Natură moartă cu uzine şi blocuri

Privită din perspectiva şi cu mintea românului din primii ani ai mileniului trei, o carte poştală color din anii 70, scoasă in tiraje de masă de Editura Meridiane la preţul de 1.50 lei, care infăţişează nişte coşuri de fabrică ce fumegă de zor asupra unui cartier nou-nouţ de blocuri din imediata vecinătate a acestuia, este o oroare. Nu doar ecologică, ci şi imaginea unei promiscuităţi sociale fără margini.

Pe atunci insă, acelaşi peisaj era motiv de mândrie naţională şi argument de propagandă comunistă: "Uite to'a'rşu' ("dom'le" era un apelativ interzis a fi folosit de români potrivit Legii votate de Marea Adunare Naţională la 28 octombrie 1977) ce-am făcut noi, comuniştii, in ţara noastră! Fabrici in care să lucreze muncitorii, nimeni nu şomează ca in Occident şi blocuri curate şi frumoase, in care să stea clasa muncitoare, nu bidonviluri mizerabile, cum e la marginea oraşelor lor". In timpul in care era rostită această demonstraţie, zidurile din secolul XIV ale castelului lui Iancu de Hunedoara se innegreau de zor sub fumul neincetat al combinatului…

Cine ar fi indrăznit să spună in anii 70 sau 80 că ceea ce se intâmpla la Copşa Mică era un cumplit genocid ecologic? Muncitorii-muncitori sau ţăranii muncitori fără prea multă carte erau mulţumiţi că măcar aveau de lucru şi o bucată de pâine cu brânză pe masă. Chiar dacă pâinea era cam negricioasă iar brânza cenuşie, la fel cum era şi cearşaful pe care dormeau şi viaţa pe care o trăiau. Totul era de un cenuşiu murdar, găinile şi porcii din curţile caselor ţărăneşti din oraşul până ieri sat, la fel ca şi macrameurile din apartamentele pipernicite din blocurile stas de patru etaje, aglomerate in jurul fabricii.

Dimensiunile strivitor de meschine ale apartamentelor de bloc, cu pereţii lor subţiri (astfel incât nici o intimitate să nu mai fie posibilă), uniformitatea exasperantă a impărţirii camerelor, lipsa de aerisire de la baie (oricum pentru mulţi dintre proaspeţii locatari orăşenizaţi fusese o dificultate psihologică majoră să-şi facă nevoile sub acelaşi acoperiş sub care dormeau, după ce o viaţă intreagă şi le rezolvaseră in fundul curţii), toate acestea erau menite să inăbuşe in faşă orice tresărire a personalităţii umane, să inhibe orice ridicare a capului, să reprime o perspectivă asupra dorinţelor fiecăruia, să permanetizeze senzaţia de supraveghere invizibilă a vieţii private şi, in final, să asigure o muncă şi o supunere oarbă a clasei muncitoare ce mergea cu repartiţie de la stat in paradisul socialist. Ceea ce mulţi au păstrat in memorie din acei ani au fost nu mizeriile şi privaţiunile care intraseră in firescul cotidian, ci faptul că intreţinerea şi chiria la bloc erau simbolice şi că nu existau şomeri.

Un deceniu inainte de declanşarea proiectului ceauşist de distrugere fizică a satului românesc, ţăranul era trecut direct in uitare, la Muzeul Satului, acolo unde se făceau poze, tot pentru cărţi poştale, in costume folclorice de operetă. Totul se petrecea in mod legal şi planificat, in octombrie 1974 fiind votată de către Marea Adunare Naţională Legea privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale.

Blocurile de locuinţe sau de hotel perfect aliniate, la fel ca şi fabricile, combinatul, uzina sau barajul au devenit subiectele centrale ale peisajului românesc din anii 70-80, dat fiind că ele reprezentau dovada progresului şi a "măreţelor realizări din Epoca de Aur". Plajele de la Eforie Nord, Mangalia sau Saturn din cărţile poştale de pe Litoral deveneau doar un pretext pentru a infăţişa noile hoteluri-bloc ridicate pe faleze; oamenii apăreau şi ei pe undeva, mici şi inghesuiţi. Lacul Bicaz era doar fundalul pentru reprezentarea in prim-plan a barajului hidrocentralei. Dunărea insăşi era doar un element de decor pentru "Sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier", iar din Baia Mare (şi nu numai), cel mai semnificativ aspect devenea o mare şi cam pustie Piaţă a Victoriei din faţa Sfatului Popular, străjuită, evident, de blocuri nou-nouţe cu magazine la parter. Naturi moarte, fără oameni, dar cu blocuri şi uzine.

CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) si doctor (Magna cum Laude) in stiinte militare, a fost ofiter in cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presa scrisa si apoi ca ofiter specialist in operatii psihologice in cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO in Kosovo si Afganistan. A publicat mai multe volume despre propaganda, razboi mediatic si istorie militara in România si Statele Unite. Din 2008 este colaborator al "Ziarului de Duminica" si revistei "Flacara".