Opinie Eugen Rădulescu: Egalitate în sărăcie

Situaţia economiei mondiale este mai mult decât complicată. "Buturuga mică" reprezentată de Grecia (doar 2% din PIB-ul Uniunii Europene!) riscă să răstoarne nu doar fragila revenire a economiilor continentului, ci însuşi viitorul monedei comune. Personal, nu cred ca euro să dispară, deşi pentru o vreme cel puţin ar putea să piardă ceva din rolul de monedă de rezervă majoră, alternativă la dolar, cum avusese ambiţia; mai mult, riscul încetării plăţilor de către Grecia se va menţine ani buni de acum înainte, chiar şi în cazul, destul de puţin probabil, că măsurile de austeritate extremă decise de guvernul de la Atena sunt integral puse în practică. Tensiunea urcă la niveluri paroxistice, situaţie pusă în lumină de faptul că, în ziua în care protestele de la Atena au degenerat în pierderi de vieţi omeneşti, bursa de pe Wall Street a fost zgâlţâită puternic.

Noi suntem departe de situaţia Greciei. Datoria publică este cu mult mai scăzută nu doar în comparaţie cu Grecia, ci chiar cu "nivelul magic" de 60% din PIB acceptat de Tratatul de la Maastricht (şi depăşit acum de douăsprezece dintre ţările Uniunii!). Dar dacă stocul este liniştitor, fluxul - nu. Anul acesta am putea ajunge la un deficit public de 10% din PIB dacă nu se adoptă de urgenţă măsuri de corecţie. Acest nivel este excesiv de ridicat şi pentru ţări mult mai dezvoltate, cu o piaţă financiară mult mai adâncă şi cu o monedă privită cu mai multă încredere în lume.

În cazul nostru, un deficit de 10% din PIB ar însemna ratarea obiectivelor din acordul cu FMI şi UE şi, implicit, blocarea acordului de finanţare. Or, pe piaţa privată un asemenea deficit are toate şansele să nu poată fi finanţat. Nici ieftin, nici scump. Deloc. În această situaţie, bugetul nostru - care acum cheltuieşte 4 lei la fiecare 3 lei venituri! - riscă pur şi simplu să înceteze plăţile. Nu este un scenariu catastrofic, ci unul care trebuie avut în vedere în toată gravitatea lui. Şi de cei care inflamează opinia publică pentru iluzorii câştiguri electorale, şi de cei care propun "să mai vedem, să mai analizăm".

Prima observaţie este că nu avem prea mult timp la dispoziţie. Dacă măsurile de corecţie ar fi fost discutate serios încă din 2009, poate că s-ar fi putut decupa un program care să-i afecteze în cea mai mică măsură pe cei mai vulnerabili şi să permită, în cel mai scurt timp, reluarea creşterii economice. Astfel, cred ca ar fi fost posibil ca reducerea cheltuielilor cu salariile în sectorul public să fie riguros cântărită, să ducă la restrângerea serioasă a schemelor de personal şi chiar la dispariţia unor instituţii din sutele care mişună pe unde te aştepţi şi pe unde nu. Nu s-a întâmplat acest lucru - iar acum este cu totul nerelevant să vedem cine anume poartă răspunderea pentru asta, tot aşa cum, de altfel, nu mai ajută la nimic să vedem cine anume este responsabil pentru umflarea cheltuielilor cu salariile în sectorul public şi cu pensiile, cu mult peste ceea ce poate duce economia românească azi.

A doua observaţie este că, indiferent de cum va arăta practic programul de reducere a deficitului public, el va fi suportat de cetăţenii români ACUM, imediat. Nu de altcineva, şi nu începând de anul viitor. Singura problemă în discuţie este cum împărţim povara. Dacă soluţiile de amputare drastică a cheltuielilor, avute în vedere de guvern, şi cele de majorare a impozitelor - vizate, nu întotdeauna explicit, de opoziţie şi de sindicate - ar fi echivalente sub aspectul impactului viitor, aş fi gata să nu comentez soluţia adoptată. Dacă problema s-ar rezuma la distribuirea poverii nu aş obiecta dacă s-ar adopta o soluţie de împărţire mai uniformă - prin impozitele mai mari suportate de toată lumea. O asemenea soluţie pare mai suportabilă şi ea este, fără îndoială, mult mai uşor de adoptat din punct de vedere politic.

Dar ea nu este mai bună, din punctul de vedere al interesului - primordial, aş zice eu - de a reveni la o creştere economică susţinută şi durabilă. Or, dacă sunt majorate cotele de impozitare, cel mai probabil efect este reducerea investiţiilor şi a şanselor de creştere viitoare o dată cu acestea. Nu este o vorbă goală. Pe o piaţă globalizată, investiţiile migrează încotro este mai avantajos pentru investitori. România a devenit extrem de atrăgătoare pentru investitori când a redus impozitele pe venit şi pe profit, mai ales că a făcut-o într-o conjunctură prielnică, politic şi economic. Aceasta a fost cauza creşterii economice rapide ca şi, de altfel, temelia pe care au putut să crească şi salariile, şi pensiile.

Din păcate, euforia a luat locul raţiunii şi dorinţa a fost luată drept putinţă. Au urmat câţiva ani de creştere a salariilor, mai ales în sectorul public, cu mult peste câştigul de productivitate a muncii şi a pensiilor cu încă şi mai mult decât poate duce economia. Or, asta nu poate să dureze la nesfârşit, vine momentul corecţiei, mai devreme sau mai târziu. El a venit mai devreme, fiind pus în lumina de criză mondială. Dar rădăcina răului nu este externă, ci internă. Dacă aceasta nu este corectată, scăderea investiţiilor, deja foarte pronunţată, va continua, pentru că niciun investitor nu îşi riscă banii într-o ţară cu un deficit public de nestăpânit.

Aşadar, dacă în locul scăderii cheltuielilor se adoptă calea măririi impozitelor, nu avem doar o altă distribuire a poverii, ci ratarea unei şanse istorice: aceea de a reveni la o creştere economică accelerată, care să ne apropie de standardul de viaţă european. Nu trebuie să ne facem iluzii, sloganele nu ţin loc de încredere a investitorilor. Putem să decidem că obiectivul nostru de politică economică este să împărţim "echitabil" ceea ce se produce. Sub acest stindard pot fi şi câştiguri in plan electoral. Dar, cu un asemenea obiectiv, se va produce tot mai puţin, iar egalitatea va fi în sărăcie.

Eugen Radulescu este director in BNR, fost preşedinte al băncilor Raiffeisen şi CEC.