Generaţia mea – în căutarea timpului trecut (I)

Revederile peste ani sunt triste. Pentru că niciun om nu observă că şi peste el a trecut vremea. Se uită la ceilalţi, şi-i aminteşte perfect cum erau ultima dată când s-au văzut -şi asta se poate să se fi întâmplat acum 20-30 ani -, nu poate dicta privirii să nu sesiseze firele albe şi cutele de pe faţă, trupul uşor povârnit şi burticica imposibil de ascuns sub sacou sau sub rochie, întrebându-se unde sunt de fapt oamenii cu care venise să se întâlnească.

El, la rându-i, este la fel privit de cei din jur şi este şi el la fel ca toţi ceilalţi. Se instalează o veselie forţată, artificială. Toată lumea e veselă ca să nu-şi plângă de milă şi să nu dispere. A trecut un amar de timp peste ei, iar ce-a rămas în urmă pare mai degrabă un imens deşert, în care fiecare încearcă să planteze nişte oaze sau măcar scaieţi spre a-i rupe monotonia: se invocă realizări, drumuri prin străinătăţuri, copii, vreo casă de vacanţă.

După câteva pahare de vin, grupul cel mare se demixtează: bărbaţii se ridică de pe la mese şi se strâng în cerc, iar discuţiile plecate de la teme majore sfârşesc în obişnuitele bancuri şi poveşti deocheate, în general cu femei pe care le cunosc sau le recunosc cei din grup. Femeile se studiază reciproc spre a se compara. De cele mai multe ori, fiecare crede că îi este favorabilă comparaţia, se laudă cu micile/mari realizări ale soţului, mulţumesc proniei cereşti că au scăpat de "ălalalt" -mai toate sunt la a doua încercare în căsnicie -, declară în cor că au o viaţă plină pentru că progeniturile au făcut facultate, că s-au căpătuit, unii chiar prin străinătate.

Şi bărbaţii, şi femeile vor ajunge, inevitabil, la întâmplări din anii tinereţii. Nimeni un va avea curajul să spună ce visau ei atunci că vor ajunge, că vor face. Din când în când, fără legătură cu subiectul, se va auzi un oftat "ei, aşa-i viaţa" sau şi mai durerosul "la tinereţe, la tinereţe toţi suntem deştepţi şi frumoşi". Încetul cu încetul, adunarea se sparge, disperarea fâlfâindu-şi aripile negre pe deasupra ei. Nimeni nu ar vrea, sincer, profund, să se mai ducă acasă. Ar fugi. Dar unde?
Probabil inapoi, în timp. În căuatre, în deşertul existenţei dintre tinereţe si apus!

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj", în "Ziarul de Duminică".

Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.