Retorica moare, dar nu se predă

Autor: Felix Nicolau 16.06.2010

Acuma ce să mai zic? După ce am citit Mortul îndrăgostit (Vinea, 2008) al lui Mihail Gălăţanu m-a apucat dorul de versurile lui iconoclaste, în care spurca spectacular clişeele retoricii patriotarde. Lumea literară încă strănută la amintirea acelor poeme. Cum şi eu râd încă. Şi dacă râd, înseamnă că a fost ceva de capul lor.

Tot parodii cu subînţeles grav sunt de găsit şi în noul volum. Îmbibat de retorică nouăzecistă: frazare imensă, freamăt dionisiac, precum la confratele de generaţie, Nicolae Tzone. Inflaţia asta lexicală poate genera două reacţii: sau iritare la logoree, sau o transă a semnificantului, în care semnificatul nu mai contează. Până la urmă, chiar dacă nouăzeciştii se pretind în mare parte a fi optzecişti, strategia lor îi dă de gol. Respectiv, aceeaşi intertextualitate livrată într-un ambalaj mai înfoiat, mai permeabil la sentimente. De unde şi relativa camuflare a livrescului, care nu mai este excesiv.

Bun, şi atunci îl parodiază Mihail Gălăţanu pe Théophile Gautier? Da, o face în titlu şi în tematică. După care trece urgent la o sumedenie de alţi autori. Intenţia este de a demonta refrenele romantismului decadent. Numai că ea mai este uitată din când în când şi atunci poetul devine patetic, tragic, patibular şi sfâşietor.

Decolarea se face citaţional: "Moare tânăr cel iubit de zei,/zice filozoful,/Puer eternus" (Moare tânăr cel iubit de zei). Iar de la antici, altitudinea creşte până în postmodernosferă. Convenţia artistică este fisurată fără menajamente: "De curând, eu mă ocup cu înviatul din morţi. Mai nou, asta mi-e meseria: un fel de gropar, dar pe dos. Eu sunt,/de fapt, dezgropătorul. Dezgropătorul. Resuscitator/introvertit, timid, candid, solicit discreţie. Rog seriozitate" (Eu mă ocup cu înviatul din morţi). În fond, autorul parodic dezgroapă maniere, le reîmbălsămează şi le propune ca produse originale. Limfa ironiei este caragialescă: registre lexicale hibridzate, clişee ale stilului administrativ, cu atât mai hazlii cu cât sunt distribuite în context poetic. Mihail Gălăţanu este un scriitor hiperinteligent, care a înţeles că funcţia poetică a unui text nu rezidă în poeticitatea explicită.

Între Caragiale şi Psalmi se derulează intertextualităţile trăsnite. Ca să nu cazi în vulgaritate, trebuie să fii un blasfemiator de elită când face permutări şi combinaţii cu un asemenea material: "Nimeni nu-mi poate lua credinţa în Tine,/e singurul lucru la care trudesc de amar de vreme./Lucrez la dragostea mea pentru Domnul". Şi doar puţin mai încolo, sentinţe balistice, năucitoare prin simplitate şi adevăr: "Moartea, prima ta/amintire despre tine însuţi". Orişicât, primează insolitul, vecinătăţile inadecvate: "Moartea e un eseu, o lovitură de picior căzută/In terenul adversarului, mica glorie de a mai fi marcat/încă trei puncte" (Lucrez la dragostea mea pentru Domnul). Şi atunci ne dăm seama de ce Andrei Păunescu insolitează catastrofal: pentru că nu e destul de inteligent ca să NU se ia în serios.

Să nu ne închipuim că poetul este un populist locvace. Nici măcar democrat nu prea ştiu dacă e. Mai curând îl văd ca pe un elitist cu faţă umană, ceea ce e de bun-simţ până la urmă. Când scrie despre scoborârea cu hârzobul a artei printre oameni, o face cu comparaţii şi localizări sardonice: "Arta a coborât pe plajă. Toată lumea a văzut-o./Se uită toţi la ea ca la un vagon de foliculină în mişcare". Imediat urmează intertextualităţi parodice, risipind orice îndoieli privitoare la posibile înduioşări faţă de gusturile sentimentaloide: "Plângi, copilă? A fost crudă învinuirea, fără razim,/fără fond. Tu eşti sfântă prin iubire. Chiar de faci/trotuarul. Trotuarul literaturii" (In care arta coboară pe plajă).

Foarte raţional - enervant de raţional uneori - poetul demitizează şi, în acelaşi timp, scoate din derizoriu scenarii burgheze ori mahalageşti. Cum? Simplu: schimbă actorii şi distribuie în rolul principal moartea: "Numai eu, dintre toţi mutritorii, am avut parte/de moarte cu dar" sau "Moarte, tu, iubita mea, te rog nu muri înaintea mea" (Moartea cu dar). Şi, după ce termină de scărmănat scrierile eminesciene, scoate din fântâna erosului o găleată pe care o aruncă asupra poemelor. Ingredientele de bază ale romanticii, moartea şi iubirea pătimaşă, sunt luate în răspăr. În poemul Sunt thanatic de erotic ce sunt, totul se îmbibă de senzualitate, deci se carnalizează. Sufletul are nuri şi fata fără trup, floarea albastră, se multiplică în femei nurlii: "Toate femeile pe care le-am iubit au avut trup sau nu prea l-au/avut pe la ele. Au avut trup numai aşa, din complezenţă. La ele, sufletul a avut nuri. Sufletul lor a avut ţâţe mişto./Si un fund atât de bombat/ca bombastica. Ca retorica./Ce mai, ele au fost numai stil".

Mai că îmi vine să-l declar pe Mihail Gălăţanu un misogin afemeiat. Şi cât de bine ar prinde o recitare a lui în faţa studentelor mele mimozice, care practică o separaţie netă: literatura este Coşbuc, viaţa este bârfă. Dualism neînduplecat!

O să spună mulţi că poetul jonglează cu efecte uşurele. Aşa ar fi dacă toate poantele lui lexicale n-ar trimite săgeţi către poncifele literare şi către retorica siropoasă. Volumul se citeşte bine şi lejer. E stimulant pentru minte. Tot ce-i rămâne marelui antiretorizant este să scape de retorica proprie generaţii de creaţie. Amin!

Felix Nicolau este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere şi Limbi Străine a Universităţii "Hyperion" şi la Universitatea Tehnicǎ de Construcţii din Bucureşti. A publicat cǎrţi de criticǎ şi teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru şi rece,) şi versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenţii). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineaţǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.