Colăcelul de grăsime

Cu patru ani în urmă, comentând un volum de versuri (ratat) al Elenei Vlădăreanu şi înscriindu-l într-un aflux generaţionist, făceam următoarea constatare: "Panoramând scena actualităţii literare, observăm o progresivă evidenţiere valorică şi promoţională a «milenariştilor», ieşiţi din underground în lumina reflectoarelor şi trecând cu dezinvoltură de la statutul de zero social la cel de vedete culturale."

Procesul a devenit şi mai vizibil astăzi, când fiecare apariţie editorială a unei tinere vedete din generaţia 2000 e întâmpinată cu salve critice şi artificii speculative, cu elogii nemăsurate livrate scriitorilor consideraţi a fi în trend. Funcţia disociativă şi diferenţiatoare a criticii de întâmpinare pare grav avariată la unii comentatori, a căror evaluare de produs literar se apropie, nepermis de mult, de o reclamă nici măcar subtilă făcută unui autor "pe val". Şi mă amuză (amar) să văd simptomele acestea la un critic de gust şi de o brutală exigenţă, ca Mihai Iovănel, autorul unei cronici delirante pe marginea celui mai recent volum al Elenei Vlădăreanu, spaţiu privat*.

Am spus volum? Am exagerat şi eu puţin. Fără ilustraţiile atât de expresive ale lui Dan Perjovschi şi fără micile trucuri şi gadget-uri tipografice ("Lipeşte-ţi aici fotografia şi vei deveni unul dintre elevii mei", scrie la începutul unei pagini, şi apoi urmează un gol salvator), materialul poetic strict şi-ar arăta imediat precaritatea. Dar, astfel, "cartea-obiect" şi "cartea-concept" înflăcărează imaginaţia comentatorului nostru, care de-a lungul întregii cronici ne cere să-l credem pe cuvânt: "spaţiu privat" este "capodopera conceptuală a poeziei deceniului 1", de o "unitate conceptuală optimizată literar", cu totul "controlat şi montat la nuanţă". Evaluarea aceasta, care ar trebui să consilieze, nu să ghideze lectura, supralicitează emfatic nişte versuri care, per ansamblu, nici bune nu sunt, nici îngrozitoare, ci "doar" mediocre; şi exclude cu totul interpretarea.

"Zero interpretare, asta-i ce mi se cere; textele sunt denotative, ce spun, aia sunt" ajunge la un fel de climax hermeneutic M. Iovănel, dar de unul singur, fără cititorul său eventual interesat de poezie şi de critica ei. Să parcurgem, pentru o rapidă edificare, un text din capodopera conceptuală, perfect optimizat literar. Pentru că nuanţele contează, ca să nu ratăm vreuna, voi cita întregul poem, cu scuze anticipate pentru disconfortul "denotaţiilor" lui: "Imaginea mea nu corespunde.// Vine CELULITA, îşi înfige mâinile în ciuful meu şi mă dă cu capul de oglindă.// CELULITA: Când ai de gând să-ţi faci abonament la sală? CELULITA (umblând cu un deget gros pe coapsele mele): Coajă de portocală! Vergeturi! Pune mâna şi vomită! Bagă-ţi dracului degetul pe gât şi vomită!// Uşa se dă de perete şi intră COLĂCELUL DE GRĂSIME, COŞURILE şi PUNCTELE NEGRE, CEARCĂNELE, CELE 5 KILE ÎN PLUS, SEBUMUL, PĂRUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAŢ ŞI DIN ZONA INGHINALĂ, SPRÂNCENELE ŞI FIRELE DE MUSTAŢĂ, BALONĂRILE şi, în sfârşit, SINDROMUL COLONULUI IRITABIL.// CELE 5 KILE ÎN PLUS (îmbrâncindu-mă, eu mă lovesc cu spatele de cabina de duş): Meriţi un pumn în ficat pentru fiecare cub de ciocolată mâncat în toată viaţa ta de căcat!// CELE 5 KILE ÎN PLUS mă lovesc cu toată forţa în zona ficatului./ PĂRUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAŢ ŞI DIN ZONA INGHINALĂ ajunge în faţa mea, după ce le-a înlăturat cu un şut pe CELE 5 KILE ÎN PLUS.// PĂRUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAŢ ŞI DIN ZONA INGHINALĂ (pe un ton insinuant, atenţionându-mă cu degetul arătător): Nu ţi-a plăcut durerea, zici?! Cele care nu folosesc depilatorul electric merită să fie violate!// COLĂCELUL DE GRĂSIME ciripeşte: Uite aici un DVD care te va ajuta să devii sexy.// «Cum să fii sexy, între ştiinţă şi artă».// SINDROMUL COLONULUI IRITABIL (cu blândeţe): Fata mea, ai ţinut post? Dar cu Maria Treben ai încercat? Să ştii că ajută.// CARIILE turuie: Ştiu că ştii, aşa că nu mai insist. Dar dacă tot ştii atât de bine, poate îmi spui şi mie când o să începi să mergi la dentist cel puţin o dată la şase luni, când o să începi să foloseşti aţa dentară şi apa de gură, când o să-ţi faci detartraj. Şi, uită-te la mine, singura ţigară pe care o fumezi zilnic a început să se vadă.// imaginea mea nu corespunde.// sunt un construct.// sunt un obiect".

"Constructul" e aici (ca şi în Orgasm) de un enorm umor involuntar, cu o dramatizare ineptă a unor componente fizice (dar şi stări: balonările...) ce devin personaje şi dialoghează cu posesoarea lor.

Ca şi în Fisuri (2003), dar într-un mod parcă mai penibil, Elena Vlădăreanu îşi biciuieşte întruna fantezia poetică pentru a scoate asemenea rezultate. Acolo "sexul meu lacom ca o gură/ pe un câmp de zambile/ acoperit cu testicule de berbeci - un strat/ gros de vreo 15 cm", aici "PĂRUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAŢ ŞI DIN ZONA INGHINALĂ" care "ajunge în faţa mea" şi pune întrebări pe un ton insinuant, atenţionând - el, părul - cu degetul arătător, fac orice altceva decât versuri optimizate literar. Ceea ce se remarcă e numai efortul, grosier, de insolitare, alergarea bezmetică după cuvinte tari şi imagini şocante, desprinse fie din sordidul inerent-biologic, fie dintr-o silnică asociativitate. Naturaleţea lirică, acel capitol la care Elena Vlădăreanu excelează în Pagini (2002) şi în europa. zece cântece funerare (2005), e substituită printr-un efort de în-cadrare teoretică şi de articulare conceptuală de toată mila. Căci nu silă, ci milă încerci în faţa unui asemenea text: unul care nu ratează, pentru că nu încearcă şi nu riscă nimic, lăsându-se gonflat (balonat?) de un pseudo-curaj al expresiei libere.

Din fericire pentru autoare şi pentru cronicarii care o promovează necondiţionat, nu toate poemele din spaţiu privat sunt chiar atât de bine controlate şi montate... Unele sunt vioaie şi aproape inteligente, demontând harnic discursurile publicitare şi făcând o mică fixaţie deconstructivă pe strategiile de marketing de la IKEA. Casa modernă oferită în secţiune postmodernă de către producătorii suedezi, adică cei "18 metri pătraţi. 25 metri pătraţi. 46 metri pătraţi. locuinţe perfecte. imaginate la milimetru" o fac pe potenţiala noastră cumpărătoare să ia o distanţă critic-reflexivă faţă de mobilul fericirii tuturor. Disidenţa, simpatică întotdeauna, se manifestă şi în zona de fast-food: "Din farfuria cu mâncare colorată îmi aleg un fir de sparanghel lung şi fără memorie, mi-l vâr în nas".

Critica parodică şi parodia critică nu sunt totuşi împinse şi mai departe, până la alienarea provocată de chifteluţele de la etaj ori posibila deconstrucţie a muştarului de pe hot-dog-urile de la parter. Elena Vlădăreanu a prins acest fir al pierderii eului profund în statisticile oficiale şi tot merge pe el într-un sens şi în altul, făcând aceeaşi lecţie demonstrativă. Mostre: "eu am 27 de ani 1,57 m 55 kg. el are 29 de ani 1,70 m 65 kg. o să murim amândoi la 71,80 de ani. dar avem 9 şanse din 100 să murim anual până atunci, el din cauza tutunului, eu din cauza cancerului la sân"; "Dormi pe spate. Ai 178 cm înălţime şi cântăreşti 87 kg. De obicei ţi-e frig noaptea.// Dormi pe o parte. Ai 188 cm înălţime şi cântăreşti 79 kg. Ai umerii laţi. Ţi-e frig de obicei.// Pentru un somn mai liniştit. Pentru o viaţă mai confortabilă"; "sunt în cutia de cereale/ sunt sweet & crispy & ascult nişte pop cehesc/ vitamina C 85% DZR/ tiamină 85% DZR/ fier 85% DZR/ îmi crănţănesc dinţii de atâta sănătate/ sunt o femeie dată în mă-sa. ascult pop cehesc într-o/ cutie de cereale./ sunt sănătoasă & 100% biodegradabilă".

Cu mai mult interes (pentru cititor) ar fi putut evolua product description, unde se paginează un portret-robot al unei tinere de etnie romă. Dar unde stereotipiile şi clişeele majorităţii fac numai negru, Elena Vlădăreanu vede numai alb: "ştiu să citesc. pot să mă iscălesc./ mă declar clinic sănătoasă./ declar pe propria răspundere că nu am practicat niciodată prostituţia./ declar pe propria răspundere că nu consum substanţe interzise./ nu fur. nu am furat niciodată./ mă spăl zilnic. de două ori pe săptămână fac baie generală". Poemul curge în acest fel liniştitor, până la finalul evident forţat, lipit, sugerând pogromuri trecute şi viitoare: "cel mai frică îmi e de camera ascunsă şi de măcelării". Orice valoare (morală, spirituală, religioasă) poate fi şi trebuie deconstruită, nu însă şi valorile inatacabile ale corectitudinii politice. La fel de previzibil ideologic şi inconsistent literar e textul următor, fat. Statistica este acum pusă la lucru de partea majorităţii, împotriva minorităţii. Conflictul nu mai e între eul sufocat, căutându-şi un spaţiu privat, şi cifrele în care se vede mereu topit; ci între Obezul-victimă şi agresorii înguşti, apostoli ai Normalităţii: "obezitatea contribuie la încălzirea globală./ încălzirea globală contribuie la creşterea numărului/ de calculi renali./ lumea nu are nevoie de voi!/ obezul consumă mai multă mâncare şi mai mult com-/ bustibil pentru a se deplasa/ decât o fiinţă umană:/ obezul necesită 2960 de calorii, cu 18% mai mult/ decât o fiinţă umană". Iată cum COLĂCELUL DE GRĂSIME a ieşit din baia unde ciripea alături de PĂRUL DE LA SUBRAŢ şi de BALONĂRI (să păstrăm verzalele autoarei), pentru a deveni, de unul singur, o problemă globală.

Un text mai pasabil e cel care proiectează în termeni comerciali, de thrill la un film văzut la Mall, drama fetei obligate la incest de un odios papa Fritzl. Dar singurul poem realmente onorabil din spaţiu privat este cel care, începând cu "în fiecare casă...", pierde totuşi la final puncte, prin aceeaşi efuziune demonstrativă a autoarei: "în fiecare casă există câte un colţ din ăla în care nu ai/ cum să ajungi./ în care nu intră nici peria subţire şi ascuţită a aspiratorului, nici vârful măturii./ scame, fire lungi de păr, pânze de păianjen translucide,/ rotocoale de praf,/ câte o agrafă de prins foile şi-un elastic de păr, bucăţele/ de hârtie. un păianjen. toate astea sunt acolo, cu viaţa/ lor proprie. cu orizontul lor de aşteptare./ tot ce vreau să uit şi nu pot e ghemuit acolo, între/ dulapul de haine şi perete./ de obicei, mă port ca şi cum colţul ăsta nici n-ar/ exista. de obicei, nu socotesc/ câte bacterii se adună acolo, câţi germeni patogeni,/ nu mă gândesc că ascunsă în praf stă pitită hepatita c,/ aşteptând momentul potrivit să-mi sară la gât./ nu e casa mea din reviste. e tot ce pot spune acum".

În apoteoza cronicii lui pe marginea acestui biet volumaş, colegul de breaslă Mihai Iovănel sărea de la concluzii, la renunţări personale: întrucât versurile Elenei Vlădăreanu "ce spun, aia sunt" şi îi pretind "zero interpretare", el îşi va da demisia din "calitatea de critic interesat de poezia douămiistă".

Keep walking, Miky Boy!

*) Elena Vlădăreanu, spaţiu privat: a handbook, cu 33 de ilustraţii de Dan Perjovschi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 80 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiul cultural,Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romånă.