Nemaipomenitele călătorii ale rinocerului

Pe harta unei Europe subiective, fulgerată de întâmplări bizare şi potriviri uluitoare, mi s-a întâmplat adesea să găsesc că cele două paranteze simbolice (Portugalia şi România) în care se află prins spaţiul batrânului continent vibrează neobosit sub semnul simetriei.

M-am întors de curând de la Lisabona, unde am văzut, pentru întâia oară, turnul din Belem. E una dintre minunile oraşului, dar care nu intră în rândul marilor mele teme de încântare (un baroc manuelin stânjenit, parcă, de solemnitate). Printre creneluri magnific decupate, de altfel, pe apele cerului şi pe cele ale Tejo-ului, am descoperit inima tainică a locului: la limita superioară a primului nivel, ca un soi de garguie sui generis, un rinocer de piatră. Mic, tocit de ploi, vânt şi maree. Încercând să aflu de unde îi vine puterea de fascinaţie (dincolo de aceea, evidentă, că este viu şi cald şi straniu, printre geometriile de piatră), descopăr că este făcut după faimoasa gravură (datată 1515) a lui Dürer, Rinocerul. Mergând mai departe pe firul istoriei, lucrurile se încurcă, iar iţele ghemului se răsucesc înapoi: modelul lui Durer venea chiar de la... Lisabona. În 1514, Afonso de Albuquerque, guvernator al Indiilor portugheze în Goa, primise de la sultanul din Cambay nişte plocoane somptuoase, printre care şi un rinocer (care, în tradiţia orientală, era un cadou eminamente regal). Afonso a aşezat degrabă darul pe vasul Nossa Senhora da Ajuda, cu destinaţia Lisabona. După o călătorie neobişnuit de rapidă (patru luni, pe la Capul Bunei Speranţe), caravela a ajuns în portul aflat pe umărul cel mai de vest al Europei, pe 20 mai 1515. Deşi era încărcată cu mirodenii şi giuvaeruri, nu acestea au luat ochii mulţimilor din Lisabona. Lucrul cel mai de preţ şi mai exotic a fost rinocerul, venit să îmbogăţească menajeria regelui Manuel. Un asemenea animal nu mai fusese văzut în Europa de douăsprezece secole încoace: se ştia, datorită autorilor antici, că există, dar devenise, în bestiariile occidentale, o fiară mitică, uneori confundată cu "monocerosul" (sau licorna). Savanţii locului l-au identificat de îndată ca fiind animalul descris sub numele de rhinocer sau rhinoceron de către Plinius cel Bătrân sau Strabon. În acel moment istoric, în contextul entuziasmului iscoditor al Renaşterii, a părut că ieşise la lumina zilei un fragment de Antichitate, ca o inscripţie străveche sau ca un fragment de friză. Mulţi au desenat acel animal fantastic venit din adâncul istoriei (scos la paradă, pe străzi, de regele Manuel şi pus să se lupte, în arenă publică, cu un elefant, pe care l-a şi învins), iar unul sau mai multe desene i-au căzut în mână lui Durer, care, la rândul său, a executat gravura. Iar gravura a rămas, vreme îndelungată, singura mărturie exactă despre supranaturala lighioană. Nu de alta, dar Don Manuel, după ce l-a făcut erou local (pentru că învinsese cea mai mare creatură a lumii, elefantul), a trimis rinocerul în chip de ofrandă Papei. Pe drum, însă, semizeul a murit. În Lisabona au rămas legenda, desenul lui Durer şi replica la desen, rinocerul care-ţi străpunge nevindecabil inima în turnul din Belem.

Prima expoziţie* care m-a întâmpinat la întoarcere, în Bucureşti, mi-a pus în braţe un cadou eminamente regal: rinocerul (rinocerii sau rino-cerurile, cum îi alintă Aurelia Mocanu) lui Cristian Răduţă, un tânăr sculptor care a păstrat din tinereţe doar spiritul ludic. In rest, este tenace, meseriaş de excepţie şi inginer experimentat al fantasmelor. Expoziţia lui din spaţiul de la "418" (cu o aşezare în decor cum nu am mai văzut demult), intitulată "alb de corn", etalează rinoceri (albi sau negri), capete de rinoceri, urechi, coarne, piei de rinoceri. Totul executat minuţios, fără bavuri, cu meşteşug şi graţie, dintr-un material pe care, ţinând seama că are în conţinutul său răşini, nu-l pot numi numi decât lemn de rinocedru.

Rinocerita lui Răduţă, fără nicio trimitere la aceea de ordin moral a lui Ionesco, este o aparentă stereotipie plastică, o rotire în obsesia unui animal favorit (a mai făcut-o şi Dali, care a mestecat subiectul "rino" până la sastiseală, şi l-a amestecat cu sexul, filosofia şi religia într-un delir calificat). În fapt, Raduţă desface lumea în straturile ei componente de atomi-rinoceri, de rinoceri yin şi rinoceri yang, de rinoceri buni şi rinoceri răi. Mai degrabă decât un breviar de zoologie, însă, clasorul său de rinoceri este o aşezare de ovaluri pline sau goale (de rinoceri albi şi rinoceri negri) pe un portativ imaginar, care desenează o melodie plastică a cărei forţă emoţională este uluitoare.

Într-un alt registru, cel al coincidenţelor sub semnul cărora am început această evocare, nu pot să nu mă gândesc la rinocerii lui Răduţă ca la nişte locuitori miraculoşi ai anumit astru îndepărtat. Privind atent alura lor rotunjită, blajină, la faptul că par că se rostogolesc ca să înainteze şi că atributul lor războinic, cornul, şi-a pierdut semeţia ucigaşă, nu pot să nu mă duc cu gândul la planeta pe care ajunge Ender, personajul lui Orson Scott Card (din romanul "Vorbitor în numele morţilor"), şi care este locuită de nişte sensibile, blânde şi rotunjoare fiinţe raţionale care se numesc "purceluşi" (iar purceluşul este un rinocer fără corn, precum cel pictat de Pietro Longhi). Ei bine (zău că nu m-am rătăcit în metafore), planeta se numeşte Lusitania, iar purceluşii lui Card vorbesc, evident, portugheza.

*) Cristian Răduţă/ alb de corn, 418 gallery, intrarea Armaşului nr. 12

Cristian Răduţă s-a născut în 1982. A absolvit, în 2005, Universitatea naţională de Arte Bucureşti, an în care a şi obţinut premiul pentru sculptură al aceleiaşi instituţii de învăţământ. În perioada 2006-2008, deţine bursa "Vasile Pârvan", la Accademia di Romania din Roma. Lucrări în colecţia MNAC din Bucureşti şi la Canadian Clay and Glass Gallery, Waterloo, Canada. Lucrări în colecţii particulare din România, Germania şi SUA.

Preţurile lucrăilor din actuala expoziţie merg de la 600 euro la 8.000 euro.