cele monopoliste. Fiindca au facut profit din inflatie. Profit murdar. Toate aceste intreprinderi au fost aduse in situatii financiare foarte grele. Acum, ca sa supravietuiasca, au nevoie de munca indarjita, de organizare rationala a muncii, de un management performant.

Inflatia mare a lovit si in stimulentele muncii. Preturile cataratoare au indepartat numeroase categorii sociale de fluxul real al pregatirii si performantei profesionale. Din aceasta cauza, in primul rand, noi nu avem decat o eficienta modesta. Munca nu este competitiva si nici nu e stimulata sa fie competitiva. Inflatia a avut si un rol demoralizant la nivelul intregii societati. Preturile, in urcare continua, au ingrijorat populatia si au produs confuzie sociala.

Nici economia, nici populatia nu vor prospera prin inflatie. Calea e alta: productia interna sa-si dobandeasca sensul real, acela de furnizor de bunuri si servicii pentru consum, de locuri de munca si de bani. Printr-o reforma radicala, care sa asigure un climat de afaceri sanatos. Si prin atragerea de cat mai multi investitori straini, prin legi bune si stabile,

printr-un climat economic intern stimulativ si prin sisteme optime de valorificare a investitiilor. Nimic nu-i va atrage, insa, intr-o mai mare masura decat un climat de stabilitate a preturilor si de stabilitate financiara a tarii. A promova, cu buna stiinta, un alt climat, dominat de inflatie mare, ar insemna sa ne furam singuri caciula.