Ocolul Sibiului în zeci de spectacole - (Însemnări din timpul festivalului proaspăt încheiat)

Sibiul în timpul Festivalului Internaţional de Teatru te împinge la sminteală. La ora 19.00 se termină "Întrebările" lui Peter Brook (la sala Studio, din clădirea Casei de Cultură, foto 1), tot la 19.00 începe "Oedip", la Teatrul Radu Stanca. În acelaşi timp, pe pietonala care dă în Piaţa Mare, trei spectacole de stradă, concerte, mimă... Dincoace, lângă "Podul minciunilor", în nişte uriaşe corturi albe, se lansează o carte. Lumea se năpusteşte dintr-o locaţie în alta ca să nu rateze nimic. Bulimia devine molimă. Dramatică, desigur! Mulţi tineri fac coada la intrările în sală, în speranţa unui loc în plus. Când alergi, cu sufletul la gură, ca să nu pierzi replica de deschidere a nu ştiu cărui spectacol, bubuitul butoaielor metalice ale unor toboşari moderni (gen Sistem, foto 2) îţi sporeşte anxietatea. E ca răpăitul ăla solemn şi ticălos al tobelor care anunţă o execuţie sau care vestesc asediul (la chamade). Exagerez, dar nu o fac decât ca să sporesc efectul teatral. Ca să rămân în atmosferă. Iar atmosfera explodează seara, când cei de la Transe Express (o trupă de "tambours"-acrobaţi din Franţa), căţăraţi pe nişte suporturi (asemănătoare, dacă vreţi, sculpturilor mobile ale lui Calder) ridică, la propriu, arta percuţiei mai aproape de cer.

Artele focului, la vreme de ploaie

Există spectacolele pentru toată lumea, cele de stradă, şi care, probabil, contribuie decisiv la recordul general de privitori: 35.000 zilnic (din care majoritatea sunt adunaţi de concertele nocturne din Piaţa Mare susţinute de Vama, Cargo, Holograf, Direcţia 5 etc.). Nu ştiu dacă cifra medie estimată de către organizatori a fost atinsă, dar aplauzometrul meu intuitiv, atunci când rătăcesc pe străzile Sibiului, îmi spune că da. Chiar dacă în primele zile de festival a plouat (foto 3). Mulţi sunt vilegiaturişti, mulţi - locuitori ai urbei, nu puţini sunt invitaţii FITS (îi recunoşti după badge-urile atârnate la gât). Toţi având o voioasă şi contagioasă poftă de spectacol. În stradă se stă, fără inhibiţii, pe caldarâm, curioşii, atunci când e îmbulzeală - şi e mai tot timpul - se caţără pe bănci, pe ghizduri de fântână, se ridică pe vârfuri. Gurile sunt toate căscate, unele de uimire, altele de admiraţie, cele mai multe, ca într-un soi de exasperare a normalităţii, ca să înfulece gogoşi, îngheţate, kurtos kalacs, covrigi. Mai sunt şi cei care vor să aducă acasă aerul sărbătorii şi fac poze după poze, sporind cu flash-urile lor nesătule lumina Sibiului, peste care pare că s-au coborât Nopţile albe. Cortegii de personaje fugite din peri-feeria teatrului (foto 11, 11, 12, 13) însoţesc trupele care descind în Piaţă, există o bursă a spectacolelor, o sală de lectură în subsolul librăriei Humanitas (foto 14), unde se citesc, cu o participare publică incredibil de numeroasă şi patimaşă, piesele adunate într-o antologie de Alina Mazilu.

Două momente ale aceleiaşi zile: după-amiază, la mijocul "pietonalei", într-o măruntă piaţetă prinsă în corsajul câtorva localuri cu umbreluţe şi fotolii cochete, Maria Robles (apariţie de Carmen, trufaşă, deh, "amorul e-un copil pribeag", cu mâna în şold şi trandafir prins lângă ureche) trasează pe pavaj cercul de cretă iberic. În afară - public buluc, înăuntrul lui, cinci spanioloaice focoase, fetele de la "Mala sangre" (trei surori şi alte două verişoare, cum anunţă, într-o engleză cântată, una dintre ele, foto 4, 5), o formaţie de flamenco, care pune lumea pe jar. Rumbas, sevillanas, bulerías şi tangouri, născute din dans şi însoţirea dintre două ghitări, nişte castaniete, acordeon, cajon (un instrument de percuţie paralelipipedic, care este lovit ritmic în partea frontală) şi voci. "Conchite"-le cunosc temeinic psihologia publicului (spectacolul însuşi este conceput pentru stradă - "Callejeras", flamenco în stradă) şi îl excită până la paroxism, ambalându-şi muzica dansată în comentarii pline de haz şi apeluri la participare directă. Trecătorii ţopăie visând la Andaluzia.

Seara (începând de la orele 22.00), pe pietonală, urmează să vină dansatorii, mai "înfocaţi" încă decât spanioloaicele dinainte, de la Salamandre (Franţa). Întâi soseşte lumina, printr-un culoar de petece de foc aprinse direct pe caldarâm (foto 15), apoi trupa - băieţi şi fete, care rotesc halucinant bile de flăcări, suliţe de vâlvâtăi, umbrele de jăratec, compasuri aprinse cu care încep să măsoare Piaţa. În mijlocul lor, o căruţă cu recuzită, arzând sau urmând să ia foc, cu instrumente alchimice, alcătuind un rug muzical care le ritmează dansul şamanic. Vremelnicul pârjol este contemplat cu nesaţ de sute de oameni. Unul dintre ei, cel puţin, se întreabă dacă a făcut bine că a renunţat la un spectacol-vedetă al Festivalului, "The God Nijinski", al teatrului polonez Wierszalin, de la Sala Radu Stanca, doar ca să nu rateze intrarea în scenă a salamandrelor. Încă o întrebare la suita de "Întrebări" pe care le propune FITS.

De ce "Întrebări"?

Genericul FITS, la a XVII-lea lui ediţie, "Întrebări", încearcă să moduleze, prin câteva zeci de evenimente, titlul unui spectacol-emblemă, "Why/ Warum", de Peter Brook. Un studio teatral/ monolog/ eseu/ colaj de texte de tip antologie, care durează doar circa un ceas şi care vorbeşte despre condiţia teatrului. La Sibiu, a ieşit la rampă într-o producţie Schauspielhaus Zurich, cu Miriam Goldschmidt protagonistă. O actriţă de culoare, fiinţă firavă trupeşte şi cu o deambulare scenică voit împiedicată, tatonantă, singură pe o scenă neagră. Singură nu e cuvântul potrivit. Îi face pereche, nu doar decorativă, Francesco Agnello, din Italia. El nu vorbeşte pe gură, ci dintr-un instrument care se cheamă Hang Solo. Are acest nume doar pentru că acela de "celestă" fusese deja atribuit. Instrumentul a fost inventat cu câţiva ani în urmă (de Felix şi Sabrina) şi seamănă cu un OZN de dimensiuni mici. Două emisfere metalice lipite care produc, prin atingere (nu doar prin lovire), muzica sferelor. De altfel, Agnello a avut ulterior, la Sibiu, şi un concert solo de Hang Solo. Mai mult, încercând să-şi umple, generos, timpul, a performat şi pe stradă (foto 6), fără pălărie pentru colectă. Instrumentul ar trebui popularizat, pentru că naşte sunete complexe, ireale, de gong poliglot. El a completat, în regim de stranietate maximă, întrebările lui Brook. Textul se deschide cu afirmaţia că, în şaptea zi a creaţiei, la clipă de odihnă divină, plictiseala a devenit atât de straşnică, încât Dumnezeu a zis "Să fie teatru!" Şi, desigur, a fost. Cum toţi oamenii au dorit să aibă roluri importante, El şi-a trimis în chip de răspuns îngerul pe Pământ, cu un bileţel pe care a scris un singur cuvânt (în româneşte două). Rătăcit iniţial, petecul de hârtie a fost descoperit după secole de către un tânăr (să zicem Peter Brook), care, acum, ne-a destăinuit mesajul venit de sus: "Why? - De ce?" Iată raţiunea supremă a teatrului.

Reformulând, Constantin Chiriac oferă un sens la fel de dens întrebărilor, în cugetarea care deschide Antologia de texte a festivalului (un volum, cu un profil deja intrat în tradiţia manifestării, cu texte mergând acum de la Aristotel la Milan Kundera, texte puse laolaltă de Rodica Grigore, Anca Tomuş şi Ion M. Tomuş): "Intrarea în nefiinţă se produce în clipa în care tumultul se transformă în linie, când zbuciumul inimii se sfârşeşte printr-un piuit prelung. Ca şi cum am fi într-o zonă cu mişcare seismică ridicată şi acul, brusc, nu mai desenează, nervos, pe hârtie, ascuţişurile zbaterii, ci scârţâie liniar. Care este semnul vital din om? Întrebarea! Cu cât avem mai multe întrebări, cu atât suntem mai vii. Întrebările precum ascuţişurile seismografului."

Întrebare la întrebare: la anul, după un asemenea ascuţiş al seismografului, ce temă, de calibru egal sau superior, ca rezonanţă, se mai poate alege pentru FITS? Dan Perjovski, lucid ca un geam de la hotelul Ibis, de lângă teatrul Radu Stanca, elimină cel puţin o posibilitate:

Fără întrebări, fără răspunsuri...

Este titlul expoziţiei lui D.P. din incinta grădinii-cafenea a Teatrului Radu Stanca. Un zid alb, frumos şi lin, ispită supremă pentru orice graffer împătimit, i-a fost pus la dispoziţie artistului ca să aibă viziuni plastice în alb-negru. Nu doar ca să bifeze, alături de expoziţia de fotografie de a lui Scott Eastman şi Dragoş Spiteru, de la Info Turism din Piaţa Mare, dimensiunea "simeze" a festivalului, grafismele lui Perjovschi aduc ceva, încă ceva, viu manifestărilor. Nici mai aproape, dar nici mai departe de Parnas decât Mardale sau decât Sempé sau decât (deşi, aici, există un tsunami de posibile corecţiuni) Steinberg, să zicem, artistul îşi desenează mirările şi înţelepciunea cu aceeaşi, constantă, linie rezumativă şi ironică pe care i-am aflat-o în "22". Acum, în spirit festivalier, o face la comandă, cu regie minimală, ca pentru un graffitti, aducând spontaneitatea gândului pe aceeaşi linie de start cu vitalitatea desenului. Poţi să nu fii topit după desenele lui Perjovschi, dar nu poţi să nu jubilezi în faţa ingeniozităţii şi truculenţei sale )foto 7, 8). Ajutate sau nu de desene, cogitaţiile sale plesnesc de întrebări, postate ca afirmaţii: "THE DIRECTOR DIRECT, THE ACTOR ACT, AND THE PUBLIC? THE PUBLIC... PUB", sau CRI, CRI (ză), TOAMNĂ GRI". Adăugând la acestea un desen cu Don Quijotte repezindu-se spre nişte instalaţii de energie eoliană, şi susurând, în bulă: "Fuck!", cu siguranţă intri binedispus în holul teatrului, unde energia comunicată de Perjovschi se va consuma, vai, în faţa unui teasing (face parte din spectacol?), pus la cale de Mihai Măniuţiu. Spectacolul trebuia să înceapă la 19.00 (câte chestii am pierdut în timpul ăsta!!!), dar cortina se ridică la 19.30.

Întrebare: De ce nu se numeşte Mănuţiu? Era mai mult uşor de pronunţat.

Bacchantele, à la turque

Spectacolul e răvăşitor. Odată pentru că turcii (de la Istanbul Municipal Theatre) au acceptat să joace un autor grec, apoi pentru că au cerut un regizor român. Un show al duşmăniilor prietenoase. Nu în ultimul rând, pentru că are un laconism al tragicului pe care nu ştiu câţi directori de scenă ar fi putut să-l închipuie (în contrapondere, de studiat, nesfârşita Berlin Alexanderplatz, în viziunea lui Dragoş Galgoţiu - absolut remarcabilă, de altfel, sub raport plastic şi, pe alocuri, al interpretării). Povestea euripidiană, o ştiţi. (Zeul Dyonisos se întoarce la baştină, unde ţine să îl pună la punct pe Pentheus, regele care refuză să-i respecte ritualurile. Zeul îşi convoacă bacantele, printre care şi pe mama regală, care, după scelerate libaţii, îl sfârtecă pe nesupus). Pe cea a lui Măniuţiu, nu: zeul este un handicapat motrice, cărat pe braţe, la fiecare apariţie în scenă, şi are un emisar, în persoana lui Tiresias, care comite toate crimele sacrificiale (abominabile, combinând canibalismul cu vampirizarea) în numele lui. Coregrafia (Vava Ştefănescu), perfect ajustată la ritmurile asurzitoare ale ordaliilor dionisiace, scenografia (Valentin Codoiu), de o complexă sobrietate (cutii de carton suprapuse, ca un puzzle al golului, plasa de sârmă ca un avertisment, sau ca o pavăză de rele aşezată între spectatori şi scenă), converg spre concluzia, adâncă precum marea Egee, a dionisiacilor: "Fie ce-o fi, noi o să-l slujim Dionysos! Doar noi avem minte, ceilalţi sunt tâmpi!" În rest, mult sânge, suc de portocale, fum de ţigare şi praf. Spectacolul e nerecomandat celor sub 16 ani, deşi, probabil, condamnă desfrâul. Glumesc, nu condamnă nimic, doar se întreabă asupra sensurilor discreţionare ale puterii.

Fire de jazz

Este, cu siguranţă, cea mai stenică reprezentaţie, din Festival, pentru un nevrotic ca mine. Versuri de Vişniec, puse pe ritmuri de jazz de către "Compagnie de la gare": "Oraşul cu un singur locuitor". Ghitară, stânga, vioară electrică, dreapta, maître de cérémonies - un jazz-poem-man seducător, care cântă-recită poemele lui Vişniec. În română, depuse pe scaunele din sală, textele, (vi-l citez pe cel cu numărul unu): "Nu aşa, îmi spuse ea nemulţumită/ nu aşa prostule, neghiobule, neînvăţatule/ nu ţi-am arătat eu ultima dată, unde te uiţi,/ nu aşa ci pe dinăuntru// eu simţeam cum mi se topesc degetele/ simţeam cum îmi îngheaţă vorbele în gât/ de altfel i-am şi spus: simt că am o nucă de cocos/ în gât/ simt că alunec, că mă duc/ n-o să mai pot rămâne mult la o aşa o depărtare de lume// ea a râs, m-a mângâiat cu tandreţe pe lobul urechii/ hai că n-o să mai dureze mult, mi-a zis/ hai că n-a fost aşa de rău/ încă două trei zile şi ieşim la lumină prost mic/ Ce eşti, stângaciule..." Chiar dacă jumătate din sală nu pricepe nimic (textul e într-o franceză guturală, pe alocuri şoptită), se aplaudă în draci, fiindcă recitatorul e diabolic de spumos. Ba chiar face spume la gură când cântă-recită şi narcotizează, prin patos, audienţa. Face jazz-poezie (în spirit Alain Baschung), în faţa căruia nu poţi să nu aplauzi. Sau, dacă nu o faci, nu poţi să nu te simţi clătinat (nu aşa, ci pe dinăuntru) de muzică şi de humorul gestual, şarmant-ritmat, al interpretării. Minute bune după ce am ieşit din sală, mi-a răsunat în ureche, ca o litanie obsedantă: "Elle embrasse mon doigt sur la gachette."

Cu toate astea, chiar dacă la noapte va ninge, mi-e dor de zăpezile lirice d'anţărţ.

Spiritele Orientului

Dacă viaţa şi opera lui Nietzche au devenit subiect de bandă desenată, de ce să nu ajungă Faust partitură dramatică pentru teatrul de păpuşi? Compania gruzină de la Basement Theatre şi regizorul Levan Tsuladze acceptă provocarea şi câştigă pariul. Păpuşarii stau pe scenă şi, chiar dacă trupurile lor sunt estompate de jocul marionetelor, ei fac parte din spectacol. Prezente pe scenă sunt şi "vocile". Cei trei actori care interpretează partiturile personajelor (absolut remarcabilă ca expresivitate şi ca mobilitate între registre diferite, vocea Margaretei) stau la un birou şi vorbesc la microfoane ca într-un studio radio. Pare greu de crezut, dar târgul faustic nu pierde nimic din intesitatea dramatică a concepţiei goetheene şi nici din gravitate (foto 9).

Însă limita extremă a exotismului o aduce, cred, în Festival, compania japoneză Yamanote Jijosha care, în regia lui Masahiro Yasuda, pune în scenă "Oedipe rege", după Sofocle. "De ce este important să jucăm Oedipus Rex? Pentru a chema spiritul regelui în prezent. În teatrul contemporan, un scenariu reprezintă un mijloc prin care noi chemăm spiritele. Un actor este cineva care are talentul de a-şi abandona trupul unui spirit, iar regizorul are misiunea de a conduce această ceremonie." Cuvântul-cheie în această confesiune este "ceremonie". Chiar dacă pe scenă apar microfoane şi un televizor, semne ale modernităţii şi desacralizării, jocul actoricesc pare că repetă un vechi ceremonial nipon. Declamarea şi micarea trupurilor sunt cele ale teatruluii tradiţional japonez, iar subiectul de import este asimilat cum nu se poate mai firesc. Tragedie greacă în straie kabuki? Da, se poate. Iar rezultatul este copleşitor.

Ce este teatrul?

Până la urmă, (şi) o problemă de marketing şi de management. De la Aristotel la Ibsen, de la Artaud la Meyerhold, Brecht, Stanislavski, Pirandello până la Peter Brook, am stat cu ochii în soarele întrebărilor legate de arta dramatică şi de noimele înalte ale scenei. Şi ne-am ars retina cu răspunsuri geniale. Izbânzile teatrului de azi ţin însă, vrem nu vrem, şi de abilităţile celor care îl manageriază. Ca să putem auzi întrebările Festivalului de la Sibiu, a fost nevoie de sute de ore de muncă, de dialoguri, de mii de ecuaţii financiare, de o reţea bine structurată de relaţii partenariale. A fost nevoie nu doar de suflet şi de inteligenţă, ci şi de o îndelung exersată capacitate de comunicare. Echipa de la Sibiu a reuşit să aducă vizibilitate artei spectacolului, a izbutit să-i restituie prestigiul, într-o eră a filmului 3D şi a autismului provocat de calculator, spre beneficiul publicului, al comunităţii locale şi, de ce să n-o spunem, al imaginii României. Şi a demonstrat, cu prisosinţă, că nu există teatru mic (da, dle Strehler!) sau public obtuz, ci numai manageri nepricepuţi.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.