Nichita Danilov: „Cu cât scrii mai mult, cu atât parcă ai mai multe de spus”

- Domnule Nichita Danilov, v-a apărut de curând, la Editura Polirom, un nou roman, "Ambasadorul invizibil", despre care se spune ca ar fi cel mai bun roman al dvs. Cum îl vedeţi dvs?

- Încă nu am reuşit să mă despart de el cu totul. L-am scris, în mare, pe parcursul anului trecut, în două etape. Din februarie-martie până la sfârşitul lui iunie, când l-am predat la Polirom, în prima variantă. Apoi am revenit asupra textului, în lunile august-octombrie, când l-am "rotunjit", dându-i ultima formă. Practic, am mai adaugat vreo 240 de pagini, care s-au scris, parcă, de la sine. Cu greu am reuşit să-mi stăvilesc fluxul epic, punând punctul final. Mereu îmi veneau în cap tot alte scene. Am vrut, la un moment dat, să fac din "Ambasadorul invizibil" un romanul interactiv, care să se continue la nesfârşit. În partea a şaptea a cărţii, cea mai consistentă, mă refer aici nu numai la numărul de pagini, dar şi la mesaj, apare salonul preşedintelui Letinski, populat de sosiile unor dictatori, filozofi, poeţi şi alte personaje celebre. Deschizând un asterisc, vroiam să-i îndemn pe cititori, ca, prin intermediul poştei electronice, să contureze câte o sosie sau să-şi exprime punctul de vedere, sub formă de naraţiune, scrisă cumva în stilul autorului, asupra altor personaje istorice. Deschizând această acoladă, mă gândeam să realizez acea carte infinită la care visa, în "Moartea şi busola", Jorge Louis Borges. Ar fi ieşit un roman baroc, ce

s-ar fi putut continua la nesfârşit. Plecând de la sugestiile cititorilor, aş fi putut continua să scriu şi să rescriu romanul într-un număr infinit de versiuni. Ar fi ieşit o carte barocă, destul de greoaie pe alocuri, care ar fi putut deveni, la un moment dat, plictisitoare. Am dat cu banul şi am ales această variantă, meditând la aserţiunea care spune că mai binele e duşmanul binelui. "Ambasadorul invizibil" e o carte despre credinţă şi putere. E un roman în care întrebarea "ce este omul" devine obsedantă. E un dialog cu istoria, cu ravagiile pe care le produce puterea, indiferent cum este ea. M-aş bucura ca o parte din întrebările pe care mi le-am pus să găsească ecouri în sufletul cititorilor.

- E greşită, în cazul acestui recent roman, caracterizarea de roman fantastic, care s-ar putea aplica şi altor cărţi semnate de dvs? Ar putea fi acesta un gen?

- Nu cred că e vorba de un roman fantastic, ci mai degrabă de unul existenţialist. Romanul sondează subconştientul şi inconşientul colectiv. În măsura în care acolo există fantasme, şi desigur că există, atunci "Ambasadorul invizibil", ca de altfel şi celelalte romane ale mele, ar putea fi considerat unul fantastic. Eu îl consider mai degrabă psihologic şi, de ce nu, filosofic... Mizez foarte mult pe personaje. Pe caractere. Or, nu poţi contura un personaj memorabil dacă nu cobori un pic şi în abisul său. Descoperi acolo şi o anumită filozofie. Un anumit mod de a fi. În interiorul său, fiecare dintre noi poartă un dialog cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Termenul de ceilalţi, aici e unul mai larg. În el intră atât prezentul, cât şi trecutul, precum şi o anumită parte din viitor. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, eu "lucrez" cu lucruri concrete. Fantasticul meu, dacă acceptăm termenul, îşi are rădăcinile adânc înfipte în realitate. Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea e unul real. Recognoscibil în mare parte... Situaţiile de la care pornesc sunt şi ele reale. Fantastic e doar haloul care pluteşte deaspra personajelor. Fiecare dintre ele, vorbesc de personaje, are un fel de dublură. Alături de corpul său real se mişcă şi unul de natură, să-i zicem, ancestrală. Ideatică... Înţelegeţi? Ei bine, dublura aceasta împinge personajele spre întrebări şi trăiri ce vin din eul nostru profund, care e bântuit de nelinişti şi fantasme... E o lume a tuturor posibilităţilor... A luminii, dar şi a umbrelor... Acolo poţi fi tu, dar şi contrariul tău... Trăirile interioare sunt dezvoltate în forma lor paroxistică. Acolo ideile îmbracă o carnaţie la fel de palpabilă ca şi lucrurile din realitate. De fapt, noi nu percepem lumea decât prin intermediul imaginilor şi cuvintelor. Simţurile noastre convertesc impresiile şi le transformă în imagini şi în idei. Unele dintre aceste imagini deja există în interiorul nostru. Le-am moştenit prin intermediul istoriei, al informaţiilor sedimentate în sângele străbunilor. Prin intermediul ADN-ului. (Pe bună dreptate spunea cineva că sângele e cea mai fidelă cronică. Acolo se află imprimate toate informaţiile privind trăirile şi traumele pe care le-au avut predecesorii. Informaţiile se transmit de la generaţie la generaţie. Trebuie să ai doar puterea de-a le smulge din subconştient...) Urmează reversul, adică proiecţia dinlăuntru în afară. Cam acesta este procesul pe care îl parcurge creaţia artistică. Naraţiunea îmbină două sau mai multe fire. Un fir narativ exterior, altul interior, parabolic, ce ni se relevă prin intermediul tonului, al ritmului interior şi al semnificaţiilor multiple ale unor imagini sau metafore. Acest fapt de care vă vorbesc acum poate fi decriptat şi din motto-ul (din Abelard) ce deschide cartea Ambasadorulului meu invizibil şi care sună astfel "Fiindcă atât simţurile, cât şi intelectul aparţin sufletului, diferenţa între ele constă în faptul că simţurile sunt puse în mişcare doar prin organele corpului şi percep doar corpurile sau ceea ce sunt acestea, ca vederea unui turn sau a calităţilor sale vizibile. Intelectul, fiindcă nu are nevoie de organe, nici nu trebuie să aibă drept subiect un corp spre care să fie îndreptat, ci este mulţumit cu similitudinea lucrului, pe care i-o creează mintea, şi spre care îşi direcţionează acţiunea inteligenţei..." Şi, atenţie, urmează o frază care ne dă mult de gândit: "De aceea, dacă turnul este distrus sau suprimat, senzaţia ce acţiona în suflet piere, pe când actul de înţelegere rămâne, odată reţinută în suflet similitudinea lucrului... Eu concep turnul fabricat la fel ca pe cel absent..." La scrierea acestui roman am trăit, la un moment, senzaţia că asemenea turnului absent al lui Abelard, pe măsură ce-l scriam, el, romanul, se constituia aproape de la sine, mult mai repede decât l-aş fi putut concepe eu. Şi odată constituit acolo, undeva în imaginar, mi se releva, pe fraze întregi şi pe capitole. Partea ultimă, cea cu sosiile, pe care o consider consistentă, am scris-o sub dicteu. La un moment dat faptul acesta a devenit de-a dreptul înspăimântător pentru mine. În fond, mă întrebam eu, nu m-am gândit la lucrurile acestea şi, dacă nu m-am gândit, atunci de unde vin toate aceste fire? Era ca o reacţie în lanţ. Odată declanşat resortul, firul narativ ardea de unul singur până la "explozia" finală...

- O să pun o întrebare îngrozitoare, dacă nu cumva stupidă de-a dreptul: ce vă este mai aproape de suflet - poezia sau proza? Aţi avut reuşite mari în ambele direcţii, dacă ar fi să judecăm doar după premiile obţinute şi aprecierile cititorilor…

- Nu-i deloc îngrozitoare. Mi se pare chiar binevenită. Şi una, şi alta. Depinde de moment. În momentul în care scriu proză, sunt obsedat de proză. De lumea pe care o construiesc acolo. Trăiesc în interiorul ei. Scrierea unui roman e o aventură existenţială teribilă. Construieşti o lume din nimic. Şi la un moment dat eşti dominat de ea. Fiecare personaj îşi are statutul său şi linia sa de evoluţie. Eşti legat de el printr-un fel de cordon omblilical. Prima dată îl naşti tu, apoi te naşte el. În sensul că tu eşti cel care te dezvolţi în interiorul său. Nu un tu întreg. Şi doar o parte din el. Sondându-ţi inconştientul, accesezi arhetipurile. Şi, odată accesat acest univers halucinant, începi să te mişti cu dezinvoltură în interiorul lui. La poezie e altceva. Poezia lucrează cu esenţele. Aici nu dezvolţi, ci condensezi nişte gânduri şi nişte sentimente pe care le-ai trăit sau poate le vei trăi cândva. Trebuie să călătoreşti mult, să vezi nenumărate oraşe, să întâlneşti o mulţime de feţe, ca să poţi aşterne un vers, spune undeva Rainer Maria Rilke. Trebuie să călătoreşti prin lume, dar şi în interiorul tău, acolo unde toate aceste impresii şi trăiri îşi caută un sens, ca să descoperi poezia. Poezia îţi limpezeşte gândurile. Te curăţă de o parte din noxele cotidiene ce s-au adunat în tine. Şi se mai întâmplă încă un lucru: poezia şi proza se încarcă reciproc. Scriind proză, îţi lărgeşti universul poetic. Şi scriind poezie, ai posibilitatea de-a cristaliza fluxul epic... Cu cât scrii mai mult, cu atât parcă ai mai multe de spus. Alternanţa aceasta e un lucru minunat. Mai greu de îndurat sunt perioadele când nu scrii.

- V-aţi mărturisit credinţa în potenţialul magic al cuvântului. Aţi spus chiar: "Când te apropii de poezie, trebuie să fii cu trupul şi cu sufletul curate". Nu e la fel şi în cazul prozei?

- La proză trebuie să ai continuitate. În cazul romanului, odată prins ritmul, trebuie să faci efortul să-l continui scriind zilnic. Există riscul de-a te plictisi. Sau de a ceda tentaţiilor de tot felul. În momentul când scrii un roman, trăieşti, ca să zic aşa, într-o lume paralelă sau aproape paralelă. Aparent, eşti acelaşi om. Dar nu eşti chiar acelaşi. Te scoli, îţi iei micul dejun, scrii, te duci la slujbă. Urmezi programul cotidian. Dar romanul te însoţeşte ca o umbră. Tot ce faci şi tot ce spui îşi va găsi rezonanţă în el. Eşti absent. Răspunzi la întrebările celorlalţi, dar interlocutorul simte că eşti preocupat de altceva. Că-l ingnori. Apar suspiciunile. Replicile tale par bizare. Cuvintele pe care le auzi cauţi să le aşezi în fraze. Te gândeşti dacă nu cumva dialogul pe care-l porţi să-l foloseşti la ceva şi în romanul pe care-l construieşti. Nu este prea uşor să trăieşti în preajma unui om care scrie o carte, zău aşa. Simţi că te ignoră. Că gândurile lui sunt îndreptate spre un alt obiect.

- Continuaţi să credeţi că limbajul parabolic este modul dvs. propriu de exprimare?

- Într-adevăr, mi-e mai uşor să mă exprim în pilde, în parabole. E un păcat pe care l-am moştenit din familie (tatăl meu avea harul povestirii, îi plăcea să pună în dificultate interlocutorul, folosind o vorbire cu mai multe înţelesuri). Când scriu o frază, nu mă mulţumesc cu un sens, ci caut să exprim mai multe. N-o fac forţat, ci natural.

- Spuneaţi cândva că trăim într-un timp care dă totul peste cap, inclusiv planurile. Constat însă că înaintaţi cu perseverenţă şi publicaţi aproape în fiecare an câte un volum. Nu acestea vă erau planurile?

- În tinereţe am pierdut foarte mult timp tăind, cum se spune, frunză la câini. Aşa că nu am avut încotro şi, la bătrâneţe, m-am făcut mai harnic. Trebuie să recuperez timpul pe care l-am pierdut fie la cârciumă, fie hoinărind aiurea prin oraş. Şi apropo de cârciumă, de cafenea, de boemă. Uneori cârciuma e la fel de importantă ca şi biblioteca. Un scriitor trebuie să cunoască viaţa. Viaţa n-o cunoşti numai din cărţi, ci intrând în contact cu ea. La cârciumă întâlneşti situaţii limită. Întâlneşti tot felul de oameni, tot felul de caractere. Acolo se discută apăsat. Se despică firul în patru. Se fac tot felul de spovedanii, mărturisiri, promisiuni şi jurăminte. La un pahar de vin omul devine mai sentimental, trăieşte mai apăsat. Îşi iese din haina lui strâmtă. Stând de vorbă cu el, începi să-i înţelegi păcatele. Nu degeaba Caragiale îşi pierdea timpul la berărie. De acolo îi veneau subiectele... Acum intru în localuri destul de rar. Nu mai am răbdare să stau prea mult la cârciumă. Dar ceea ce am auzit şi am învăţat în tinereţe îmi este de folos acum. Pot imprima frazelor pe care le aştern pe hârtie un anumit ritm, o anumită frenezie. O trăire paroxistică.

- Cum vedeţi literatura română de azi? E o situaţie normală? Îi lipseşte ceva? Cum îşi poate apropia mai mulţi cititori?

- Mi-e greu să răspund la această întrebare. Trăim într-un timp ingrat pentru literatură... Unul dintre cele mai triste. Şi totuşi se scriu atâtea opere minunate, şi de poezie, şi de proză. Ceea ce-i un lucru de-a dreptul incredibil.

- Sunteţi şi directorul unei case de cultură şi redactor şef al unei reviste. Consideraţi că faceţi destul pentru promovarea literaturii?

- Nu chiar destul, dar mai fac, totuşi, câte ceva. Parcul Copou a devenit un parc al poeziei. În fiecare zi transmitem două ore de poezie. Iar zidurile Casei de Cultură "Mihai Ursachi" sunt acoperite aproape în întregime cu banner-ele poeţilor contemporani. În afara de aceasta, în Ziarul de Iaşi, mai fac câte un portret colegilor mei de generaţie. E mult, e puţin, nu ştiu....

STELIAN ŢURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) şi filosofie (1976), la Bucureşti, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista "Lumea", a condus, după 1989, revistele "Lumea", "Zig-Zag", apoi ziarul "Meridian", după care a lucrat în televiziune, ca şef al departamentului de ştiri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este şi editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărţi de publicistică, zece romane, opt cărţi pentru copii şi două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociaţiei Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 şi Premiul AER pentru roman în 2003.