Autenticitate

Probabil că este unul dintre cuvintele-cheie din vocabularul vânzărilor la licitaţii, câtă vreme face referire la un aspect fundamental: anume faptul că opera este, într-adevăr, ceea ce experţii casei pretind că este. Şi că, deci, achizitorul nu a aruncat banii pe fereastră.

Trebuie precizat că lămuririle pe care încercăm să le aducem folosesc adesea termeni, situaţii şi elemente legislative din alte spaţii decât în cel românesc, care, în momentul de faţă, se află într-o fază de adaptare (rapidă şi profesionistă, însă nu pe deplin consolidată, mai ales din pricina carenţelor legale). Pistele sugerate pot fi însă utile cumpărătorilor români şi, poate, cândva, instanţelor legiuitoare.

Începem, din nou, cu definiţia de dicţionar a cuvântului (DEX, 2008):

AUTÉNTIC, -Ă, autentici, -ce, adj. Care este conform cu adevărul, a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială; recunoscut ca propriu unui autor sau unei epoci. (Despre acte) Întocmit cu toate formele legale. şPr.: a-u-ţ - Din fr. authentique, lat. authenticus. Sinonime: adevărat, veritabil, curat, nefalsificat, original, veritabil, patent, original.

Chiar dacă, la noi, casele de licitaţii oferă certificate de autenticitate în anumite cazuri (sau, chiar, ca la Artmark, se angajează, prin regulamentul de funcţionare, să facă aşa ceva), ele nu au obligaţia legală de a oferi un astfel de act. Oricum, nu în nişte termeni riguros definiţi. De altfel, cuvântul "autenticitate" aproape că nu este pomenit în regulamentele de funcţionare ale caselor de la noi. În Franţa, casele trebuie să ofere nişte documente care să ateste gradul de autenticitate al obiectului vândut, iar cumpărătorul are dreptul să ceară eliberarea unui borderou de vânzare care să descrie în mod precis natura şi autenticitatea bunului dobândit. Nu este vorba despre nişte certificate propriu-zise, dar ele confirmă indicaţiile consemnate în cataloagele de licitaţie (care au început să funcţioneze şi la noi). Interesant este faptul că, în cazul unei vânzări catalogate, deşi descrierea din catalog va determina gradul de autenticitate, dacă directorul de vânzare modifică în ultima clipă descrierea din catalog, aceasta corectură va prevala şi va fi menţionată în procesul-verbal de vânzare. În cazul vânzărilor fără catalog, va prima descrierea făcută oral de conducătorul şedinţei de licitaţie (iar aceasta va fi reprodusă în PV şi în borderou).

În paranteză trebuie spus că există şi alte căi de a stabili autenticitatea unui obiect. Astfel, conservatorii din muzee sau istoricii de artă îşi oferă regulat punctul de vedere asupra unor opere (chiar dacă nu oferă certificate). Unii dintre ei realizează monografii asupra anumitor artişti, şi au un nivel de competenţă atât de înalt, încât opinia lor devine absolut necesară pentru o tranzacţie pe piaţa de artă. Tot aşa, catalogul comentat sau catalogul operei complete a unui artist, realizat de către un specialist (conservator, universitar, erudit pasionat, moştenitor al artistului sau expert), are adesea vocaţia de a repertoria integralitatea operelor artistului. In situaţia în care catalogul menţionează opera în cauză, putem prezuma autenticitatea acesteia. În fine, părerea moştenitorilor sau a comitetului de artişti (apropiaţi, pasionaţi, moştenitori etc.) creat în jurul operei sale poate stabili paternitatea unei anumite lucrări.

Revenind la regulile impuse pe piaţa de artă franceză, trebuie spus că redactarea documentului de descriere a obiectului vândut este deosebit de importantă şi a fost codificată printr-un decret din 3 martie 1981, modificat în 2001. Aşa-numitul decret Marcus stabileşte cu precizie sensul menţiunilor folosite în cadrul descrierilor operelor de artă din cataloagele de vânzare, în facturile de cumpărare, în certificatele de autenticitate, în inventarele sau în borderourile de vânzare la licitaţie. Cumpărătorul trebuie să fie atent la descrirea bunului oferit spre vânzare, pentru că această descriere şi menţiunile ce îi sunt asociate vor putea determina eventualele recursuri în caz de litigiu.

Menţiunile definite sunt:

1. Operă de…, semnată…… sau descriere a operei murmată de numele artistului fără restricţii sau rezerve privind aunteticitatea. Aceste menţiuni garantează faptul că opera a fost integral realizată de artistul indicat. Este vorba, deci, despre o operă autentică. Exemple : ulei pe pânză de Picasso, semnat Picasso, "peisaj" Picasso. Aceasta este redactarea obişnuită, mai ales în cataloagele de vânzare la licitaţie.

2. Operă atribuită lui... Această menţiune urmată de numele artistului garantează fapul că opera a fost realizată în timpul perioadei de creaţie a artistului şi că există prezumţii serioase ca opera să îi aparţină. Cu toate acestea, există îndoieli privind autenticitatea operei, iar această autenticitate va putea fi respinsă sau stabilită cu certitudine, ulterior, prin apariţia unor elemente noi.

3. Operă din atelierul lui... Această redactare garantează faptul că opera a fost executată în atelierul maestrului citat sau sub indicaţiile sale. Menţionarea unui atelier trebuie în mod obligatoriu să fie urmată de indicarea unei epoci, în cazul atelierelor familiale care şi-au păstrat numele preţ de mai multe generaţii.

4. Şcoala lui... Autorul operei este un elev al maestrului citat, a fost, în mod notoriu, influenţat de acesta sau a beneficiat de tehnica lui. Opera trebuie să fie fost realizată în timpul vieţii maestrului sau cel mult 50 de ani după moartea sa. Dacă termenul precizat este un loc anume, expresia "şcoala" garantează faptul că opera a fost executată în timpul cât a durat mişcarea artistică desemnată, de către un artist care a participat la această mişcare (ex. "Şcoala de la Barbizon")

5. În stilul... ,în maniera..., în genul..., după... Aceste menţiuni nu oferă nicio garanţie specială privind autenticitatea operei, identitatea artistului, datat de execuţie sau şcoala.

Pe site-urile de vânzări de tip eBay, operele sunt adesea propuse spre vânzare fiind însoţite de nişte descrieri şi garanţii de autenticitate îndoielnice. Apoi, există lucrări semnate de artişti foarte cunoscuţi, la preţuri derizorii. Ofertele trebuie tratate cu precauţie, pentru că vânzătorii propun adesea falsuri grosolane şi încearcă să-i ducă de nas pe cumpărătorii creduli sau lipsiţi de experienţă. Unii dintre ei induc cu intenţie confuzia: numele artistului apare cu litere mari, dar opera este descrisă într-o manieră neclară (uneori apare, cu caracter de literă discret, menţiunea "în maniera lui"...). Internauţii cu poftă de achiziţii artistice trebuie să fie cât se poate de precauţi, pentru nu poţi găsi un Dali adevărat sau o piesă Lalique cu 50 de euro. Dacă, ulterior, se dovedeşte că obiectul e un fals, cumpărătorul nu are să se războiască decât cu sine însuşi.

În general, casele de licitaţie româneşti oferă cumpărătorului posibilitatea să conteste autenticitatea lotului adjudecat în cadrul licitaţiei, în termen de 15 zile (Artmark, Monavissa, Alis, Goldart). Contestaţia trebuie să fie însoţită de o expertiză a unui profesionist îndrituit legal, sau a unei instituţii de specialitate. Pentru a evita jocul fraudulos de-a licitaţia. Artmark merge mai departe şi precizează: "Casa are dreptul de a produce, în termen de 3 luni de la recepţionarea contestaţiei, o contraexpertiză a unui expert beneficiind de un nivel similar de competenţă şi reputaţie. Pentru a evita tentativele de fraudă, Casa marchează fiecare dintre loturile supuse vânzării cu un element alfanumeric de siguranţă (ireproductibil şi autodistructiv în caz de încercare de desprindere).